B. P. Hașdeu, Ghiocul (diocul) și sglavocul (sglavogul, sclavocul, sglavociul): un dublet greco-latin în limba română

Textul este inclus în B.[ogdan] Petriceĭcu Hașdeŭ, Din Istoria Limbeĭ Române, Tipografia Academieĭ Române, Bucuresci, 1883, p. 2-10…și l-am diortosit pentru a fi ușor de citit.

***

Există un fenomen foarte interesant [la nivel lingvistic], pe care un francez îl întrevăzuse de la sfârșitul secolului al 17-lea, și pe care, mai apoi, toți l-au uitat pentru aproape două sute de ani, până ce, în zilele noastre, limba a devenit obiectul unei adevărate științe, și el a reapărut la lumină, căpătând în Lingvistică un loc de cinste, mai cu seamă în studiul limbilor neolatine.

Și bibliografia aferentă e aceasta:

N. Catherinot, Les doublets de la langue française, Bourges, 1682, in-4.

A. Fuchs, Die romanischen  Sprachen in ihrem Verhällnisse zum Lateinischen, Halle, 1849, in-8, p. 124-134.

A. Brachet, Dictionnaire des doublets ou doubles formes de la langue française, Paris 1868-1871, in-8.

A. Coelho, Formes divergentes de mots portugais, în „Romania”, tomul 2, 1873, p. 281-294.

M. Bréal, Les doublets latins, în „Mémoires de la Société de Linguistique”, tomul 1, 1869, p. 162-170.

Carolina Michaëlis, Studien zur romanischen Wortschöpfung, Leipzig, 1876, in-8.

U. Canello, Gli allótropi italiani, în Archivio glottologico, tomul 3, 1879, p. 285-419.

Chiar din această listă se vede faptul, că fenomenul ce ne preocupă a fost numit până acum în diverse moduri: dublet, forme duble, forme divergente, alotrope.

Calificative la care noi mai putem adăuga pe acelea de dittologie (Heyse, System der Sprachwissenschaft, p. 210) și polimorfie (A. Tobler în Literar. Centralblatt, 1876, p. 1086).

Însă dintre toate acestea termenul dublet, deși nu e cel mai bun, merită să fie preferat celorlalte, pentru că e cel mai scurt și cel mai răspândit în același timp.

Și avem un dublet [lingvistic] în cazul, când un singur cuvânt pătrunde într-o limbă sau două sau pe mai multe căi, fiecare cale dându-i o altă formă sau un alt sens, cel mai adesea un alt sens și o altă formă totodată, sau cel puțin o altă nuanță de semnificație.

Câteva exemple:

Lat. captivus la francezi: captif și chétif.

Lat. clamare, la spanioli: clamar și llamar.

Lat. christianus, la reto-romani: christiaun și carstiaum.

Lat. silvaticus, la italieni: selvaggio, salvaggio și selvatico, salvatico.

Lat. pallidus, la portughezi: pardo și pallido.

Din lat. romanus, noi am format, pe cale populară, pe românul și rumânul, iar pe cale literară pe romanul. Și de aici vine și numele propriu Ròmanul, luat din calendarul slavo-bizantin, precum și romanul,  povestea, provenit din Occident și care însemna acolo, în Evul Mediu, ceva care nu era scris în latină, adică nu în limba celor învățați/ erudiți, ci în graiul vulgar: „en roman”.

Pe scurt, din romanus avem în limba noastră următoarele cuvinte:

1. Rumânul, prin schimbarea vocalismului, bazat pe viața organică a limbii;

2. Ròmanul, prin mutarea accentului, pe baza influenței religioase;

3. Romanul, prin acțiunea literară internă.

4. romanul, prin acțiune literară externă.

Un alt exemplu: din paleoslavicul brăsta (aetas și stadium), rușii au moștenit bersta (stadium) iar românii l-au împrumutat pe vârstă (aetas).

În secolul trecut, datorită succesivelor ocupații rusești militare și chiar administrative ale României, părinții noștri au făcut cunoștință cu varianta rusească a vârstei pe lângă cel căpătat de mai înainte.

Ce s-a produs atunci? Ieromonahul Macarie, în Lexiconul slavo-român din 1778, păstrat manuscriptic în Biblioteca Centrală din București, ne dă următorul dublet: vârsta (mărimea locului) iar vrâsta (anii omului).

Cu alte cuvinte, din același paleoslavic vrâsta, care avea două sensuri, s-au format două cuvinte care au un singur sens: vârstă și vrâstă.

În Basarabia, datorită dominației rusești continue, această bifurcație s-a înrădăcinat în limbă: poporul zice vârstă la etate și verstă la distanță.

Așadar acest lucru este dubletul [lingvistic].

Și în unele limbi acest fenomen e foarte prezent, ca în franceză și italiană, pe când la noi e mai puțin prezent.

Însă, în general, la limbile neolatine sau la altele, e foarte folositor să urmărim [acest fenomen lingvistic], pentru că acelei căi prin care cuvintele se formează vorbesc despre modul cum se stratifică cultura unei nații.

Întorcându-ne la subiectul de față, și consultând Dicționarul domnului Cihac, în tomul al 2-lea, la p. 342, găsim următoarea etimologie, asupra căreia atragem atenția lectorilor, căci e lipsită de metodă și de conștiință întreaga operă a lui:

„Sglăbog (pour sclăboc, clăboc), s., motte de terre, crotte, (Ion. C. 187: „alții lămuresc vravul cu felezăul de pleavă, baligă, buruieni, sglăbogi și altele”); vsl. clâbo, clâbăco, glomus; nls. klôbko, klôpka, klôpko, klupko, cr. serb. klubko, klupko, kluko, pelote etc.”.

Așadar, domnul Cihac a dat în Calendarul pentru bunul gospodar, Iași, 1845, p. 187, al venerabilului nostru agronom Ion Ionescu, peste o frază, în care după „pleavă, baligă, buruieni” figurează sglăbogi, și pe acești nenorociți sglăbogi, al căror loc – repetăm acest lucru – este după buruieni, ceea ce ar fi trebuit să îi dea de gândit, îi numește „motte de terre, crotte”, adică grunji sau bulgări, numai ca să poată să ajungă în acest fel la paleoslavicul clâbo sau clâbăco.

Cred că va râde mult timp domnul Ionescu când va afla cum îl înțelege domnul Cihac.

Sglăvogul, sglăvocul, sclăvocul, și niciodată sglăbogul, este o plantă iar nicidecum grunji sau bulgări.

Și zic „niciodată sglăbogul”! Pentru că domnul Cihac nu s-a mărginit doar la faptul de a falsifica sensul, dar a falsificat, în același timp, și forma cuvântului, atribuindu-i domnului Ionescu ceea ce în cartea lui nu se află.

Într-adevăr pasajul citat sună așa:

„Pe un vânt lin, unii vântură vravul cu lopata, alții îl lămuresc pe cel picat din vânt cu felezău de pleavă, baligă, buruieni, sglăvogi”.

Domnul Ionescu spune sglăvogi, cu v, iar domnul Cihac, îl citează cu b: sglăbogi.

Din v în b și din plantă în bulgăr, toate aceste unicamente pentru a confirma paleoslavicul clâbăco.

În Botanica romană a domnului G. Baronzi (Limba română, Brăila, 1872, p. 144), noi găsim sglăvociu, dar fără vreo explicație.

Domnul Dr. Brânză însă, prima noastră autoritate în ceea ce privește „limba botanică a țăranului român”, ne lămurește faptul că sglăvocul sau sclăvocul (Columna lui Traian, III, p. 74, 229) este un fel de Centaurea, Centaurée, o plantă cunoscută în botanică în peste 200 de varietăți și care, în limba română, are o seamă de sinonime: Pesmă, Corobățică, Floarea-grâului, Smocul, Diocul…

Să ne oprim însă și asupra ultimul sinonim: diocul.

În Flora română, a răposatului Costache Negruzzi, ne întâmpină forma organică a acestui lucru în următorul pasaj (Scrierile, ed. Socec, t. 1, p. 100):

„Orchestra era gata. Cintezele și mierlele din copaci, greierii și brotăceii din iarbă făceau o muzică originală. Cavalerii și doamnele nu lipseau. Adunarea era numeroasă. Crinul, bujorul paeonia și trandafirul invitară camelii, fuchsii și azalee, digitarul, clopoțelul campanula, macul papaver și ghiocul centaurea…”.

Domnul Cihac nu cunoaște nici ghiocul și nici diocul. Ci dumnealui aduce între elementele latine ale limbii române (Dicționar, tomul I, p. 109), un alt termen botanic, care nu este decât un simplu diminutiv al ghiocului/ diocului și anume:

„Ghiocel, diocel, Galanthus nivalis, Aster chinensis, Leucojum vernum…”.

Domnul Cihac trage pe seama acestui ghiocel sau diocel: „d’un type latin glaucellus”.

Însă noi nu cunoaștem nicio probă ca să fi existând vreodată glaucellus în limba latină.

Și, la fel, nu e nevoie să construiești un tip latin, pentru că ghiocel sau diocel din română este o formă diminutivată românească a lui ghiocul sau diocul.

Dar cum la noi romanicul -ellus se poate agăța de tot felul de tulpini, fie ele slavice, turcești sau maghiare, spre exeplu: voinic-elu, ibric-elu, papuc-elu, nu înseamnă însă că avem de-a face cu o tulpină latină.

Căci din ghiocul sau diocul sunt derivate ghiocelul sau diocelul și nu din glaucellus.

Domnul Cihac însă este pe deplin corect când dă prioritate formei ghioc- asupra lui dioc- și când pe acest ghioc- din ghiocelul îl identifică cu latinescul glauc-.

Latinescul gl- din glauc- trebuia să treacă la românii din Dacia în ghi-, întocmai ca în ghindă, din glandem = ital. ghianda sau în ghiață, din glaciem = ital. ghiaccia; iar latinescul -auc- din glauc- a putut să devină la noi -oc- întocmai ca în socul din romanicul saucas  pentru sambucus = sp. sauco = provensalul sauc.

În sfârșit, pe ghioc- din glauc- fonetica românească l-a transformat în dioc-, cu di- din ghi-, întocmai ca în dibuiesc din ghibuiesc, cu care se alătură ital. diaccio din ghiaccio.

Așadar, în română, ghiocul sau diocul reprezintă latinescul glaucus (albastru).

Și astfel observăm că foarte multe varietăți ale florii-grâului sunt de culoare albastră, fapt pentru care albăstrimea figurează în nomenclatorul lor la diverse popoare:  fr. bluet sau bleuet; engl. blue-bottle, ital. blaveolo, sp. azulejo, germ. blaue Kornblume, rus: siniucha, polon. modrak, modrzeniec, ung. kék-virág.

Chiar și în română îl avem pe albăstriță, existent în Bucovina: „Kornblume, floarea grâului oder albestrica” (Alth, Hauptbericht für Bukovina, Czernovitz, 1862, p. 87).

Dar cuvântul glaucus nu este latin la origine ci grecesc: glaucos. Dacă românii l-ar fi luat de la greci, așa cum l-am luat pe trandafir, pe crin și pe garoafă, și alți câțiva termeni botanici, atunci gl- nu s-ar fi muiat în ghi-, ci ar fi rămas tot gl-, după cum a rămas în glastră „pot à fleurs”, din neogrecul glastra.

Din glauc- ar fi apărut doar o formă apropiată cu sglăvocul, sinonim cu ghiocul.

Însă eleniștii au constatat că u în glaucos nu reprezintă pe u ci pe digamma: glaFcos (Brugman în Curtius, Stud. z. griech. Gramm., tomul 4, p. 144).

Nu este necesar însă să căutăm foarte mult, pentru a justifica pe -v- din românescul sglavocul, pentru că în greaca vulgară pronunția este glavcos sau glafcos iar nu glaucos. Așa că grecescul glaucos nu se putea contrage la noi în glocul, după cum s-a contras în ghiocul latinescul glaucus, în care nu apare -af- sau -av- ci -au-.

Proteticul s în sglavocul este curat românesc, ca și în sgripsorul din grips. Nu ar fi totuși imposibil să-l fi avut din vreun dialect grecesc, căci îl găsim foarte des la neogreci: svolos = bolos, sguros = guros, sconi = conis, scordalos = coridalos, schivo = chipto, stragalia = trogalia etc. (Foy, Lautsystem d. griech. Vulgärsprache, Leipzig, 1879, p. 74-75) și astfel ar fi fost legitim și un sglaucos din glaucos.

Mai greu ar fi fost să intuim finalul -ocul din sglavocul, dacă nu ar fi fost clarificată situția de aici de cazul altor sinonime ca ghiocul și smocul, busuiocul și siminocul.

Astfel, ghiocul vine din latinescul glaucus iar  sglavocul din grecescul glaucos.

Forma provincială sclavocul se explică foarte ușor și anume prin acomodarea fisiologică, consoanele nevibrante s, v și c din sglavocul prefac în c nevibrant pe vibrantul g.

Fapt pentru care, în urma acestei acomodări, în sclăvocul toate consoanele și consoano-vocalele sunt nevibrante, alături de ambiguul l, la rostirea căruia corzile vocale pot să vibreze sau nu.

Forma provincială sglăvogul, pe care ne-o prezintă domnul Ionescu, se distinge prin scăderea finalei tenue -k la mediala -g, nu ca în aprigul = lat. apricus sau vitregul = lat. vitricus, ci mai ales sub influența asimilativă a lui g din prima silabă.

Forma provincială sglăvociul, pe care ne-o dă domnul Baronzi, ni-l amintesc pe melciul alături de melcul.

În ambele cazuri, palatalizarea guturalei finale ni se pare a avea aceeași cauză morfologică, și anume mai deasa întrebuințare a pluralului decât a singularului: „amu mâncatu melci”, „amu culesu sglăvoci”. Astfel s-a ajuns ca pluralul să se impună în fața singularului, fenomen prin care noi avem singularul foaia, fr. feuille, span. hoja, port. folha, etc., toate provenind din latinescul folia.

Astfel putem să stabilim următoarea genealogie: din glaucos vine glaucus, ghiocul, diocul și sglăvogul și tot din glaucos vine sglăvocul, sclăvocul și sglăvociul.

Este însă vreo asemănare între diocul și slăvogul? Și totuși ambele sunt unul și același glaucos, pătruns la români pe două căi, în două epoci diferite.