Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30.

Partea a dzecea

Hameleonul, dară, așe de acolo
spre monarhiia dobitoacelor purcegând,
Șoimul înaintea Corbului
lucrurile Bâtlanului a aședza să apucă,
pentru ca și pe Hameleon
de minciunos să dovedească
și credința sa și a Bâtlanului să întărească
și toată vredniciia Inorogului
precum ieste și precum au cunoscut-o,
să o perigrăpsască
(căci Hameleonul cătră Corb dzisese
precum Bâtlanul asupra Corbului în prieteșug
cu Filul și cu Inorogul să să fie legat).

Deci toată ispita credinții Bâtlanului
într-aceasta punea,
ca Corbul trimițând
lângă sine să-l cheme.
Deci după poruncă, îndată de va vini,
a lui credință singură din sine să va dovedi,
iară neviind,
sămnul temerii
vicleșugul inimii
îi va descoperi
și adevărat nepriietin a fi
îl va arăta.

Iară alalte cuvinte a Șoimului cătră Corb
într-acesta chip fură:
„Lucrurile firești
(milostivul mieu și de bine făcătoriu stăpân)
și cu un cuvânt să dzic,
oricâte de la ceriu până la ceriu
să văd,
să simt
și să înțeleg,
cei a firii iscoditori
și cu de-adinsul cercători,
dzic, precum patru pricini să li să dea.

Pricina adecă: cine, din ce,
în ce chip și pentru ce.
Deci dintr-aceste patru
cele trii înainte mărgătoare
(pre cât a mea proastă socoteală agiunge)
adevărat fizicăi slujesc.

Iară cea mai de pre urmă
nicicum cu fizica a să amesteca poate
(macar că grei și deplin învățători așe au slăvit),
ce numai ithicăi,
adecă învățăturii obiceinice
temeiul și sfârșitul ieste
(ce pentru ca proimiul voroavei mele
cu lungimea ceva mai mult
supăr să nu aducă,
în scurt,
pre cât voi putea și a proimiului cinste să păzăsc
și deșchiderea a alalte voroave
precum să cade mai chiar să sfitesc
voi sili).

Ieste dară firea în lucruri,
carea le face a fi ce sint
și a lucra ce au poruncă a lucra,
și aceasta
afară din toată socoteala pricinii săvârșitoare,
însă numai porunca și orânduiala Aceluia,
carile din [în]ceput spre vecinică
și neobosită clătire au pornit-o,
carea pre cum a nu să obosi,
așe nici a să schimba,
nici a să muta
știe sau poate.

Neschimbată, când dzic, în fețe,
iară nu în atomuri,
trebuie să înțelegi
de vreme ce toate atomurile în toate fețele,
în toată vremea
cursul perioadelor sale făcând
și săvârșind
și ca-ntr-un vârtej întorcându-să,
tând la nemica,
tând la a fi a lucrului
să întorc.

Adecă de o parte născând,
iară de altă parte perind,
singură schimbarea atomurilor tâmplându-să,
ființa fețelor,
după hireșul său neam
întreagă și neschimbată să pădzește
(căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte,
nici materia lipsește,
nici formei după a sa orânduială firește
împiedecare
sau de tot ștergere
a să da poate).
Că, amintrilea fiind, încă de demult
vrunul din chipurile neamurilor
de tot a pieri s-ar fi tâmplat.

Tot, dară, orice firea firește lucreadză,
pricina săvârșitului preste socoteala și simțirea ei ieste.
Că amintrilea dobitocul numai dobitoc a naște
ar fi lăsat,
iară nu lupul pe oaie și șoimul pe porumb
a mânca ar fi putut.

Așijderea, cele firești toate în sferă să întorc
și sferâi firește sfârșit nedându-să,
iată că nu pentru odihna sfârșitului,
ce pentru vecinica clătire
de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clătește.

Soarele, luna, ceriul
și alalte trupuri cerești toate,
din-ceput năpărăsit și cu mare răpegiune aleargă,
însă nu cu aceia socoteală,
ca doară vreodânăoară
la doritul țenchiu și sfârșit agiungând,
să să odihnească,
căci așe (precum s-ar putea dzice),
încă demult ar fi cunoscut,
precum firește la sfârșit să agiungă,
preste putință îi ieste
și precum până acmu
în vreun punct a sferii lucrării sale
loc de stare n-au aflat,
așe și de [a]cii înainte
în vecii vecilor,
precum nu va mai putea,
demult nedejdea
i s-ar fi curmat,
fără numai cândailea Clătitoriul firii
(Cel ce în clătire nehotărâtă și neodihnită o ține),
după a Sa slobodă și puternică voie
vreodată a o clăti
ar părăsi.

Aședară, toate lucrurile firești,
cu una și singură a soarelui paradigmă[1],
precum să cade
a să înțelege să pot.
Că precum soarele de la punctul Racului
până la punctul Capricornului
să suie și să pogoară
și în tot anul,
macar că toate locurile îmblării sale
negreșit atinge și cerceteadză,
însă nici curgerii sfârșit a face,
nici odihnii a să da poate,
fără numai cât cu apropiierea
și depărtarea sa de la locurile ce privește,
mutările
și schimbările
vremilor pricinește,
și aceasta afară din toată
socoteala și simțirea sa.

Într-acesta chip și cursul a toată fapta
nepărăsit atomurile schimbându-și,
toate cele din-ceput chipuri
nebetejite
și nepierdute
păzește.
De unde aievea ieste
că țenchiul sfârșitului nu în socoteala fireștilor,
ce într-a Izvoditoriului și Pricinitoriului firii
ieste.

Și așe, socoteala sfârșitului,
din cele firești cu totului tot râdicându-să,
rămâne ca după Pricina pricinilor,
în care a doa pricină socoteala pricinii sfârșitului
să să afle.
Și aflând-o, să o pricepem trebuie.
Deci, precum aievea s-au arătat,
de vreme ce în cele firești
socoteala pricinii sfârșitului firește nu să află,
anangheon ieste
ca în cele ithicești stăruită să rămâie.

Așijderea ithica nu altor fapte,
fără numai ceiia carea cu socoteală
și cu înțelegere ieste,
slujește.
Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală,
aceiași și a sfârșitului socoteală,
ce, pentru ce face,
a avea poate;
și aceia numai un țenchiu și hotar
lucrurilor sale puind,
la carile agiungând,
precum la sfârșit au agiuns
să cunoască,
și așe, de clătirea ce făcea
să să odihnească.

Cu acesta mijloc mare lumină
celor ce cu înțelegere să slujăsc
a lumina poate
și ascuțită sabie împotriva celora
ce pre Ziditoriul tuturor a tăgădui
nebunește îndrăznesc,
în mână să ia,
de vreme ce deosăbirea zidirii și a Ziditoriului
dintr-aceasta chiar [clar]
a să cunoaște poate.

Căci Ziditoriul, după înțelepciunea și puterea Sa,
zidirea săvârșind,
de lucru să odihnește [Fac. 2, 2]
și, ca un deplin în putere stăpân,
o dată numai poruncind,
din veci și până în veci zidirea ca o slujnică
după poruncă nepărăsit aleargă.

Deci precum toate alalte,
câte supt ceriu zidiri să află,
din [de] Ziditoriu să deosăbăsc,
căci socoteala nu a sfârșitului,
ce a poruncii numai au,
așe una numai [adică omul] Ziditoriului său [lor] mai aproape
și a să asămăna să dzice,
căci precum a poruncii firească socoteală,
așe a sfârșitului fericirii și nefericirii,
a binelui și a răului său chibzuială
și adevătată hotărâre a cunoaște poate.

Și aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie,
ce oarecum împotrivă și peste fire,
o înțălegere mai mult decât firească
și dumnedzăiesc
și ceresc
oarece (căruia suflet înțelegătoriu îi dzicem),
în sine strălumineadză,
carile, preste cele firești
hotară râdicându-l,
la cele metafizicești,
ithicești
și theologhicești
cunoștințe îl povățuiește.

Aședară, din cele înainte pomenite
a culege putem,
ca oricare zidire ithicește din-ceputul lucrului
socoteala sfârșitului ar avea,
aceia Ziditoriului său
cu partea înțelegerii să să asemene,
iară carea firește numai cele trii pricini ar priimi,
iară socoteala sfârșitului nu ar avea,
ce numai după poruncă nepărăsit
și peste simțire ar alerga,
aceia Ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene,
ce una din cele multe
și mai nenumărate în periodele sale
pururea alergătoare
și ca cele mai proaste celui mai de cinste [omului] slujitoare
și îndămnătoare
să fie.

Acmu, dară, la cuvântul ce vream să dzicem
întorcându-mă, dzic:
să nu cumva gândești că socoteala mea
au fost noaâ și neaudzită filosofie
să-ți vândz,
nici în zădar (precum mi să pare)
cui și în ce socoteala pricinii sfârșitului slujește
în tot chipul chiar a-ți arăta m-am nevoit,
ce mai vârtos de stepăna ființii tale
aminte aducându-ți,
în statul carile te afli,
cu ce parte din fire
și cu ce parte mai mult decât din fire
ești alcătuit
și stăruit
să cunoști
și cunoscând îmbe părților ale sale
și celea ce li să cuvin slujbe să orânduiești,
ca fietecarea pre calea
și orânduiala sa să margă

(că cârma la corabie,
zăbala la cal,
socoteala la înțelegători
sinonime sint).
Deci trebuie să știi, o, Coarbe,
că pre o parte (precum mai sus am dzis),
din fire, decât un atom din cele multe
altăceva mai mult nu ești,
iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te,
lucrurilor tale un țenchiu
și loc însămnat
și hotărât
să pui,
ca la acela vreodânăoară agiungând,
spre odihnire să te aședzi.

Și nu nu mai cu atâta,
ce așeși cu tot chipul să nevoiești
trebuie ca nu la altul,
fără numai la cel bun și fericit sfârșit
să nemerești
(că precum socoteala rea la cel rău,
așe cea bună la cel bun
sfârșit fără greș duce).

Acmu, dară, ia aminte și pune în socoteală,
a atâtea răscoale și tulburări
(cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu știu)
sfârșitul carile va să fie?
Și, de ieste vreunul, când și cum va să fie?
Iată, amândoaâ monarhiile
din patru părți s-au scuturat,
iată, lucrurile publicăi noastre
spre groznică răzsipă s-au plecat,
râdicarea așteptând,
căderea ne sosește,
unele altora s-au amestecat
și toate în tot chipul s-au strămutat.

Și până acmu
(pre cât a mea socoteală a cunoaște poate),
macar cu prepusul vreun chip de săvârșit
chiteala nu dă.
Toți niște atomuri putredzitoare
sintem,

toți din nemică în ființă
și din ființă în putregiune
pre o parte călători
și trecători
ne aflăm
.

Una numai rămâitoare
și în veci stătătoare
să ține și ieste,
adecă sfârșitul [vieții] carile în bunătate să plinește.

Căci din cea vie și vecinică
adevărată Socoteală [Dumnezeu-Cuvântul, Logosul, Rațiunea]
începătura începăturilor
și sfârșitul sfârșiturilor
purcede.
Nici alt sfârșit bun și fericit
a să numi
sau a fi
poate,
fără numai carile de la Dânsul începe,
cu Dânsul mijloceadză
și într-Însul să odihnește.

Vulturi ne-am ținut,
liliecii mai în trecutele dzile ne-au batgiocurit,
lei ne-am numit,
țințarii și mușițele ne-au obosit
și de toată ocara vrednici a fi ne-au arătat.
Celor mici și slabi atocma să ne punem neputând,
cu jiganiile mai mari
și mai tari
de luptă ne-am apucat.

Pre Inorog gonim,
pre Fil izgonim,
Lupului țircăla muri,
din carile să nu cumva iasă,
i-am șiruit,
pre Ciacal în numărul jigăniilor nu-l numim,
pre Căprioara sălbatecă
ca cum duh viețuitoriu n-ar avea o socotim.
Au nu sint acestea toate mai mult decât liliecii,
au nu sint mai vrednice decât muștele?

(Ce ochiul mândriii pe leu șoarece vădzind,
mai pre urmă pre șoarece leu simpte.)

De ieste dară la cineva
începutul cu socoteala sfârșitului
și sfârșitul cu chiteala începutului
împreunată,
dintr-aceste mai sus pomenite
culeagă.
Mă rog, lucrurilor noastre
ce sfârșit ieste să urmedze?
Precum rău și prea rău ieste să urmedze
și cel cât de tâmp la socoteală
va putea pricepe.

Deci de-l cunoști, o, Coarbe,
și de pizmă numai într-acesta chip îl poftești
(căci voia slobodă putere ca aceasta are,
ca vădzind
și cunoscând
cele mai bune,
cele mai rele să urmedze),
împotriva Celuia ce ț-au dăruit socoteala te pui.
Căci El spre binele tău dându-ți-o,
tu cu aceiași spre răul tău te slujești.
Și așe, sau mărturisește
că fără socoteală începând,
spre rău săvârșești,
sau precum singur pre tine
din bunăvoia ta
altor proaste și lepădate fapte
te asemenea
și de la cea mai de-a firea
și mai evghenichi [nobilă] te dezsameni.

De unde aievea urmadză
că siloghizmul carile ai alcătuit în barbara,
acmu să încheie, cra, cra, cra.
Și nu numai după Istoriia ieroglificească cu numele Corb,
ce așeși cu trup, cu suflet și cu totului tot,
același și adevărat așe să fii te arăți.

De care lucru, ca acela ce adevărat priietin
și dreaptă slugă îți sint
(și mai ales că Corbul cu alalte pasiri rumpătoare
oarecare rudenie având,
între noi nu puțină simbathie să naște),
celea ce cu ochii de față am vădzut,
cu urechile fără prepus am audzit,
cu mânule fără greș am pipăit
și precum în rădăcina adevărului sint
le-am priceput,
a ți le povesti
și cu curată îndrăzneală a ți le grăi
nu mă voi s[f]ii

(că adevărul, deși târdziu,
însă în deșert și nedovedit
a rămânea nu poate).

Copaciul pizmei, carile încă de demult
strâmbe și cohâioase rădăcini,
lungi și late crăngi au aruncat,
din livada inimii tale
de tot a-l dezrădăcina
și peste prilazul îngrăditurii
afară a-l lepăda
ți să cade.

Că monarhiile acestea,
precum din bătrânii noștri am audzit,
și istoriile, ca cu glasurile răpăosaților,
nepărăsit ne povestesc
și în toate ceasurile în urechi
ca dobele
și ca clopotele
ne răzsună,
că nici odânăoară într-o omonie legate
și una cu alta într-o inimă încleștate
multă vreme a trăi n-au putut.

Ce de s-au și tâmplat vreodată între dânsele
părinte cu fiiu sau frate cu frate totdeodată
slujba epitropii a ținea,
însă precum toate ale muritorilor
de zavistii și de împotriviri pline sint
(ața dragostei de cuțitul zavistiii netăiată
și legătura rudenii de suvacul si cofandiii nedezlegată
prin multă vreme a răbda n-au putut),
carile nu numai cinstea și legământul prieteniii,
ce și hotarăle rudeniii
și evlavia simențiii
a călca și la pământ a le stropși
nu s-au siit.

De care lucru, urmadză ca și acmu
(că cel într-una ispitit,
acela și în multe ispitit
să crede)
alcătuirea siloghismului arătătoriu
să încheie înșelătoriu
și sentențiile filosofești
în bolbăieturi sofisticești
să să prefacă.

Cătră aceasta cu bună inimă îndrăznesc a dzice
că știința fiziognomască
(carea în fețele a unor jiganii
fără de foc și singe altă nu arată)
și mai vârtos ispita politicească
proroc a mă face
făr-a minciunii primejdie mă îndeamnă
și precum cele de pre urmă
mai rele decât cele dintâi
să iasă.

Pardosul,
Râsul,
Hameleonul, Veverița
și alaltă a Apariului simenție toată,
carii într-această dată
pentru epitropiia Strutocamilii a sta
și cu gurile priietini a să arăta
să văd,
în cea veche și nemutată
a lor fire,
bună nedejde am că nice pre mine
rău chititoriu,
nici prorociile mele ceste de acmu
minciunoase să iasă
vor lăsa,
ce peste puține dzile,
sau cu scrisoarea
(căci cu gura între dânșii
încă de mult a le sfârâi au început),
sau cu fapta aievea
și de adevărate să le arete
și pre cel din moșie
și pre cap giurat neprieteșug,
în theatrul a toată lumea,
cu dobe și cu surle să-l scoață.

Au nu sint aceștea carii de la toate stârvurile,
cu hârâieturi și cu clănțăieturi, ne probozesc?
Au nu sint aceștea carii ar pofti
nu numai unghi, plisc,
ce așeși nici pene,
nici tuleie
să nu ne rămâie?
(că tot împotrivnicul
paguba nepriietinului dobândă
și toată scăderea lui
adaogerea sa socotește).

Nici neamul dulăilor decât aceștea
în răutate mai gios sint,
macar că într-această vreme,
mai mult părtași și priitori monarhiii noastre
decât jiganiilor celor șie de asemenea s-ar părea,
ce adevărul ieste că toți aceștea
folosul privat caută
și dobânda chiverniselii hirișe cearcă,
carile ori cu ce mijloc a le vini
ar cunoaște,
cu acela a să sluji
nu să îndoiesc.

Pentru Inorog, cele ce nu sint
și după plăcere scriu și grăiesc
(poate fi și pentru mine,
pre carile despre adăvărată dragostea ta
nici ceriul, nici pământul a mă depărta
va putea)
și celea ce spre ațițarea
și hrana vrăjbii sint
scornesc.
Pentru Fil celea ce nu aud dzic
că le-au vădzut
și celea ce n-au vădzut dzic
că le-au apipăit.

În scurt, toată socoteala
într-aceasta li să sprijenește,
că nefiind vânătoare, dulăii de ce treabă sint?
Și în deșert, prin păduri și munți de nu vor lătra,
pita ce mănâncă și ciolanele ce ling,
în zădar a fi să nu să dzică, să tem
(o, de ce să tem până mai pre urmă de n-ar scăpa).
(Căci dulăii pentru fărămușuri și ciolane,
precum prieteșugul a strica
și toate de bine facerile într-un ceas a uita
obicinuiți sint).
În care chip aceștea cu nepărăsite
ciocotnițiile lor
vrăjbile a ațița
și goanele în veci a le delunga
să nevoiesc,
așe cât în toată viața de nu s-ar curma,
a lor viață fericită
și norocită
ș-ar socoti.

Acestea dară, așe precum sint înțelegându-le,
cu rea socotea
la carea o dată în minte ț-ai pus nu te amăgi,
cu carea a dzice obiciuit erai,
că siloghismul carile asupra Strutocamilei ai alcătuit,
întărindu-să, de nu alt folos,
încailea între dobitoace pururea neunire,
și din neunire slăbiciune
le va vini
și, așe, cu slăbiciunea lor, puterea noastră va crește,
căci nici aceasta ieste bună socoteală,
nici dreptatea
aceasta poftește,
de vreme ce
(mai mult lucrurile împotrivă tâmplătoare
socotite rău a nu să tâmpla
socoteala bună le face).

Așijderea (de multe ori pre durerea mare,
alta mai mare o tămăduiește,
și ce mehlemul nu vindică,
vindică fierul,
și ce fierul nu tămăduiește,
cu mai mare usturime tămăduiește focul).

În care chip, de socotit ieste
ca nu cumva și dobitoacele
ce în durerile suferite nu simțiia,
aceia în cele nesuferite să simță,
și atuncea,
deși nu altă putință vor avea,
însă cu bună samă nu numai cătră cel pemintesc,
ce și cătră cel ceresc Vultur
lacrămi de singe vărsind,
cu suspinuri de foc vor striga,
a cării dosadă răsplătire Dreptatea a o tăcea
și cu milosul Ei ochiu a o trece
nu va putea
(căci Dreptății dreptatea a nu face
peste putință ieste),
a căror suspini preț pare-mi-să că prea scump
și așeși mai neprețăluit va cădea.

Pentru aceasta dară deci ieste vrajba
cu aceste dobitoace din necunoștință.
Șterge-ți, rogu-te, ochii de pravul zavistiii,
și painjina pizmei
de pre față îți râdică,
și inima asupra răutății
și a vrăjmășiii împietrită privindu-ți, cunoaște.
Și după aceasta un soroc drumurilor
și îmbletelor poftelor tale pune-ți.
Iară de-ți ieste nepărăsirea vânătorilor,
vrăjitorilor
și a mrejitorilor,
căci cu tot adevărul socotești,
adecă precum de acestea a nu te părăsi
dreptate ai, ascultă puținele, te poftesc,
de la mine, carile pentru adevărată dragostea,
carea cătră tine am,
și mai cu de-adins,
pentru curată iubirea carea cătră adeverință țiiu,
afară din tot țircălamul lingușiturilor
și precum regula adevărului
poftește a ți le povesti
și cum sint a ți le dovedi
mă voi nevoi.


[1] Despre această „a sorelui paradigmă” vorbește și în Metafizică.

Did you like this? Share it: