- Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică şi traductologie. Lucrările Simpozionului Naţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană”, Iaşi, 28-29 octombrie 2010, în PDF, 414 p.
- Dr. Ing. Cristina Verona Croitoru, Studii teoretice și experimentale referitoare la influența turbulenței aerului din încăperile climatizate asupra confortului termic, teză doctorală, București, 2011, 231 p. în PDF.
- Rezumatele tezelor doctorale ale Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București.
- Dr. Carmen Nedelcu, Transformări ale basmului fantastic românesc din zilele noastre, teză doctorală, București, 2011, rezumat în PDF de 35 de p.
- Prof. Dr. Dumitru Voicu, Potențialul turistic al dealurilor și podișurilor dintre Mureș și Târnava Mare, teză doctorală, București, 2011, rezumat în PDF de 131 p.
- Dr. Paula Virginia Abraham-Mare, Exploatarea copilului în societăţile moderne. Protecţia copilului împotriva violenţei mass media, teză doctorală, București, 2011, rezumat în PDF de 29 p.
- Idem, p. 25: „Copiii sunt puternic stimulaţi de imaginile care se perindă cu repeziciune la TV, de zgomotul şi agitaţia permanentă a personajelor din desene animate, încât s-au obişnuit să fie stimulaţi vizual şi auditiv din afară de stimuli puternici”.
- Dr. Mugurel Zlotea, Transferul și echivalarea conceptelor de „libertate” și „drepturi”, în discursul modernității chineze de la începutul secolului XX, teză doctorală, București, 2010, rezumat în PDF de 14 p.
- Dr. Adina Nicolae, Hotărârea judecătorească. Relativitatea și opozabilitatea efectelor acesteia, teză doctorală, București, 2008, în PDF, 564 p.
- Dr. Florin Epure, Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia, teză doctorală, Târgoviște, 2012, rezumat în PDF de 23 de p.
- Idem, p. 11: La Mănăstirea Arnota din jud. Vâlcea se află „mâna Sf. Ap. Filip, a Sfântului Ierarh Mihail al Sinadelor, palma Sfintei Mc. Marina şi alte Sfinte Moaşte dăruite de ctitor mănăstirii Arnota”.
- Dr. Bogdan Teodor Gavrilean, Simboluri cu valențe magice, teză doctorală, Cluj Napoca, 2011, rezumat în PDF de 25 p.
- Dr. Simina Maria Terian-Dan, Semantica textemelor românești. Abordare în perspectivă integralistă, teză doctorală, Cluj Napoca, 2011, rezumat în PDF de 14 p.
- Idem, p. 4: Texteme = unități ale „discursului repetat”.
- Dr. Anca Elena Ștefan, Către o poetică a romanului epistolar, teză doctorală, București, 2011, rezumat de 9 p. în PDF.
Zi: 22 ianuarie 2013
B. P. Hașdeu, Ghiocul (diocul) și sglavocul (sglavogul, sclavocul, sglavociul): un dublet greco-latin în limba română
Textul este inclus în B.[ogdan] Petriceĭcu Hașdeŭ, Din Istoria Limbeĭ Române, Tipografia Academieĭ Române, Bucuresci, 1883, p. 2-10…și l-am diortosit pentru a fi ușor de citit.
***
Există un fenomen foarte interesant [la nivel lingvistic], pe care un francez îl întrevăzuse de la sfârșitul secolului al 17-lea, și pe care, mai apoi, toți l-au uitat pentru aproape două sute de ani, până ce, în zilele noastre, limba a devenit obiectul unei adevărate științe, și el a reapărut la lumină, căpătând în Lingvistică un loc de cinste, mai cu seamă în studiul limbilor neolatine.
Și bibliografia aferentă e aceasta:
N. Catherinot, Les doublets de la langue française, Bourges, 1682, in-4.
A. Fuchs, Die romanischen Sprachen in ihrem Verhällnisse zum Lateinischen, Halle, 1849, in-8, p. 124-134.
A. Brachet, Dictionnaire des doublets ou doubles formes de la langue française, Paris 1868-1871, in-8.
A. Coelho, Formes divergentes de mots portugais, în „Romania”, tomul 2, 1873, p. 281-294.
M. Bréal, Les doublets latins, în „Mémoires de la Société de Linguistique”, tomul 1, 1869, p. 162-170.
Carolina Michaëlis, Studien zur romanischen Wortschöpfung, Leipzig, 1876, in-8.
U. Canello, Gli allótropi italiani, în Archivio glottologico, tomul 3, 1879, p. 285-419.
Chiar din această listă se vede faptul, că fenomenul ce ne preocupă a fost numit până acum în diverse moduri: dublet, forme duble, forme divergente, alotrope.
Calificative la care noi mai putem adăuga pe acelea de dittologie (Heyse, System der Sprachwissenschaft, p. 210) și polimorfie (A. Tobler în Literar. Centralblatt, 1876, p. 1086).
Însă dintre toate acestea termenul dublet, deși nu e cel mai bun, merită să fie preferat celorlalte, pentru că e cel mai scurt și cel mai răspândit în același timp.
Și avem un dublet [lingvistic] în cazul, când un singur cuvânt pătrunde într-o limbă sau două sau pe mai multe căi, fiecare cale dându-i o altă formă sau un alt sens, cel mai adesea un alt sens și o altă formă totodată, sau cel puțin o altă nuanță de semnificație.
Câteva exemple:
Lat. captivus la francezi: captif și chétif.
Lat. clamare, la spanioli: clamar și llamar.
Lat. christianus, la reto-romani: christiaun și carstiaum.
Lat. silvaticus, la italieni: selvaggio, salvaggio și selvatico, salvatico.
Lat. pallidus, la portughezi: pardo și pallido.
Din lat. romanus, noi am format, pe cale populară, pe românul și rumânul, iar pe cale literară pe romanul. Și de aici vine și numele propriu Ròmanul, luat din calendarul slavo-bizantin, precum și romanul, povestea, provenit din Occident și care însemna acolo, în Evul Mediu, ceva care nu era scris în latină, adică nu în limba celor învățați/ erudiți, ci în graiul vulgar: „en roman”.
Pe scurt, din romanus avem în limba noastră următoarele cuvinte:
1. Rumânul, prin schimbarea vocalismului, bazat pe viața organică a limbii;
2. Ròmanul, prin mutarea accentului, pe baza influenței religioase;
3. Romanul, prin acțiunea literară internă.
4. romanul, prin acțiune literară externă.
Un alt exemplu: din paleoslavicul brăsta (aetas și stadium), rușii au moștenit bersta (stadium) iar românii l-au împrumutat pe vârstă (aetas).
În secolul trecut, datorită succesivelor ocupații rusești militare și chiar administrative ale României, părinții noștri au făcut cunoștință cu varianta rusească a vârstei pe lângă cel căpătat de mai înainte.
Ce s-a produs atunci? Ieromonahul Macarie, în Lexiconul slavo-român din 1778, păstrat manuscriptic în Biblioteca Centrală din București, ne dă următorul dublet: vârsta (mărimea locului) iar vrâsta (anii omului).
Cu alte cuvinte, din același paleoslavic vrâsta, care avea două sensuri, s-au format două cuvinte care au un singur sens: vârstă și vrâstă.
În Basarabia, datorită dominației rusești continue, această bifurcație s-a înrădăcinat în limbă: poporul zice vârstă la etate și verstă la distanță.
Așadar acest lucru este dubletul [lingvistic].
Și în unele limbi acest fenomen e foarte prezent, ca în franceză și italiană, pe când la noi e mai puțin prezent.
Însă, în general, la limbile neolatine sau la altele, e foarte folositor să urmărim [acest fenomen lingvistic], pentru că acelei căi prin care cuvintele se formează vorbesc despre modul cum se stratifică cultura unei nații.
Întorcându-ne la subiectul de față, și consultând Dicționarul domnului Cihac, în tomul al 2-lea, la p. 342, găsim următoarea etimologie, asupra căreia atragem atenția lectorilor, căci e lipsită de metodă și de conștiință întreaga operă a lui:
„Sglăbog (pour sclăboc, clăboc), s., motte de terre, crotte, (Ion. C. 187: „alții lămuresc vravul cu felezăul de pleavă, baligă, buruieni, sglăbogi și altele”); vsl. clâbo, clâbăco, glomus; nls. klôbko, klôpka, klôpko, klupko, cr. serb. klubko, klupko, kluko, pelote etc.”.
Așadar, domnul Cihac a dat în Calendarul pentru bunul gospodar, Iași, 1845, p. 187, al venerabilului nostru agronom Ion Ionescu, peste o frază, în care după „pleavă, baligă, buruieni” figurează sglăbogi, și pe acești nenorociți sglăbogi, al căror loc – repetăm acest lucru – este după buruieni, ceea ce ar fi trebuit să îi dea de gândit, îi numește „motte de terre, crotte”, adică grunji sau bulgări, numai ca să poată să ajungă în acest fel la paleoslavicul clâbo sau clâbăco.
Cred că va râde mult timp domnul Ionescu când va afla cum îl înțelege domnul Cihac.
Sglăvogul, sglăvocul, sclăvocul, și niciodată sglăbogul, este o plantă iar nicidecum grunji sau bulgări.
Și zic „niciodată sglăbogul”! Pentru că domnul Cihac nu s-a mărginit doar la faptul de a falsifica sensul, dar a falsificat, în același timp, și forma cuvântului, atribuindu-i domnului Ionescu ceea ce în cartea lui nu se află.
Într-adevăr pasajul citat sună așa:
„Pe un vânt lin, unii vântură vravul cu lopata, alții îl lămuresc pe cel picat din vânt cu felezău de pleavă, baligă, buruieni, sglăvogi”.
Domnul Ionescu spune sglăvogi, cu v, iar domnul Cihac, îl citează cu b: sglăbogi.
Din v în b și din plantă în bulgăr, toate aceste unicamente pentru a confirma paleoslavicul clâbăco.
În Botanica romană a domnului G. Baronzi (Limba română, Brăila, 1872, p. 144), noi găsim sglăvociu, dar fără vreo explicație.
Domnul Dr. Brânză însă, prima noastră autoritate în ceea ce privește „limba botanică a țăranului român”, ne lămurește faptul că sglăvocul sau sclăvocul (Columna lui Traian, III, p. 74, 229) este un fel de Centaurea, Centaurée, o plantă cunoscută în botanică în peste 200 de varietăți și care, în limba română, are o seamă de sinonime: Pesmă, Corobățică, Floarea-grâului, Smocul, Diocul…
Să ne oprim însă și asupra ultimul sinonim: diocul.
În Flora română, a răposatului Costache Negruzzi, ne întâmpină forma organică a acestui lucru în următorul pasaj (Scrierile, ed. Socec, t. 1, p. 100):
„Orchestra era gata. Cintezele și mierlele din copaci, greierii și brotăceii din iarbă făceau o muzică originală. Cavalerii și doamnele nu lipseau. Adunarea era numeroasă. Crinul, bujorul paeonia și trandafirul invitară camelii, fuchsii și azalee, digitarul, clopoțelul campanula, macul papaver și ghiocul centaurea…”.
Domnul Cihac nu cunoaște nici ghiocul și nici diocul. Ci dumnealui aduce între elementele latine ale limbii române (Dicționar, tomul I, p. 109), un alt termen botanic, care nu este decât un simplu diminutiv al ghiocului/ diocului și anume:
„Ghiocel, diocel, Galanthus nivalis, Aster chinensis, Leucojum vernum…”.
Domnul Cihac trage pe seama acestui ghiocel sau diocel: „d’un type latin glaucellus”.
Însă noi nu cunoaștem nicio probă ca să fi existând vreodată glaucellus în limba latină.
Și, la fel, nu e nevoie să construiești un tip latin, pentru că ghiocel sau diocel din română este o formă diminutivată românească a lui ghiocul sau diocul.
Dar cum la noi romanicul -ellus se poate agăța de tot felul de tulpini, fie ele slavice, turcești sau maghiare, spre exeplu: voinic-elu, ibric-elu, papuc-elu, nu înseamnă însă că avem de-a face cu o tulpină latină.
Căci din ghiocul sau diocul sunt derivate ghiocelul sau diocelul și nu din glaucellus.
Domnul Cihac însă este pe deplin corect când dă prioritate formei ghioc- asupra lui dioc- și când pe acest ghioc- din ghiocelul îl identifică cu latinescul glauc-.
Latinescul gl- din glauc- trebuia să treacă la românii din Dacia în ghi-, întocmai ca în ghindă, din glandem = ital. ghianda sau în ghiață, din glaciem = ital. ghiaccia; iar latinescul -auc- din glauc- a putut să devină la noi -oc- întocmai ca în socul din romanicul saucas pentru sambucus = sp. sauco = provensalul sauc.
În sfârșit, pe ghioc- din glauc- fonetica românească l-a transformat în dioc-, cu di- din ghi-, întocmai ca în dibuiesc din ghibuiesc, cu care se alătură ital. diaccio din ghiaccio.
Așadar, în română, ghiocul sau diocul reprezintă latinescul glaucus (albastru).
Și astfel observăm că foarte multe varietăți ale florii-grâului sunt de culoare albastră, fapt pentru care albăstrimea figurează în nomenclatorul lor la diverse popoare: fr. bluet sau bleuet; engl. blue-bottle, ital. blaveolo, sp. azulejo, germ. blaue Kornblume, rus: siniucha, polon. modrak, modrzeniec, ung. kék-virág.
Chiar și în română îl avem pe albăstriță, existent în Bucovina: „Kornblume, floarea grâului oder albestrica” (Alth, Hauptbericht für Bukovina, Czernovitz, 1862, p. 87).
Dar cuvântul glaucus nu este latin la origine ci grecesc: glaucos. Dacă românii l-ar fi luat de la greci, așa cum l-am luat pe trandafir, pe crin și pe garoafă, și alți câțiva termeni botanici, atunci gl- nu s-ar fi muiat în ghi-, ci ar fi rămas tot gl-, după cum a rămas în glastră „pot à fleurs”, din neogrecul glastra.
Din glauc- ar fi apărut doar o formă apropiată cu sglăvocul, sinonim cu ghiocul.
Însă eleniștii au constatat că u în glaucos nu reprezintă pe u ci pe digamma: glaFcos (Brugman în Curtius, Stud. z. griech. Gramm., tomul 4, p. 144).
Nu este necesar însă să căutăm foarte mult, pentru a justifica pe -v- din românescul sglavocul, pentru că în greaca vulgară pronunția este glavcos sau glafcos iar nu glaucos. Așa că grecescul glaucos nu se putea contrage la noi în glocul, după cum s-a contras în ghiocul latinescul glaucus, în care nu apare -af- sau -av- ci -au-.
Proteticul s în sglavocul este curat românesc, ca și în sgripsorul din grips. Nu ar fi totuși imposibil să-l fi avut din vreun dialect grecesc, căci îl găsim foarte des la neogreci: svolos = bolos, sguros = guros, sconi = conis, scordalos = coridalos, schivo = chipto, stragalia = trogalia etc. (Foy, Lautsystem d. griech. Vulgärsprache, Leipzig, 1879, p. 74-75) și astfel ar fi fost legitim și un sglaucos din glaucos.
Mai greu ar fi fost să intuim finalul -ocul din sglavocul, dacă nu ar fi fost clarificată situția de aici de cazul altor sinonime ca ghiocul și smocul, busuiocul și siminocul.
Astfel, ghiocul vine din latinescul glaucus iar sglavocul din grecescul glaucos.
Forma provincială sclavocul se explică foarte ușor și anume prin acomodarea fisiologică, consoanele nevibrante s, v și c din sglavocul prefac în c nevibrant pe vibrantul g.
Fapt pentru care, în urma acestei acomodări, în sclăvocul toate consoanele și consoano-vocalele sunt nevibrante, alături de ambiguul l, la rostirea căruia corzile vocale pot să vibreze sau nu.
Forma provincială sglăvogul, pe care ne-o prezintă domnul Ionescu, se distinge prin scăderea finalei tenue -k la mediala -g, nu ca în aprigul = lat. apricus sau vitregul = lat. vitricus, ci mai ales sub influența asimilativă a lui g din prima silabă.
Forma provincială sglăvociul, pe care ne-o dă domnul Baronzi, ni-l amintesc pe melciul alături de melcul.
În ambele cazuri, palatalizarea guturalei finale ni se pare a avea aceeași cauză morfologică, și anume mai deasa întrebuințare a pluralului decât a singularului: „amu mâncatu melci”, „amu culesu sglăvoci”. Astfel s-a ajuns ca pluralul să se impună în fața singularului, fenomen prin care noi avem singularul foaia, fr. feuille, span. hoja, port. folha, etc., toate provenind din latinescul folia.
Astfel putem să stabilim următoarea genealogie: din glaucos vine glaucus, ghiocul, diocul și sglăvogul și tot din glaucos vine sglăvocul, sclăvocul și sglăvociul.
Este însă vreo asemănare între diocul și slăvogul? Și totuși ambele sunt unul și același glaucos, pătruns la români pe două căi, în două epoci diferite.
Istoria ieroglifică. În versuri [32]
Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31.
Câte dară sint
lucrurile care de Fil s-ar atinge,
în știința mea, puține sint,
căci numai o dată la cetatea Deltii
cu dânsul împreunare am avut.
Ce atuncea a mea slujbă,
spre aceasta însămnată
și orânduită
nefiind, de lucrurile lui
puțin în minte mi-au fost.
De care lucru, trecutele între dânsul
și între tine cu de-adinsul
a scutura
și a cerca
nu m-am pus.
Ce și pentru aceasta
atuncea
pare-mi-să să-ți fiu scris
că lucrurile adunării aceia
mai bine ar fi fost
supt titulul numelui tău să nu gioace.
Ce sau că mintea în ce ț-au stăruit
(după amăgită socoteala unor dobitoace)
cum mai curând a isprăvi ai grăbit,
sau că strâmptoarea vremii
mai mult slovele mele a citi
și sfatul în mai bine a socoti
nu te-au lăsat.
Cu care pricină, încă de atuncea,
în locul temeliilor bune
(carile într-adevăr s-ar fi putut arunca)
temelii rele s-au pus,
nu într-alt chip, ce ca cum stâlpii de marmure,
iară tălpile de trestie ar fi fost.
Ce oricum, acelea atuncea
s-ar fi tâmplat,
precum am dzis,
de aceste prea puțin în știință având,
mai multe cuvinte
a face nu pociu.
Iară cât ieste despre partea Inorogului
(în carile toată greutatea lucrului a sta să vede),
după porunca carea de la tine avusesem,
în tot chipul am ispitit,
pentru ca doară, cu dânsul împreunare având,
celea ce pentru aședzimântul păcii
mi să poruncisă
a i le obști să pociu.
La carea cu mijlocul Hameleonului
o, bată-l urgiia Vulturului ceresc!),
în numărul voitorilor de bine,
după socotea la ta socotindu-l,
știre i-am făcut,
precum cuvinte de pace a-i propozui am
(ce inima la tot binele plecată
nu cu anevoie la numele păcii s-au plecat).
Carile îndată
cu dragoste și cu liubov,
precum această împreunare poftește,
mi-au răspuns.
Și, fără multă zăbavă,
la locul însămnat coborându-să
(precum și mai denainte îți scrisesem),
acolea împreunare am avut.
Întâi dară socoteala mea
au fost pentru ca într-a cui mână stă dreptatea
să mă pociu adeveri,
și așe, carile să fie mai tare
să pociu giudeca
(că un dram a dreptății,
mii de mii de cântare a strâmbătății
a râdica poate).
Întâiași dată, pentru cea dintâi
a vrăjbii pricină voroava
înainte i-am pus, dzicându-i,
și pricina asupra lui aruncând,
precum de la tine mă înștiințasem.
Iară el într-acesta chip mi-au răspuns:
„De pe ce cunoști, dzice,
precum eu întâi pricina a vrăjbii aceștiia
să fiu fost?
Căci pricina alta nu ieste,
fără numai începătura lucrului
(de vreme ce, precum, la cele fizicești,
așe la cele ithicești,
pricina cu începătura sinonime sint).
Apoi pricina trebuie ca nu a chitelii,
ce a lucru lui ființă să fie.
Deci, pricină hirișă ca aceasta
asupra mea a afla
de vii putea,
voi mărturisi greșala
și să va șterge păcatul
(că iertăciunea greșala,
iar pacea vrajba mai denainte
râdică)”.
Cătră acestea, i-am răspuns:
„Spre începătura lucrului
altă dovadă mai tare
și mai adevărată
a să da nu poate,
fără decât pricina carea
pre altă pricină mai denainte decât dânsa nu are.
Ca care pricină, o, priietine,
cu hirograful carile asupra Corbului scriind,
între jigăniile și vrăjitorii asieticești l-ai dat,
și Corbul pre aceia vreme cu toată inima
în cel adevărat prieteșug să afla.
De care începătură și pricină de vicleșug,
el înțelegând, n-au pricinit,
ce au păzit
vrajba, carea și până în ceasul acesta trăiește”.
La acestea m-au întrebat
de mai am și altă ceva
a-i arăta,
pentru ca pricina
vrăjbii dintâi asupra lui să dovedesc?
I-am răspuns: „Ba,
și ce altă mai multă
și mai bună dovadă trebuie?
i-am dzis.
Au precum hirograful acela
(pre carile acmu Corbul în mâna sa îl are)
al tău să nu fie
a tăgădui vii putea?”
Cătră acestea
așe mi-au răspuns: „Pomenește, dzice,
o, priietine, cuvântul carile acmu-acmu îl dzisăși,
că pricina atuncea pricină dintâi ieste,
când alta mai denainte decât dânsa nu să dă.
Că amintrilea, lucru pricinit,
iară nu pricina lucrului ar fi.
Deci când altă pricină mai denainte
decât pricina carea ai arătat a afla
și a o dovedi o ași putea,
atuncea ce vii giudeca?”
„Ce poftește dreptatea”,
i-am răspuns.
„Ca aceia pricină, dzice, o, priietine,
asupra Corbului vrednic sint a arăta,
însă cu urechea inimii
cuvântul dreptății a asculta
de vii suferi”.
Iară dacă-i dziș că
cu dragă inimă cuvântul adevărului a audzi
și giudețiul dreptății a da
gata sint,
într-aces ta chip dzisă:
„Hirograful acela,
o, priietine, adevărat al mieu este
și precum slovele carile într-însul sint,
așe cuvintele, ale mele sint.
Ce încă după hirograf mai sint și altele
decât hirograful încă mai tari
și încă mai mari,
pentru carile până acmu, poate fi,
încă înștiințare nu aveți.
Ce socoteala pentru începături fiindu-ne,
pricinile a doa și mijlocitoare în zădar
nu vom mai pomeni
și de vreme ce toată greșala
într-acela ieste,
carile pricină vrăjbii
dintâi ar fi dat,
noi pre una ca aceia asupra Corbului arătând-o
și cu neîndoite arătări dovedind-o,
precum de supt vina greșelii,
așe de supt pricina începăturii
vom ieși.
De vreme dară ce pentru începăturile pricinelor
cuvântul ne ieste,
a ști ți să cade, dzice, o, priietine,
în vremea ce asupra tuturor dihaniilor
Monocheroleopardalis minunat stăpâniia,
și, precum unui vrednic stăpâinitoriu să cade,
tare și fără preget grijea
alor săi supuși purtând,
până într-atâta suma lucrurilor adusese,
cât pliscul Vulturului
și clonțul Corbului
de-abiia vreodată
și mai niciodată
ciolan proaspăt ciocniia
sau singe cald gusta.
Și pentru ca întru tot adevărul să grăiesc,
nu numai că singe cald nu gusta,
ce așeși stârv împuțit macară a afla
sau pântecele a-și sătura
putea.
Pentru care lucru, întâiași dată
în răutatea Corbului scânteia zavistiii a să ațița
au început
(acestea cum și în ce chip au fost
pre larg la locul său s-au pomenit.
Iar acmu, pentru mai chiară arătarea
a pricinii dintâi,
precum pentru alții voroavă am face,
în fața a triia,
pre scurt și cât numai noima
să să înțăleagă, iarăși a le pomeni
ne vom nevoi).
Deci după câtăva vreme,
cu datoriia firii,
Monocheroleopardalis de pre pământ
spre cele cerești s-au luat,
Inorogul, după lege, moștenitoriu stăpânirii
părintelui său rămâind.
Inorogul, la aceia stepănă suindu-să,
vrut-au ca adevăratul megieșesc
prieteșug să îmbrățiședze,
adecă cu monarhiia pasirilor în linește
și în pace să viețuiască,
de care lucru, îndată,
precum de săvârșirea părintelui său,
așe pentru curat gândul și bună inima sa,
prin scrisori pre Corb au înștiințat
și ca, de ar fi fost cu părintele său
nescareva de răceală pricini,
să le uite
și să le ierte
îl poftiia
(că prieteșugul a moșteni,
a înțelepților,
iară vrajba părințască în fii a cerca
a nebunilor lucru ieste).
Corbul, din scânteia ațițată aievea,
nu, ce cu vicleșug pre ascuns
pojarul preste tot a aprinde
nici s-au stidit,
nici s-au lenevit,
și ase, mai de grozav
și spurcat
păcat
s-au apucat,
de vreme ce, precum prieteșugul poftește
și pre numele cerescului Vultur să giură,
precum ori în ce
și cât va putea,
spre întărirea stăpânirii lui
pre la locurile ce să cade să va nevoi
i-au răspuns.
Ca acestea în slove și în cuvinte
cătră Inorog înapoi trimițind,
iară din inima vicleană altele.
Căci îndată dulăilor,
pre carii în munți trimiși avea,
poruncă dede, ca cu lătrăturile
și brehăiturile
lor
toate locurile împlând,
pre alalte dobitoace și jigănii spăimântând,
să le împraștie
și în toate părțile să le gonească.
Dulăii porunca cu fapta plinind,
ticăloasele dobitoace,
de spăimoase
și de moarte menitoare
glasuri ca acelea audzind,
de pregiur Inorog a lipsi
și fietecarea grijea vieții sale a cerca
au început.
Corbul atuncea,
vreme aflând, pre jiganiia în neam cu prepus,
adecă pe Vidră,
tirănește asupra moștenirii Inorogului au pus.
Așe, Vidra apucând tiraniia,
Inorogul în munți,
unde și Filul era, să dusă.
După carii Corbul prin munți,
Vidra prin gârle,
prin multă vreme fel de feliu de goane
și încungiurături de moarte îmbla.
Ce dreptatea
sfântă
lucru grețos ca acesta
nu multă vreme răbdându-l,
Inorogul,
aflând mijlocul,
pre Vidră din tirănie au lepădat
și pre Fil în locul moștenirii
mai drepte au aședzat
(căci șie sau norocul din tinerețe îi zavistuia,
sau spre altele mai mari sau mai grele îl cruța).
Corbul acestea vădzind, macar că dreptatea
cu mânule apipăia,
însă răutatea
din bun rău
și din Corb,
orb
îl făcea, de vreme ce,
cu multe măiestrii și vrăji,
de iznoavă păcatul înnoind
și pre Fil din moșiia
și moștenirea sa scoțind,
iarăși pre tiranul, Vidra,
în locul său au băgat.
Vidrii tirăniia poftorindu-i-să,
au socotit ca și răutatea tirăniii să îndoiască
(că tiranii cele ce dintâiași dată
după nesățioasă voia lor
cu răutatea a plini nu pot,
de a doa oară vreme aflând
mai cu asupră a plini
obiciuiți sint).
În care chip și Vidra
(mai mult cu a Corbului îndemnare)
făcând, dobitoacele,
săracele,
iarăși în toate părțile
cu mare tulburare a să împrăștiia
le-au căutat,
din carile
unele, precum să dzice dzicătoarea,
capul în poale luându-și,
în monarhiia pasirilor au pribegit.
Unde cu multe și fierbinți lacrămi,
năcazurile carile despre Vidră trag
cătră Corb arătând,
de carile Corbul, oarecum,
precum i să face milă arătându-să
(că amintrilea neschimbată firea Corbului a fi
mai-mai toți muritorii ispitită o au),
precum vreun leac slăbiciunii
și pătimirii
lor
va cerca
și în ce va putea
le va agiutori să giuruia.
Într-aceiași vreme și de la Bâtlan
veste la Corb sosi, aievea,
iară de la Breb pre ascuns
(căci aceștea
amândoi pre aceia vreme
părtași tainelor Vidrii era),
precum Vidra
cu tot de-adinsul le poruncește
ca prin munți mreji întindzând,
pre la vrăjitori vrăji
asupra Corbului să vrăjască.
Corbul, dintr-îmbe părțile
pentru pizma smintit
și greșit
vădzindu-să,
pre o parte să videa
că de patima
dobitoacelor rău îi pare
și cu tot chipul
(căci acmu și de dânsul tare să atinsese)
din epitropie să o arunce
ar fi silit.
(Căci tot tiranul, precum pentru priietin,
așe pentru nepriietin,
tot cu un suflet să poartă).
Iară pre o parte pizma
veche, cu carea
pre Inorog și pre Fil goniia,
pentru ca după rugămintea
să facă și într-adevăr de patima lor
să să milostivască nu-l lăsa.
Ce amândoaâ gândurile tăinuind,
în sine le avea.
Până mai pre urmă,
pre săracele dobitoace,
carile la dânsul năzuise
în tot feliurile de vârteje
și de hârzoabe
învârtindu-le
și întorcându-le,
le dzisă că binele lor ar vrea
și mântuința de supt tiraniia Vidrii le-ar pofti,
numai Inorogul și Filul sint pricina
carea după poftă fapta
a săvârși
nu-l lasă
(căci Corbul cunoștea
precum dobitoacele iarăși pre unul dintre dânșii
la stăpânire ar pofti)
și pricina ieste, dzicea,
că acele doaâ jiganii
cu dânsul veche vrajbă având,
precum spre vreo adevărată pace
să vor întoarce
a să încredința nu să poate.
Dintr-acele jigănii, precum știi, o, priietine,
Lupul era carile
asupra acestuia lucru mai cu fierbinteală era,
și acesta
cu mare chizășie să apuca,
precum Filul și Inorogul pacea vor priimi
și priimind-o nesmintită o vor ținea,
numai într-adevăr să cunoască,
precum și Corbul cu inimă adevărată
aceasta poftește.
Corbul, după hireșul
său și firescul
vicleșug, precum aceasta
cu tot de adinsul învoiește arătându-să,
îndată la mai marele ogarâlor
(carile cu alt nume Istoriograful Afroditei să cheamă)
carte scr ind, îi porunciia
ca cu descântătoriul de la Lacul-Dracilor vecin
lucrul pentru pace să ispitească.
Și ce mai mult voroava să lungesc,
o, priietine, în anul 72940, noiev. 104,
în munții
de la Grumadzii-Boului,
cu mari giurământuri
și dintr-îmbe părțile legământuri,
cu chipul carile știi,
tractatele de pace s-au încheiat,
a căror tractate coronă era
ca Corbul în tot chipul nevoitoriu să fie,
pre tiranul Vidra din epitropie
să scoață.
Sfârșitul tuturor, într-același an,
oct. 230 pomenitul Istoriograf a Afroditii
de la cetatea Deltii
(căci vrăjitorii acolea era)
cătră vecinul celor de la Lacul-Dracilor,
o carte într-acesta chip scriia:
„Istoriograful Afrodiseu,
descântătoriului de la Lacul-Dracilor, sănătate!
Pentru vinirea noastră vii ști
că cu sănătate la cetatea Deltii am sosit,
unde toate nevoințele noastre,
carile pentru alcătuirea păcii am cheltuit,
în vânt aruncate
și în zădar luate le-am aflat,
de vreme ce dumnealui Corbul,
în vreme ce noi giurământurile
cu iscălituri și cu peceți întăriiam,
atuncea el cu mijlocul vrajitoriului
despre crivăț la vrăjitorii cei mari
de la Delta un baier trimisese,
a căruia descântec să cuprindea
ca vrăjitorii cu toții pentru primeneala
Vidrii învoind,
asupra unei jiganii streine
(carea din Țara Îngemănată ieste)
a dobitoacelor epitropie să arunce.
Vădzind aceste, împotriva sfintelor giurământuri,
a Corbului fapte (a cărora de proaspete,
precum să dzice, încă singele le pică),
pre cât am putut,
cu multe mijloace am silit
și deodată mintea vrăjitorilor
într-altă parte am întors.
Cătră acestea nu puține
și celea ce să cad
cătră Corb am scris.
Nedejduiesc că și pre dânsul
din rătăcită calea carea ține
a-l îndrepta să-l pociu.
Iară de nu, cum mai curând,
pentru tot adevărul,
știre viți avea”.
Cătră acestea,
o, priietine Șoaime, dzice,
alta și mai minunată
și în păgânătate încă mai afundată
Corbul ispitiia.
Că pre aceiași vreme,
foarte pre ascuns,
pre Aspida de Palestina
la Vidră trimisese,
pentru ca cu tari giurământuri înșelând-o,
vechiul prieteșug să înnoiască,
dzicea.
Și iarăși într-acea
dată epitropiia dobitoacelor
cu mijlocul vrăjitorilor
asupra jigăniii de la Țara Îngemănată
a isprăvi siliia.
Deci acmu socotește, o, priietine,
câte împletecite vicleșuguri
și câte spurcate de giurământuri
călcături
Corbul totdeodată cătră trii chipuri făcea.
Ce poate fi dumnădzăiasca parahorisis slobodzind,
ca cu vreme răutatea mai cu asupră să plinească.
Atuncea ceva după poftă a isprăvi neputând,
câtăva vreme lucrurile în tăcere au stătut.
Acestea ale Corbului viclesuguri
un hirograf a Brehnacii le întăriia
(carile la Grumadzii-Boului
în mâna Inorogului cădzusă),
în care să cuprindea
că în curândă vreme toată monarhiia
pasirilor mare răzsipa
și prăpădeniia
Filului și a Inorogului așteaptă.
Acestea și ca acestea
ei bine adeverite avându-le,
ce ca cum nu le-ar fi cunoscut ascundzindu-le
(că arătarea neprieteșugului fără folos
corăbiierilor să asamănă, carii în vremea furtunii
chivernisala corăbiii lăsind,
căci din liman au ieșit,
unii pre alții vina aruncă
și pre sine a vremilor cunoscători,
iar pre alți necunoscători
arată), la ce fortuna
și vremea
le-ar sluji păzindu-să
aștepta.
Într-aceia vreme din părțile Mesopotamiii,
un vrăjitoriu prea mare a vini
să tâmplă
(că părțile Persiii
cu vrăjile și maghiile vestite sint),
într-a căruia timpinare
Filul cu Inorogul ieșind
și vrajea oarece ispitind,
aflară precum voia vrăjitoriului
spre bunăvoie să pleacă,
de vreme ce,
ce fel de mreje să le împletească ar pofti
întrebându-i, ei pre Corb în nemică atingând,
mreaje asupra Vidrii să le împletească
răspunseră.
La carea vrăjitoriul dzisă, precum în cale fiind,
cinii de mreajea ca a aceia a împleti
gata nu-i sint,
iară la cetatea Deltii mărgând,
fără greș, precum cererea le-a plini
să giurui.
Deci după porunca vrăjitoriului,
Filul cu Inorogul la cetatea Deltii mărgând
și acolea întâi cu istoricul Afrodisău
împreunându-să,
toate vicleșugurile cele mai denainte
ca cum nu le-ar fi simțit
să arăta.
Și aceasta
nu cu proastă socoteală
(ce unde norocul pizmuiește
toată socoteala bună să smintește),
de vreme ce socotiia
că vădzind Corbul că vrăjitoriul le priiește
și precum mreje asupra Vidrii a le împleti
vremea și ceasul pândește,
cândailea de tot de răutate
și de pizmă să va părăsi,
și ce ținea zugrăvit,
cândailea ar întoarce în adeverit.
Ce vrăjmășiia Corbului cea nedomolită
nici până într-atâta a să opri au putut.
Că acmu, în strâmptori vădzindu-să
(că largul altora strâmptoarea lui ținea),
la alt chip de vicleșug alergă
și pe bietele jiganii carile lângă dânsul era fugite,
în taină chemând,
brâncele în loc de peceți să-și puie
și un hirograf cu rugăminte
la vrăjitoarea cea mare să trimață
îi îndemna,
ca,
milostivindu-să,
de supt tiraniia Vidrii să-i scoață.
Jigăniile, săracele, încredințându-să
și după undelemnoase cuvintele lui muindu-să,
ce în hirograf s-ar fi scris nu știia
(că hirograful pre limba vrăjitoriului scris fiind,
jiganiile nu o înțelegea,
ce numai ce plăzmuit le tălmăciia,
aceia știia).
Iară într-adevăr mai mare jalobă
asupra Filului decât asupra Vidrii să cuprindea
și precum uniia
dintre dânsele epitropiia
să isprăvască să ruga.
Așijderea Corbul, despre partea sa,
nu puține căpuși pline de singe proaspăt trimasă
(căci neamul vrăjitorilor, din fire cărnurilor
și singiurilor
cu mare lăcomie ieste dat).
Deci Filul cu Inorogul puținele dzile
la cetatea Deltii zăbovindu-să,
de pre semne începură a cunoaște
că mintea vrăjitoriului de o parte de lăcomie,
iar de altă parte pentru a sa bezcisnicie
ieste lovită,
de vreme ce, precum neputința acoperindu-și,
așe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea:
„Eu mreajea
fără pre pus voi împleti,
numai niște stele foarte trebuitoare
stau cani departe, carile peste puține dzile
apropiindu-să,
lucrul după pofta voastră să va săvârși”.
Filul oarecum fluturate
cuvintelor vrăjitorilor
a să încredința începusă
(căci el mai avea niște vrăjitori mai mici,
carii, pentru ca să-l îmbunedze,
precum vrajea spre bine merge
îi dzicea).
Iară Inorogul mai cu de-adins îmblând
și pricina zăbăvii mai din rădăcină cercând,
pentru hirograful și mita
carele Corbul la vrăjitoriu trimisese
știre luă,
și așeși, în mâni încăpându-i,
preste tot îl citi
(că Inorogul slovele ce era pre limba vrăjitoriului
putea citi).
Și îndată mărgând,
pre Fil de povestea hirografului ce vădzusă
înștiință.
Nu puțin de aceasta Filul să tulbură
și cătră Inorog dzisă:
„Eu mai am, frate, un vrăjitoriu,
carile, precum socotesc,
în vrajă nu mă amăgește,
la carile, în ceastă sară mărgând,
voiu întreba de poate hirograful
carile au trimis Corbul
vreo trecere a avea”.
Și așe, Filul la acel vrăjitoriu mărgând
(carile în lapte de oaie
și în spata caprii a căuta
foarte bine știia)
și de lucrurile ce audzisă întrebându-l,
el răspunsă: „Asupra ta,
dzice, vrăjea rău nu arată,
iară asupra Inorogulul mai vârtos
în ceastă sară din singură gura
vrăjitoriului celui mare
m-am înștiințat precum Corbul
cu mari sume de giuruințe
toată vrajea spre rău i-au întors,
pre carile până mâni
(precum astrolaviul mieu arată)
sau în izgnanie îl vor trimete,
sau și altă ceva mai rău îi vor face”.
Inorogul, macar că acmu aievea
în vicleșugurile Corbului cădzut să simțiia,
însă duhurile bărbătești nicicum gios lăsind,
cătră Fil dzisă: „Eu, frate,
până într-aceasta vreme duhurile înădușindu-mi
și toate vicleșugurile Corbului,
cum să dzice, cu coada ochiului căutând,
pentru voia ta le-am tăcut,
pentru ca nu cumva
vreo pricină de împiedecare
lucrului tău să dau.
Iară acmu, iată, singur toată inima Corbului,
carea cătră noi are, poți cunoaște.
De care lucru, de acmu înainte,
după atâtea dovedite
ispite,
de mai ieste cu putință a îngădui,
și după atâtea călcături
de giurământuri,
de frica păcatului
de mai ieste cu cale cineva a să feri,
socotește,
și ce cunoști frățește
mă sfătuiește”.
La carea Filul răspunsă:
„De acmu înainte păcatul acesta
în sufletul mieu să fie,
și de-ciia, ce poți a lucra
nu te lenevi”
(că dreptele giurământuri a ținea
a evsevii,
iară de cele strâmbe a să teme
a disidemoniii
faptă ieste).
Inorogul acmu din doaâ părți să amăgiia,
în dreptatea lui sprijenindu-să,
de o parte,
căci cu mare îngăduință vicleșugurile Corbului tăcând
și ca doară s-ar părăsi așteptând,
cu mâna lăcomiii mai-mai
la cea desăvârșit primejdie îl adusese.
Iară de altă parte, vicleșugurile Filului
încă mai mari primejdii îi așternea,
că vădzind Filul că cu alt mijloc ceva
a să isprăvi nu să poate,
cu îmbunători cătră Corb
și cu vândzăturile Inorogului priința a-i vâna
a să ispiti începu.
De vreme ce la toate sfaturile nedespărțiți
și în frăție sprijeniți
fiind,
cu mijlocul Căprioarii de Araviia,
de toate epihirimatele lui
pre dulăi și pre alalți gonași înștiința.
Ce acestea atuncea
ascunsă și neștiute cătră Inorog fiind,
iară mai pre urmă, cu mare rușinea Filului,
la ivala a toată lumea au ieșit.
Aședară, Inorogul într-un chip fără de nedejde
sau izbânda, sau cea de tot pieire așteptându-și
(căci mai mult pentru chivernisala lucrurilor a chiti
strâmptoarea vremii nu-l lăsa),
îndată la vrăjitoriul cel mare ducându-să,
de toate vicleșugurile, carile cu mita
Corbului și cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc,
îi povesti
și precum cu toții pre dinafară
cu mâzda otrăviți fiind,
sfat împreună au făcut
ca cu descântecele
și cu farmecele
rugămintelor să-l ademenească,
ca mreaja asupra lui să împletească.
Termenii de comparație
- „O rusoaică deține recordul în lume la numărul de copii cărora le-a dat naștere. Este vorba de Valentina Vasiliev din Rusia. Deși numele femeii nu este confirmat oficial, în documentele vremii fiind trecut doar soțul acesteia – Feodor Vasiliev, recordul rămâne în istorie. Cei doi soți au trăit în secolul al XVIII-lea și au avut împreună 69 de copii: 16 perechi de gemeni, 7 seturi de tripleți și 4 de qvatrupleti. Toți acești copii au fost născuți între anii 1725 și 1765. În total, femeia a avut 27 de nașteri naturale, fără cezariană, fertilizare in vitro sau anestezie. Se presupune că 67 din cei 69 de copii au supravietuit”.
- “Eu, Barack Hussein Obama, jur solemn să îndeplinesc cu loialitate funcţia de preşedinte al Statelor Unite, şi, prin toate mijloacele pe care le am la îndemână, să respect, să protejez şi să apăr Constituţia Statelor Unite”, a spus Obama cu mâna pe Biblie, la ceremonia de învestire. Printre cei prezenți la festivitate s-au numărat și foști președinți, precum Jimmy Carter și Bill Clinton, însoţit de secretarul de Stat, Hillary Clinton, ceilalți doi foști lideri de la Casa Albă, republicanii George W. Bush şi George H.W. Bush, lipsind de la ceremonie. Aproximativ 800.000 de spectatori au fost prezenți, luni [21 ianuarie 2013], în fața Capitoliului, unde 44 de lideri americani au jurat apărarea Constituţiei”.
- Reacția pisicii…la primul contact din viața ei cu zăpada:
- „Distribuirea cardurilor de sănătate a fost amânată pentru al şaselea an consecutiv. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) anunţa la sfârşitul anului trecut că începând cu data de 1 ianuarie 2013 românii vor intra în posesia cadurilor de sănătate. Deşi a trecut jumătate din prima lună a acestui an, niciun român nu a intrat în posesia vreunui card de sănătate. Motivul? Medicii de familie, responsabili cu distribuirea acestor carduri, după cum a anunţat CNAS-ul, refuză să le înmâneze românilor aceste acte pe motiv că se comite o ilegalitate. Pe de altă parte, reprezentanţii Casei spun că medicii nu comit nicio infracţiune, pentru că există o lege care îi protejează”.
- „Muzeul Olteniei a intrat în posesia unui tezaur de monede de argint de 1806,74 grame din perioada lui Mihai Viteazul. Asta după ce un craiovean a găsit 1471 de monede în localitatea doljeană Bulzeşti, transmite corespondentul Mediafax. Directorul Muzeului Olteniei, Florin Ridiche, a anunţat luni [21 ianuarie 2013], într-o conferinţă de presă, că monedele au fost descoperite de craioveanul Dumintru Banţa, în comuna Bulzeşti, judeţul Dolj, în 5 ianuarie 2013. El a precizat că bărbatul a găsit monedele într-un sac de pânză, pe un câmp, la o adâncime de 50 de centimetri în pământ. “Este vorba despre o descoperire cu o importantă valoare numismatică, a treia descoperire de monede din zona Olteniei. Descoperitorul a respectat legea şi a predat monedele Direcţiei de Patrimoniu în perioada de timp pe care o prevede legea”, a declarat Florin Ridichie. Din cele 1.471 de monede de argint găsite de bărbat, 1.415 sunt monede turceşti, opt monede ungureşti, iar restul europene datând din perioada secolului al XVI-lea. Monedele europene provin din Polonia, Lituania, Spania, Franţa, Olanda, Lubeck, Saxonia, Nuremberg”.
