Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

*

Cap. 11

Teologia harului în Slujbele de sfințire ale apei

Cea mai bună și mai la îndemână dovadă a faptului că teologia ortodoxă e conținutul vieții ortodoxe o avem în Sfânta Aghiasmă.

Fiindcă orice creștin ortodox poate să vadă, pe fiecare zi, acasă la el, cum sfânta apă luată de la Biserică se păstrează ani de zile la fel de proaspătă și de plină de har ca atunci când a fost sfințită.

Cu alte cuvinte, că veridicitatea teologiei slujbei e atestată de apa ce nu se strică.

Și apa care nu se strică e plină de har pentru că harul lui Dumnezeu se coboară acolo unde e adevărata Biserică a lui Hristos.

*

Ce spun însă Slujbele de sfințire ale apei[1]  despre harul dumnezeiesc?

Din Slujba Aghiasmei celei mari[2]aflăm că firea apelor [ton idation i fisis] se sfințește [aghiazete][3] la Botezului Domnului. Cu alte cuvinte, că are loc o sfințire ființială, profundă a apei. Tocmai de aceea ea rămâne neschimbată ani la rând.

Și că sfințirea apelor și a noastră e făcută de Hristos Dumnezeu[4].

Însă nu ni se spune cum se petrece această sfințire a apei ci doar aceea că ea este o realitate liturgică.

În prima paremie [care este Is. 35, 1-10], apa apare în pustiu [en erimo][5], adică în mod minunat. Pentru că sfințirea apei e o minune și nu un fapt natural.

În a doua paremie [Is. 55, 1-13] se indică de unde vine harul care sfințește apa: din cer [ec tu uranu, v. 10][6].

În a treia paremie [Is. 12, 3-6], apa este scoasă „cu veselie” [met’ evfrosinis] de către cei credincioși, pentru că e scoasă „din izvoarele mântuirii” [ec ton pigon tu sotiriu, v. 3][7].

Și prin aceasta apa sfințită e văzută ca necesară mântuirii noastre pentru că ea izvorăște din viața lui Dumnezeu, a Celui care ne mântuiește pe noi. Pentru că tot ceea ce El sfințește e pentru mântuirea și sfințirea noastră.

Apostolul slujbei [I Cor. 10, 1-4] vorbește despre semnificația mistică a faptului de a fi fost sub nor [ipo tin nefelin] și de a fi trecut prin mare [dia tis talassis, v. 1]. Israeliții au primit Botezul atunci, pentru că s-au umplut de har [I Cor. 10, 2].

Iar când au mâncat „mâncare duhovnicească” [pnevmaticon vroma] (v. 3) și „băutură duhovnicească” [pnevmaticon epion] (v. 4) atunci ei s-au împărtășit de viața lui Hristos (v. 4)[8].

Cu alte cuvinte și acum, cei care primesc apa în care se coboară slava lui Dumnzeu, se împărtășesc de viața Lui cea îndumnezeitoare.

Evanghelia slujbei e Mc. 1, 9-11, adică relatarea Botezului Domnului. Și dacă Duhul, ca un porumbel, coboară întru [catavenon is] Fiul întrupat (v. 10, cf. GNT)[9], atunci harul care coboară din ființa Treimii sfințește apa și ne sfințește și pe noi, din adâncul nostru spre în afară.

Însă numai odată cu ectenia mare începe să se vorbească explicit despre harul lui Dumnezeu care sfințește apa.

Căci apa este sfințită „[cu] puterea [ti dinami] și lucrarea/ energia [che energhia], și [cu] venirea Sfântului Duh [che epifitisi tu Aghiu Pnevmatos]”[10].

Energia/ harul Duhului vine/ coboară în apă și apa se sfințește pentru că aceasta este voia și lucrarea lui Dumnezeu.

Iar venirea harului lui Dumnezeu în apă este una reală și sfințitoare, actuală, atâta timp cât apa rămâne nestricată.

Așadar venirea harului în apă înseamnă sfințirea apei.

Însă puterea, lucrarea și venirea Sfântului Duh sunt una și aceeași realitate și nu trei realități separate.

Iar ceea ce vine în apă nu e persoana Duhului Sfânt ci harul Duhului Sfânt. Fără ca prin aceasta Duhul Sfânt să fie socotit „mai important” decât celelalte două persoane ale Dumnezeirii, atâta timp cât numai numele Său e pomenit sau, dimpotrivă, să fie socotit „inferior” Acestora, atâta timp cât numai despre Duhul Sfânt se spune că Se pogoară în apă.

Ci Tatăl lucrează prin Fiul întru Duhul Sfânt orice lucrare de sfințire a Bisericii. De aceea referirea la persoana Duhului Sfânt e referirea la cel întru Care se sfințesc toate de către Tatăl prin Fiul și nu e o subliniere prin care sunt minimalizați sau excluși Tatăl și Fiul din lucrarea de sfințire a apei.

Că lucrurile stau astfel se vede din cererea următoare a ecteniei, unde e pomenită Treimea și nu doar persoana Sfântului Duh.

Căci se cere să vină în apa pusă spre sfințire „lucrarea/ energia cea curățitoare [tin catartichin energhian]”[11] a Prea Sfintei Treimi.

Și dacă până acum am auzit vorbindu-se despre venirea harului ca despre sfințirea apei, acum auzim vorbindu-se despre faptul că sfințirea apei înseamnă curățirea ei.

Sau că apa devine purtătoare de energia/ de harul curățitor al lui Dumnezeu, adică de cel care ne sfințește/ ne transfigurează pe noi.


[1] Vom cita *** Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 2002, 754 p. sub forma Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. și *** Evhologhion to Mega, ed. Ierom. Spiridonos Zervos, Veneția, 1891, 696 p. sub forma Evhologhionul cel Mare, ed. 1891, p.

[2] Evhologhionul cel Mare, ed. 1891, p. 350-361/ Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 673-689.

[3] Idem, p. 350/ Idem, p. 673.

[4] Ibidem/ Idem, p. 674.

[5] Idem, p. 351/ Ibidem. E vorba de Is. 35, 6, cf. LXX. Însă aici mai apare și articolul (en ti erimo), care nu apare în Molitfelnicul grecesc pe care îl cităm.

[6] Idem, p. 352/ Idem, p. 676.

[7] Ibidem/ Ibidem.

[8] Idem, p. 353/ Idem, p. 677.

[9] Ibidem/ Idem, p. 677-678. Însă în ambele cărți de cult avem forma peste El/ ep’ Afton, care poate duce la o perspectivă exterioară a harului, adică la o perspectivă falsă asupra îndumnezeirii omului, care e o lucrare interioară și nu una exterioară persoanei umane. Dar, tot la fel de bine, se poate înțelege prepoziția peste dintr-o perspectivă interioară, pentru că e vorba de harul dumnezeiesc și nu de o realitate obiectuală, care ar sta peste noi sau ne-ar înconjura.

Forma „peste El” e prezentă în MGK, NLT, SCH, TNT, RWB, PNT, TOB, NKJ, NAB, LSG, pe când „întru El” e prezentă în VUL (in Ipso), GNT, VUO.

[10] Idem, p. 353-354/ Idem, p. 679.

[11] Idem, p. 354/ Ibidem.

Did you like this? Share it: