Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [17]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Umanismul lui Dosoftei este motivat scriptural (ca și cel al lui Miron Costin).

Dumnezeu Atotputernic și veșnic este Creatorul cerului spiritual („Ceriurile le-ai fapt cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău toate/ Le-ai împlut de îngeri”, Ps. 32, 14-16) și al lumii materiale, al pământului, care a fost descoperit de sub ape (cf. Fac. 1, 9): „Acela ce strângi marea ca-ntr-o foale,/ În prăpăști adânci, pre-arină moale[1]./ Să se teamă pământul de Domnul”, Ps. 32, 17-19).

„Prăpăști” sunt aici adâncurile mării, abisul căruia Dosoftei i-a găsit acest corelativ, prăpastie, dar și genune, termen poetic consacrat ulterior de Eminescu.

Faptul că Dumnezeu este „Acela ce strângi marea ca-ntr-o foale” arată puterea lui Dumnezeu, măreția Sa. Arată, cum spune și în altă parte:

Câtu-i Domnul de strașnic de tare,
Că-ntrece pe toț[i] oamenii cu svatul,
Și marea o-ntoarce cu uscatul.
(Ps. 65. 14-16)

Sfatul lui Dumnezeu care întrece oamenii este înțelepciunea Lui creatoare, pe care rațiunea umană nu o poate cuprinde.

Dumnezeu, Cel ce organizează astfel cosmosul apare aici ca un Uriaș (este și numit astfel în Sfânta Scriptură, la Iov, 14, 20 și în Ps. 18, 6), ca un Atotputernic care așază universul infinit (pentru om) în rosturile lui.

Un episod poetic asemănător celui citat din Ps. 32 se află în Ps. 134:

Ș-am cunoscut pre Domnul că-i mare,
Domnul nostru-n [între] toț[i] domnii mai tare.

Toate ce vru Domnul a le face,
Pre pământ și-n cer, le-au fapt cu pace,

În mări și pre ape la toată genunea,
De Ș-au ivit Dumnezău minunea.

Suind núori de preste hotară,
În ploi fece [făcu] fulgere cu pară,

Dintr-a Sale cămări scoțând vântul,
De-i face porunca și cuvântul.
(Ps. 134, 9-18)

Dumnezeu ține marea închisă în „adâncuri” și vânturile încuiate în „cămări”.

Viziunea este a unui Împărat în ale Cărui vistierii se află toată podoaba acestui cosmos imens.

Poate părea un topos basmic, dar am spus în nenumărate rânduri că basmele sunt niște apocrife pe care imaginația populară le-a țesut, plecând de la o predică des audiată.

Și reiau exemplul cazaniilor care precizează că avuția pe care a dat-o Dumnezeu fiilor Săi este casa cosmică în care să locuiască și pe care să o cunoască și să o respecte cum trebuie:

„Și împărți lorŭ tocma (ce se zice: pre voia loru-șŭ lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni și de feciori. Întocma amu deade Dumnezeu oamenilorŭ tuturora înțelesŭ și samavolnicie [rațiune și liber arbitru]. Deade lorŭ soarele, luna, stealele, pământulŭ și totŭ ce e pre elŭ. Întocma amândurora deade, ca să n-aibă amu mai multŭ pre această lume derepții decâtŭ nederepții și greșiții. Derep’ce, amu, că Dumnezeu întocma luminează [face să lumineze/ aprinde] soarele preste toți, spre buni și spre răi, așijderea și ploao [face să cadă ploaia] și toată bunătatea întocma dă lorŭ.

Iar celŭ feciorŭ mai tânărŭ văzù ceriulŭ și [pe] Dumnezeu; zise-i că „va fi”; văzù rodurile pământului și nu priimi acealea cumŭ se cădeà, că întru leagea lu[i] Dumnezeu nu vrea să îmble, ce spre derepții și spre sfinții și spre prorocii Lui cu hitlenie [viclenie] cugetà. Luò amu soarele întru îndulcirea sa necuratulŭ și păcătosulŭ, și ce erà dăruite lui, făpturile în slujirea lui, elŭ ca lu[i] Dumnezeu le [li] se închină: cinstiià darurile, iară [pe] Cela ce le dăruise, nu-Lŭ cunoșteà. Și se închină făpturilorŭ, nu Făcătoriului.

Iară celŭ feciorŭ mai mare și dereptŭ, întru slava Domnului aceasta toate le priimi. Văzù ceriulŭ și de [din] bunătatea [frumusețea, măreția] făpturiei [creației] cunoscù pre Ziditoriulŭ. „Văzù”, zice [psalmistul] „ceriulŭ, lucrulŭ deagetelorŭ Tale, luna și stealele ce Tu le-ai urzitŭ”. Văzù amu lumea aceasta și mulțemi și proslăvi [pe] Domnulŭ, Cela ce o au înfrâmsețatŭ. Laudă amu și se miră de făpturi derepții, și [pe] Făcătorulŭ mărescŭ și se închină Lui.

Iară nedereptulŭ și păcătosulŭ rău văzù și rău înțelease și rău se închină”[2].

Cazania coresiană citează chiar versetele psalmului 8 care i-au prilejuit lui Dosoftei poetizarea despre care am mai vorbit și pe care o reamintim:

Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,
Cu toată podoaba, și-i pornit cu cale.

Ai tocmit luna să crească, să scază,
Să-ș[i] ia de la soare lucoare din rază.

Stele luminate ce lucesc pre noapte,
De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate.
(Ps. 8, 7-15)

Este o perspectivă biblică ce domesticește universul acesta pe care, în mod necreștin, filosofii occidentali (Pascal, Schopenhauer, etc.) l-au receptat ca strivitor pentru conștiința umană.

Și pentru prima dată observ că există o întemeiere scripturală foarte pertinentă pentru o perspectivă cosmică asupra spațiilor nesfârșite, pentru viziunile cosmice din opere precum Paradisul pierdut al lui Milton sau Sărmanul Dionis al lui Eminescu.

Lumea, așa cum este descrisă în aceste versete/ versuri, cu abisurile colosale ale mărilor și oceanelor strânse/ închise în adâncuri și cu vânturile (element cu totul instabil) încuiate în cămări, nu este un mediu ostil sau necunoscut/ străin omului, ci este un loc sigur de viețuit.

Acest mediu nu se răscoală împotriva omului decât pentru păcat: atunci își iese din fire (din ordinea firească), din limite. Și aceasta atunci când Dumnezeu Se arată pedepsitor.

Altfel, tot acest univers nu este construit de Dumnezeu ca provocator de anxietate pentru om, ci dimpotrivă, ca mediu ambiant în care omul își găsește echilibrul.

De aici a rezultat sentimentul românesc al conviețuirii cu natura și solidaritatea cosmică, echilibrul și armonia despre care se vorbește în cazul poeziei lui Eminescu.

Umanizarea aceasta a perspectivei asupra lui Dumnezeu și a creației Sale, pentru a putea fi percepută de conștința umană, este, prin urmare, scripturală.