Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 20 ianuarie 2013

Istorie II. 17

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

***

Platforma Ortodoxia Tinerilor și-a făcut cont de Facebook pe 24 august 2012[1].

Danion Vasile pe 27 februarie 2010[2].

PS Siluan Mănuilă pe 26 septembrie 2008[3].

Și îmi displac la culme reclamele intruzive de pe Facebook. Cât și enorma stivă de fotografii inteligente care vorbește în locul lipsei noastre de comunicare.

Sunt abonat pe Twitter, printre multe altele, la însemnările lui Paul Goma[4], Radu al României[5], Michael Moore[6] și Barack Obama[7]. Însă sunt puțini scriitorii de Twitter. Adică cei care scriu sau te trimit la lucruri cu adevărat importante.

Prefer Google Reader[8] dar am prea puține bloguri care îmi dăruiesc articole serioase.

*

Max Scheler (1874-1928)[9] definea resentimentul drept „o auto-intoxicare sufletească”[10]. Pentru că la baza lui stau „sentimentul și impulsul răzbunării, ura, răutatea, invidia, pizma, perfidia”[11].

De aceea considera răzbunarea „o trăire bazată pe un sentiment de neputință, fiind…întotdeauna, în primul rând, apanajul celor slabi într-o privință oarecare”[12].

Pizma se ocupă cu „terfelirea și doborârea-de-pe-soclu[13] a oamenilor valorici. Perfidia/ ipocrizia este interiorizată și ea se trădează prin gesturi necontrolate și prin zâmbete răutăcioase[14].

Și resentimentul e văzut de către autorul nostru ca rezultat al transformării sentimentului răzbunării într-o sete de răzbunare[15].

De aceea critica resentimentară nu îndreaptă ci doar își dă cu părerea[16].

Autorul include în geneza resentimentului și spiritul de concurență[17]. Invidia, spune el, se naște din neputința de a ajunge ca altul[18]. Iar resentimentul se ocupă, de fapt, cu „mistificarea valorică”[19]. Cu lupta nebunească de a-l minimaliza pe cel valoros și de a-i orbi și pe ceilalți în ceea ce-l privește.

Totodată autorul consideră pudibonderia drept „o formă aparte a resentimentului sexual”[20]. Căci târfa este cea care „defăimează pudoarea autentică a adevăratei femei”[21], atunci când popularizează ideea resentimentară că pudoarea femeilor cinstite ar ascunde deficiențe[22].

Atitudinea resentimentară a soacrei vizavi de noră, pentru că aceasta i-a luat locul în viața fiului ei[23].

Soldatul și preotul sunt cei mai expuși, sublinia autorul, riscului resentimentar[24].

Preotul și monahul au rămas în discuție dar riscul resentimentar se îndreaptă astăzi și asupra politicienilor, a oamenilor de afaceri, a oamenilor de televiziune, a demnitarilor de tot felul.

Despre ura de clasă[25]. „Ura intempestivă” [26]. Simpla ta prezență creează „un reproș ascuns” în alții[27].

Și autorul neagă, pe drept, faptul că lumea ar fi avut „morale diferite”[28]. Însă relativiștii morali susțin diversitatea morală în mod pervers pentru că vor să facă „din morala prezentului un țel și o măsură a trecutului”[29].

La polul opus lui Nietzsche, Scheler consideră că „sămânța eticii creștine n-a încolțit pe terenul resentimentului”[30] dar etica burgheză e resentimentară[31].

Iubirea creștină este „complet eliberată de resentiment”[32], pe când arta realismului modern, care scormonește bolile omului e „un fenomen născut numai din resentiment[33].

Tot aici Scheler vorbește despre „fericirea senzorială” care se opune „entuziasmului spiritual”[34] al credinței creștine. Tocmai de aceea umanitarismul actual nu dorește pentru umanitate mântuirea ci bunăstarea generală[35].

Fiindcă „această iubire de oameni [a umanismului nereligios n.n.] este forma de expresie a unui refuz refulat, a unui impuls de a-i riposta lui Dumnezeu. Ea este forma sub care se ascunde ura refulată față de Dumnezeu”[36].

Căci umanitarismul are la bază ura față de familie și față de cei apropiați[37].

Altruismul modern, subliniază autorul, e și el resentimentar[38] iar pe August Comte îl numește „născocitorul barbarismului altruism[39].

Iar pe Martin Luther, autorul îl consideră drept cel care a negat iubirea creștină și a fost inițiatorul „purului umanism modern al iubirii”[40], care vede iubirea doar ca formă sexuală[41].

Luther a distrus solidaritatea umană și a deschis drumul larg al iubirii de sine[42]. Pentru că teoria mântuirii prin credință, în care sufletul comunică de unul singur cu Dumnezeu, face ca „iubirea pentru altcineva…[să fie] total subordonată iubirii de sine”[43].

Iar devalorizând iubirea, Luther a contestat „comunitatea vie în credință și iubire ca spațiu…inerent procesului mântuirii”[44] iar odată cu ea este contestată Biserica[45].

Subiectivizarea valorilor e tot un procedeu resentimentar[46]. Iar industrializarea a dat impresia că viața oamenilor e mai puțin importantă decât uneltele și utilitatea lor[47].

Însă „fiecare progres al industrializării nu este [unul] necondiționat, ci are valoare numai cu condiția de a nu prejudicia pe termen lung valorile vieții”[48].


[9] Max Scheler, Omul resentimentului, trad. din germ. de Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, București, 2007, 198 p. Despre autor a se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Scheler.

[10] Idem, p. 13.

[11] Idem, p. 14.

[12] Idem, p. 15.

[13] Idem, p. 17.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 19.

[16] Idem, p. 23.

[17] Idem, p. 24.

[18] Idem, p. 25.

[19] Idem, p. 32.

[20] Idem, p. 38-39.

[21] Idem, p. 39.

[22] Idem, p. 39-40.

[23] Idem, p. 42.

[24] Idem, p. 44.

[25] Idem, p. 52.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 61.

[28] Idem, p. 65.

[29] Idem, p. 66.

[30] Idem, p. 68.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 76-77.

[33] Idem, p. 82.

[34] Idem, p. 117.

[35] Idem, p. 118-119.

[36] Idem, p. 125.

[37] Idem, p. 127.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 128.

[40] Idem, p. 137.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 138.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 158.

[47] Idem, p. 181.

[48] Idem, p. 196.

Cei care trag istoria după ei

  • Ion Dezideriu Sîrbu a fost filosof şi scriitor, recunoscut pentru ceea ce se cheamă literatura de sertar scrisă în perioada comunismului. În 1956, este arestat şi condamnat pentru că a refuzat să facă un denunţ la Securitate. A devenit cunoscut după moartea lui şi prin povestea propriei vieţi, spusă de Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni”. Puţini ştiu că personajul principal din ultimul roman al lui Marin Preda, Victor Petrini, a existat cu adevărat şi a fost inspirat din viaţa filosofului şi scriitorului I. D. Sîrbu”.
  • Singurul proiect care a fost susţinut de întreaga clasă politică a fost integrarea în Uniunea Europeană. Nu e de ajuns. Ne-am dat seama că în UE suntem doar complementari, nu şi competitivi. Trebuie să mergem mai departe. Şi cu emanciparea mentalităţilor, şi cu performanţa economică, şi cu întărirea statului de drept. Nu poţi ţine, însă, direcţia cea bună pe o mare plină de valuri, ci atunci când apele sunt liniştite. Ceea ce în limbaj politic înseamnă stabilitate politică şi instituţională”.
  • Poeme ale lui Franz Kafka în limba română. Care seamănă cu proza lui foarte scurtă.

Teologia harului în Slujbele de sfințire ale apei [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

*

Cap. 11

Teologia harului în Slujbele de sfințire ale apei

Cea mai bună și mai la îndemână dovadă a faptului că teologia ortodoxă e conținutul vieții ortodoxe o avem în Sfânta Aghiasmă.

Fiindcă orice creștin ortodox poate să vadă, pe fiecare zi, acasă la el, cum sfânta apă luată de la Biserică se păstrează ani de zile la fel de proaspătă și de plină de har ca atunci când a fost sfințită.

Cu alte cuvinte, că veridicitatea teologiei slujbei e atestată de apa ce nu se strică.

Și apa care nu se strică e plină de har pentru că harul lui Dumnezeu se coboară acolo unde e adevărata Biserică a lui Hristos.

*

Ce spun însă Slujbele de sfințire ale apei[1]  despre harul dumnezeiesc?

Din Slujba Aghiasmei celei mari[2]aflăm că firea apelor [ton idation i fisis] se sfințește [aghiazete][3] la Botezului Domnului. Cu alte cuvinte, că are loc o sfințire ființială, profundă a apei. Tocmai de aceea ea rămâne neschimbată ani la rând.

Și că sfințirea apelor și a noastră e făcută de Hristos Dumnezeu[4].

Însă nu ni se spune cum se petrece această sfințire a apei ci doar aceea că ea este o realitate liturgică.

În prima paremie [care este Is. 35, 1-10], apa apare în pustiu [en erimo][5], adică în mod minunat. Pentru că sfințirea apei e o minune și nu un fapt natural.

În a doua paremie [Is. 55, 1-13] se indică de unde vine harul care sfințește apa: din cer [ec tu uranu, v. 10][6].

În a treia paremie [Is. 12, 3-6], apa este scoasă „cu veselie” [met’ evfrosinis] de către cei credincioși, pentru că e scoasă „din izvoarele mântuirii” [ec ton pigon tu sotiriu, v. 3][7].

Și prin aceasta apa sfințită e văzută ca necesară mântuirii noastre pentru că ea izvorăște din viața lui Dumnezeu, a Celui care ne mântuiește pe noi. Pentru că tot ceea ce El sfințește e pentru mântuirea și sfințirea noastră.

Apostolul slujbei [I Cor. 10, 1-4] vorbește despre semnificația mistică a faptului de a fi fost sub nor [ipo tin nefelin] și de a fi trecut prin mare [dia tis talassis, v. 1]. Israeliții au primit Botezul atunci, pentru că s-au umplut de har [I Cor. 10, 2].

Iar când au mâncat „mâncare duhovnicească” [pnevmaticon vroma] (v. 3) și „băutură duhovnicească” [pnevmaticon epion] (v. 4) atunci ei s-au împărtășit de viața lui Hristos (v. 4)[8].

Cu alte cuvinte și acum, cei care primesc apa în care se coboară slava lui Dumnzeu, se împărtășesc de viața Lui cea îndumnezeitoare.

Evanghelia slujbei e Mc. 1, 9-11, adică relatarea Botezului Domnului. Și dacă Duhul, ca un porumbel, coboară întru [catavenon is] Fiul întrupat (v. 10, cf. GNT)[9], atunci harul care coboară din ființa Treimii sfințește apa și ne sfințește și pe noi, din adâncul nostru spre în afară.

Însă numai odată cu ectenia mare începe să se vorbească explicit despre harul lui Dumnezeu care sfințește apa.

Căci apa este sfințită „[cu] puterea [ti dinami] și lucrarea/ energia [che energhia], și [cu] venirea Sfântului Duh [che epifitisi tu Aghiu Pnevmatos]”[10].

Energia/ harul Duhului vine/ coboară în apă și apa se sfințește pentru că aceasta este voia și lucrarea lui Dumnezeu.

Iar venirea harului lui Dumnezeu în apă este una reală și sfințitoare, actuală, atâta timp cât apa rămâne nestricată.

Așadar venirea harului în apă înseamnă sfințirea apei.

Însă puterea, lucrarea și venirea Sfântului Duh sunt una și aceeași realitate și nu trei realități separate.

Iar ceea ce vine în apă nu e persoana Duhului Sfânt ci harul Duhului Sfânt. Fără ca prin aceasta Duhul Sfânt să fie socotit „mai important” decât celelalte două persoane ale Dumnezeirii, atâta timp cât numai numele Său e pomenit sau, dimpotrivă, să fie socotit „inferior” Acestora, atâta timp cât numai despre Duhul Sfânt se spune că Se pogoară în apă.

Ci Tatăl lucrează prin Fiul întru Duhul Sfânt orice lucrare de sfințire a Bisericii. De aceea referirea la persoana Duhului Sfânt e referirea la cel întru Care se sfințesc toate de către Tatăl prin Fiul și nu e o subliniere prin care sunt minimalizați sau excluși Tatăl și Fiul din lucrarea de sfințire a apei.

Că lucrurile stau astfel se vede din cererea următoare a ecteniei, unde e pomenită Treimea și nu doar persoana Sfântului Duh.

Căci se cere să vină în apa pusă spre sfințire „lucrarea/ energia cea curățitoare [tin catartichin energhian]”[11] a Prea Sfintei Treimi.

Și dacă până acum am auzit vorbindu-se despre venirea harului ca despre sfințirea apei, acum auzim vorbindu-se despre faptul că sfințirea apei înseamnă curățirea ei.

Sau că apa devine purtătoare de energia/ de harul curățitor al lui Dumnezeu, adică de cel care ne sfințește/ ne transfigurează pe noi.


[1] Vom cita *** Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 2002, 754 p. sub forma Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. și *** Evhologhion to Mega, ed. Ierom. Spiridonos Zervos, Veneția, 1891, 696 p. sub forma Evhologhionul cel Mare, ed. 1891, p.

[2] Evhologhionul cel Mare, ed. 1891, p. 350-361/ Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 673-689.

[3] Idem, p. 350/ Idem, p. 673.

[4] Ibidem/ Idem, p. 674.

[5] Idem, p. 351/ Ibidem. E vorba de Is. 35, 6, cf. LXX. Însă aici mai apare și articolul (en ti erimo), care nu apare în Molitfelnicul grecesc pe care îl cităm.

[6] Idem, p. 352/ Idem, p. 676.

[7] Ibidem/ Ibidem.

[8] Idem, p. 353/ Idem, p. 677.

[9] Ibidem/ Idem, p. 677-678. Însă în ambele cărți de cult avem forma peste El/ ep’ Afton, care poate duce la o perspectivă exterioară a harului, adică la o perspectivă falsă asupra îndumnezeirii omului, care e o lucrare interioară și nu una exterioară persoanei umane. Dar, tot la fel de bine, se poate înțelege prepoziția peste dintr-o perspectivă interioară, pentru că e vorba de harul dumnezeiesc și nu de o realitate obiectuală, care ar sta peste noi sau ne-ar înconjura.

Forma „peste El” e prezentă în MGK, NLT, SCH, TNT, RWB, PNT, TOB, NKJ, NAB, LSG, pe când „întru El” e prezentă în VUL (in Ipso), GNT, VUO.

[10] Idem, p. 353-354/ Idem, p. 679.

[11] Idem, p. 354/ Ibidem.

Despre receptare

Curtius  spune la un moment dat:

„Homer este în același timp strămoșul și culmea cea mai înaltă a poeziei grecești. […] Situația nu s-a repetat decât o singură dată: în Italia. Dante e la început și rămâne singur. Cu el începe literatura italiană, desigur.

Dar n-ar fi lipsit de dreptate nici acela care ar susține că ea ar începe după el. Dante nu se lasă încadrat de ea. […]

Pietro Bembo i-a rânduit pe cei trei mari toscani – Dante, Petrarca, Boccaccio – într-o triadă canonică (Prose della volgar lingua, 1525). Ei trebuiau să îndeplinească pentru poezia italiană funcția pe care o avuseseră Cicero pentru proza și Virgiliu pentru poezia latină.

Ce a rezultat dintr-o asemenea teorie? Petrarchismul, care s-a extins ca o ciumă asupra Italiei și Franței. Petrarca era imitabil.

Dante fusese admis printre cei trei poeți canonizați doar cu anumite îngrădiri. I se găseau abateri de la bunul-gust, și stilul său poetic nu era destul de șlefuit.

Ca și Homer, Dante a adus țării sale gloria supremă, dar n-a adus noroc literaturii italiene.

Pentru noi își are locul alături de Virgiliu și Shakespeare, și nu lângă Petrarca și Boccaccio. Aceștia sunt amândoi interesanți, dar Dante e mare[1].

Cele afirmate aici de Curtius cred că s-ar potrivi și unei pledoarii pentru valorile izolate (prin nepublicare la timp) din literatura română.

Nicolae Manolescu susține: „Istoria ieroglifică şi Ţiganiada au fost cunoscute târziu, nu în epoca scrierii lor, neavând cum juca un rol cu adevărat în naşterea unei literaturi”[2].

Prin urmare, Istoria ieroglifică și Țiganiada,nefiind tipărite atunci când erau gata, ci mult mai târziu, și neavând așadar un public și o receptare corespunzătoare, nu pot fi luate serios în calcul, pentru că nu se înscriu în mod firesc în evoluția literaturii române.

Argumentul publicului și al receptării pentru opere de asemenea amplitudine și valoare literară mi se pare cel puțin curios.

Și aceasta pentru un motiv foarte simplu: chiar și publicate și aduse în atenția unui public, în mare parte, marile operele ale literaturii și artei nu au avut parte de o receptare pozitivă sau pe măsură imediată, ci după o vreme (însemnând mai mult sau mai puțin timp).

Ierarhia pe care o menționează Curtius mai sus, în care Dante stă alături de Shakespeare, a fost stabilită târziu, de romantici. În ea mai intrau Iov, Cervantes, Milton, după o rațiune care nu prevedea evoluția literaturii sau modul de receptare imediată a autorilor respectivi.

Este canonul moștenit în mare parte de la romantici și care nu s-a modificat esențial până în ziua de astăzi.

Așa încât refuzul de a lua în considerare opera lui Cantemir sau a lui Budai-Deleanu, pe criteriul amintit, este o pură ipocrizie.

Chiar dacă Istoria ieroglifică ar fi fost publicată la 1705 și Țiganiada la 1800/ 1812 (sau în scurtă vreme după), mă îndoiesc că receptarea lor ar fi fost atunci una corectă și entuziastă, cu atât mai mult cu cât lucrul acesta nu s-a întâmplat nici în 1875-1877, și, respectiv, 1889 (când au văzut lumina tiparului, mai întâi Țiganiada și apoi Istoria ieroglifică), încât ambii autori au trebuit să aștepte secolul XX (și chiar a doua jumătate a lui) pentru a putea fi repuși în drepturi, în ceea ce privește recunoașterea valorii operelor lor.

Marile genii nu creează școli și stiluri. Acesta e un lucru știut și verificat în toată istoria umanității.

În loc să mulțumim lui Dumnezeu că există aceste opere în literatura noastră, ne mai găsim motiv de lamentații pentru că nu au putut avea o influență imediată?

Observ însă că, acolo unde nu se vrea recunoașterea valorii, se găsesc motive care mai de care mai hilare.

Oare nu sunt destui autori și în epoca modernă, a căror receptare a fost foarte proastă la apariție și care au fost recuperați ulterior de critica literară, chiar dacă nu au apucat să aibă vreo influență (sau, prin structura lor, nici nu au mai avut vreodată)?

Și oare nu tocmai acest lucru face singularitatea și gloria lor?

Au creat Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu vreo școală sau vreun curent care să le preia stilul, în afară de epigoni pe care nu i-a luat nimeni în considerare?

Cum se face că, pentru epoca veche a literaturii române se găsesc la tot pasul piedici și argumentări negative, care nici nu sunt luate în discuție în cazul celei moderne?

Istoria ieroglifică și Țiganiada, în ciuda tipăririi lor târzii și a faptului că nu au făcut școală (opinia mea e că nu ar fi făcut nici dacă ar fi fost tipărite imediat după ce au foste terminate), trebuie luate în considerare astăzi ca două mari opere poetice alegorice ale începutului de secol al XVIII-lea și, respectiv, al XIX-lea, care, alături de Psaltirea pre versuri tocmită în secolul anterior de Dosoftei, reprezintă vârfurile poetice ale literaturii române vechi, mândria tradiției literare vechi românești.

Și dacă nu ar fi fost Eminescu, nu am fi avut o continuare a acestei serii geniale în literatura modernă, și nici, poate, ambitusul poeziei moderne din secolul al XX-lea.

Mai mult decât atât, Istoria ieroglifică și Țiganiada trebuie luate cu seriozitate în considerare ca opere ale avangardei romantice (o parte din preromantismul românesc, chiar dacă nu au pregătit la propriu terenul pentru aparția gustului romantic de poezie).

Unii continuă să măsoare operele literaturii române cu metrul sincronizării, nerealizând nici până acum că literatura română s-a dezvoltat autonom (altfel nici nu și-ar merita numele de literatură, dacă ar fi doar o imitație perpetuă) și că trebuie recunoscută, susținută și afirmată (inclusiv în afară) cu regulile ei și cu viziunea ei.

Occidentalii nu admiră pe cei care îi imită, ci pe cei care au originalitate și îi surprind.

Pompiliu Constantinescu, luând atitudine împotriva „instinctului de perfectă simetrie cu literatura occidentală” al lui Șerban Cioculescu (împotriva căruia apără ideea existenței unui „romantism autohton”, românesc), făcea câteva precizări care ni se par foarte importante și foarte corecte, valabile până astăzi:

„Două mari primejdii privesc pe istoricii literaturii române; cea dintâi este iluzia de-a socoti că, din veacul al XIX-lea, de când literatura noastră se dezvoltă sub înrâurirea copleșitoare a Apusului, curentele naționale reproduc simetric pe cele occidentale; ce-a de-a doua este tendința de-a izola cursul istoriei noastre literare, la un instinct obscur al autohtoniei [de a-i refuza, adică, deschiderea spre universalitate, deschidere care nu are nimic neortodox în ea, dimpotrivă], considerând toate influențele din afară, tot atâtea încercări de a-l anula sau numai umbri; ambele înclinări traduc respectiv și două poziții critice, cunoscute sub denumirea de modernism și tradiționalism.

[Altfel spus, dihotomia modernism-tradiționalism traduce mai degrabă o atitudine a criticilor literari decât să constituie caracteristici reale ale operelor în sine.]

Când un critic militant, în cuprinsul uneia din aceste două formule, va scrie și istoria literaturii noastre, totale sau parțiale, se va lăsa antrenat de directiva lui teoretică, transformându-se, rând pe rând, într-un apologet sau un detractor, al valorilor literare, ce cad în lotul agreat sau în cel inamic. Ceea ce s-a întâmplat, în proporții diferite, atât cu E. Lovinescu, cât și cu Nicolae Iorga, ca istorici ai literaturii noastre contemporane”[3].

Din păcate, cred că tocmai această poziție echilibrată nu și-a găsit încă ecoul cu adevărat în critica și societatea românească.


[1] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, Ed. Univers, București, 1970, p. 263.

[2] A se vedea: Nicolae Manolescu, Când începe literatura română?,  http://www.romlit.ro/cnd_ncepe_literatura_romn.

[3] Pompiliu Constantinecu, Eseuri critice, Ed. Casa Școalelor, București, 1947, p. 208-211.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno