Curtius  spune la un moment dat:

„Homer este în același timp strămoșul și culmea cea mai înaltă a poeziei grecești. […] Situația nu s-a repetat decât o singură dată: în Italia. Dante e la început și rămâne singur. Cu el începe literatura italiană, desigur.

Dar n-ar fi lipsit de dreptate nici acela care ar susține că ea ar începe după el. Dante nu se lasă încadrat de ea. […]

Pietro Bembo i-a rânduit pe cei trei mari toscani – Dante, Petrarca, Boccaccio – într-o triadă canonică (Prose della volgar lingua, 1525). Ei trebuiau să îndeplinească pentru poezia italiană funcția pe care o avuseseră Cicero pentru proza și Virgiliu pentru poezia latină.

Ce a rezultat dintr-o asemenea teorie? Petrarchismul, care s-a extins ca o ciumă asupra Italiei și Franței. Petrarca era imitabil.

Dante fusese admis printre cei trei poeți canonizați doar cu anumite îngrădiri. I se găseau abateri de la bunul-gust, și stilul său poetic nu era destul de șlefuit.

Ca și Homer, Dante a adus țării sale gloria supremă, dar n-a adus noroc literaturii italiene.

Pentru noi își are locul alături de Virgiliu și Shakespeare, și nu lângă Petrarca și Boccaccio. Aceștia sunt amândoi interesanți, dar Dante e mare[1].

Cele afirmate aici de Curtius cred că s-ar potrivi și unei pledoarii pentru valorile izolate (prin nepublicare la timp) din literatura română.

Nicolae Manolescu susține: „Istoria ieroglifică şi Ţiganiada au fost cunoscute târziu, nu în epoca scrierii lor, neavând cum juca un rol cu adevărat în naşterea unei literaturi”[2].

Prin urmare, Istoria ieroglifică și Țiganiada,nefiind tipărite atunci când erau gata, ci mult mai târziu, și neavând așadar un public și o receptare corespunzătoare, nu pot fi luate serios în calcul, pentru că nu se înscriu în mod firesc în evoluția literaturii române.

Argumentul publicului și al receptării pentru opere de asemenea amplitudine și valoare literară mi se pare cel puțin curios.

Și aceasta pentru un motiv foarte simplu: chiar și publicate și aduse în atenția unui public, în mare parte, marile operele ale literaturii și artei nu au avut parte de o receptare pozitivă sau pe măsură imediată, ci după o vreme (însemnând mai mult sau mai puțin timp).

Ierarhia pe care o menționează Curtius mai sus, în care Dante stă alături de Shakespeare, a fost stabilită târziu, de romantici. În ea mai intrau Iov, Cervantes, Milton, după o rațiune care nu prevedea evoluția literaturii sau modul de receptare imediată a autorilor respectivi.

Este canonul moștenit în mare parte de la romantici și care nu s-a modificat esențial până în ziua de astăzi.

Așa încât refuzul de a lua în considerare opera lui Cantemir sau a lui Budai-Deleanu, pe criteriul amintit, este o pură ipocrizie.

Chiar dacă Istoria ieroglifică ar fi fost publicată la 1705 și Țiganiada la 1800/ 1812 (sau în scurtă vreme după), mă îndoiesc că receptarea lor ar fi fost atunci una corectă și entuziastă, cu atât mai mult cu cât lucrul acesta nu s-a întâmplat nici în 1875-1877, și, respectiv, 1889 (când au văzut lumina tiparului, mai întâi Țiganiada și apoi Istoria ieroglifică), încât ambii autori au trebuit să aștepte secolul XX (și chiar a doua jumătate a lui) pentru a putea fi repuși în drepturi, în ceea ce privește recunoașterea valorii operelor lor.

Marile genii nu creează școli și stiluri. Acesta e un lucru știut și verificat în toată istoria umanității.

În loc să mulțumim lui Dumnezeu că există aceste opere în literatura noastră, ne mai găsim motiv de lamentații pentru că nu au putut avea o influență imediată?

Observ însă că, acolo unde nu se vrea recunoașterea valorii, se găsesc motive care mai de care mai hilare.

Oare nu sunt destui autori și în epoca modernă, a căror receptare a fost foarte proastă la apariție și care au fost recuperați ulterior de critica literară, chiar dacă nu au apucat să aibă vreo influență (sau, prin structura lor, nici nu au mai avut vreodată)?

Și oare nu tocmai acest lucru face singularitatea și gloria lor?

Au creat Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu vreo școală sau vreun curent care să le preia stilul, în afară de epigoni pe care nu i-a luat nimeni în considerare?

Cum se face că, pentru epoca veche a literaturii române se găsesc la tot pasul piedici și argumentări negative, care nici nu sunt luate în discuție în cazul celei moderne?

Istoria ieroglifică și Țiganiada, în ciuda tipăririi lor târzii și a faptului că nu au făcut școală (opinia mea e că nu ar fi făcut nici dacă ar fi fost tipărite imediat după ce au foste terminate), trebuie luate în considerare astăzi ca două mari opere poetice alegorice ale începutului de secol al XVIII-lea și, respectiv, al XIX-lea, care, alături de Psaltirea pre versuri tocmită în secolul anterior de Dosoftei, reprezintă vârfurile poetice ale literaturii române vechi, mândria tradiției literare vechi românești.

Și dacă nu ar fi fost Eminescu, nu am fi avut o continuare a acestei serii geniale în literatura modernă, și nici, poate, ambitusul poeziei moderne din secolul al XX-lea.

Mai mult decât atât, Istoria ieroglifică și Țiganiada trebuie luate cu seriozitate în considerare ca opere ale avangardei romantice (o parte din preromantismul românesc, chiar dacă nu au pregătit la propriu terenul pentru aparția gustului romantic de poezie).

Unii continuă să măsoare operele literaturii române cu metrul sincronizării, nerealizând nici până acum că literatura română s-a dezvoltat autonom (altfel nici nu și-ar merita numele de literatură, dacă ar fi doar o imitație perpetuă) și că trebuie recunoscută, susținută și afirmată (inclusiv în afară) cu regulile ei și cu viziunea ei.

Occidentalii nu admiră pe cei care îi imită, ci pe cei care au originalitate și îi surprind.

Pompiliu Constantinescu, luând atitudine împotriva „instinctului de perfectă simetrie cu literatura occidentală” al lui Șerban Cioculescu (împotriva căruia apără ideea existenței unui „romantism autohton”, românesc), făcea câteva precizări care ni se par foarte importante și foarte corecte, valabile până astăzi:

„Două mari primejdii privesc pe istoricii literaturii române; cea dintâi este iluzia de-a socoti că, din veacul al XIX-lea, de când literatura noastră se dezvoltă sub înrâurirea copleșitoare a Apusului, curentele naționale reproduc simetric pe cele occidentale; ce-a de-a doua este tendința de-a izola cursul istoriei noastre literare, la un instinct obscur al autohtoniei [de a-i refuza, adică, deschiderea spre universalitate, deschidere care nu are nimic neortodox în ea, dimpotrivă], considerând toate influențele din afară, tot atâtea încercări de a-l anula sau numai umbri; ambele înclinări traduc respectiv și două poziții critice, cunoscute sub denumirea de modernism și tradiționalism.

[Altfel spus, dihotomia modernism-tradiționalism traduce mai degrabă o atitudine a criticilor literari decât să constituie caracteristici reale ale operelor în sine.]

Când un critic militant, în cuprinsul uneia din aceste două formule, va scrie și istoria literaturii noastre, totale sau parțiale, se va lăsa antrenat de directiva lui teoretică, transformându-se, rând pe rând, într-un apologet sau un detractor, al valorilor literare, ce cad în lotul agreat sau în cel inamic. Ceea ce s-a întâmplat, în proporții diferite, atât cu E. Lovinescu, cât și cu Nicolae Iorga, ca istorici ai literaturii noastre contemporane”[3].

Din păcate, cred că tocmai această poziție echilibrată nu și-a găsit încă ecoul cu adevărat în critica și societatea românească.


[1] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, Ed. Univers, București, 1970, p. 263.

[2] A se vedea: Nicolae Manolescu, Când începe literatura română?,  http://www.romlit.ro/cnd_ncepe_literatura_romn.

[3] Pompiliu Constantinecu, Eseuri critice, Ed. Casa Școalelor, București, 1947, p. 208-211.

Did you like this? Share it: