Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 24 ianuarie 2013

În pas cu timpul

  • La 24 ianuarie 2013 aniversăm 154 de ani de la Unirea Principatelor Române (1859), act care a avut loc pe Dealul Mitropoliei (Patriarhiei), într-o clădire a Bisericii situată lângă Catedrala mitropolitană de atunci (în prezent Catedrala Patriarhală). Cu acest prilej, la Catedrala Patriarhală a fost oficiată astăzi după Sfânta Liturghie, o slujbă de pomenire a făuritorilor Unirii. De la orele 11:00 a fost săvârşită o slujbă de Te Deum ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru împlinirea acestui act măreţ din istoria poporului român la înfăptuirea căruia Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie semnificativă”.
  • PFP Patriarh Daniel: „Astăzi, la împlinirea a 154 de ani de la Unirea Principatelor Române, Patriarhia Română, în colaborare cu Academia Română, doreşte să exprime omagiul şi recunoştinţa cuvenită memoriei Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Mitropolitului Nifon al Ţării Româneşti, Mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei şi tuturor făuritorilor Unirii. Am ţinut să organizăm acest moment solemn pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, reper al istoriei, credinţei şi culturii, la Palatul Patriarhiei, situat pe locul fostei clădiri a Mitropoliei Ţării Româneşti, unde s-au desfăşurat lucrările Adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi Domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române. În acest loc deci, în urmă cu 154 de ani, s-au desfăşurat ceasurile Unirii, binecuvântate şi susţinute de rugăciunea Bisericii, momente pe care noi astăzi le rememorăm, cu respect şi recunoştinţă”.
  • Idem: „Realizarea Unirii Principatelor Române a fost benefică şi pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a structurilor bisericeşti din toate provinciile româneşti, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, confirmat de Alexandru Ioan Cuza prin Legea din 1864. În acelaşi timp, prin demersurile lui Alexandru Ioan Cuza către Patriarhia Ecumenică (1865) pentru obţinerea recunoaşterii autocefaliei (Joanes Dominicus Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Et Amplisima Colectio, vol. 40, Akademische Druck –U. Verlagsanstalt, Graz, Austria, 1961, pp. 682-684, 686-688, 690-702), s-au creat şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925”.
  • Idem: „Urmare promulgării, în decembrie 1863, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, deci a preluării averilor bisericeşti de către Stat, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au reglementat şi principiile legale prin care Statul se obligă să sprijine Biserica. În acest sens, s-a stabilit prin lege plata unei părţi a salariului preoţilor de la bugetul de Stat, sprijinirea învăţământului teologic seminarial şi universitar, acordarea a 8,5 ha de pământ bisericilor parohiale ş.a. De asemenea, datorăm Domnitorului Alexandru Ioan Cuza înfiinţarea Universităţii din Iaşi, în 1860, care cuprindea şi Facultatea de Teologie, înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, în 1864, înfiinţarea de noi gimnazii şi şcoli primare, precum şi obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar ş.a.”.
  • Crin Antonescu: „În ianuarie 1859 nu s-au unit doar Principatele Române ci s-au unit elite, aspiraţii, entuziasme. Marile momente istorice sunt făcute de naţiuni şi de conducători care într-adevăr îşi reprezintă naţiunile. Avem două astfel de momente care au marcat-o, care au întregit-o şi nu este întâmplător că marile momente sunt cele două Uniri, de la 1859 şi 1918. Lecţia Unirii este nu doar aceea că atunci când conducătorii îşi reprezintă naţiunea, îi reprezintă aspiraţiile şi sunt urmaţi de popor şi reuşesc. Lecţia Unirii din 1859 este şi aceea că o naţiune are ultimul cuvânt de spus în ceea ce priveşte destinul ei. Atunci, în 1859, destinul fusese proiectat altfel de marile puteri, de marii diplomaţi ai vremii. S-a auzit cuvântul şi voinţa poporului exprimat de lideri puternici, curajoşi, devotaţi, şi istoria lumii s-a schimbat odată cu voinţa naţională”.
  • Idem: „În lipsa preşedintelui Traian Băsescu, care nu a participat la manifestările prilejuite de Unirea Principatelor Române, preşedintele Senatului, Crin Antonescu a fost cel care a primit onorul militar”.
  • Papa Benedict al XVI-lea i-a invitat pe creştinii catolici, joi [24. 01. 2013], cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicațiilor 2013, să fie prezenţi pe reţele de socializare, care sunt “noile spaţii pentru evanghelizare”. Mesajul suveranului pontif se concentrează asupra importanței rețelelor sociale ca “portaluri de adevăr și credință” și “spaţii noi pentru evanghelizare””.
  • Federaţia Sindicatelor din Învăţământ „Spiru Haret” şi Federaţia Educaţiei Naţionale şi-au anunţat fuziunea în cadrul unei conferinţe care a avut loc la Sinaia. Noua structură sindicală urmează să  reprezinte interesele a peste 90.000 de salariaţi din învăţământul preuniversitar şi universitar”.
  • Cacealmaua lui Băsescu cu renunțarea la mandat mai devreme dacă demisionează și cei „588 de parlamentari” nu a rămas fără răspuns politic din partea USL. Premierul a a declarat joi că şi el şi liderul PNL Crin Antonescu vor demisiona din Parlament dacă Traian Băsescu îi va convinge pe parlamentarii PDL, care au intrat de pe locul doi, să recurgă la acelaşi gest”.
  • Pasiunea pentru știință…și adâncimea la care ajunge o focă-elefant:

  • Ponderea pe tari a strainilor din state terte înregistrati la nivelul municipiului Bucuresti este data de cetatenii chinezi – 4.121, urmati de cetatenii turci – 3.425, moldoveni – 2.098, sirieni – 1.248 si irakieni- 923, iar pentru statele UE/SEE pe primele cinci locuri se afla cetateni din Franta – 2.603, Italia – 1.577, Germania – 1.359, Marea Britanie – 1.014, Grecia – 873”.

Istorie II. 19

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

Atilla și-a ucis fratele, pe Bleda, și a stăpânit peste toți hunii[1]. Se credea că armata lui era de 500.000 de soldați[2].

Ce spune despre Atilla: era „mândru la mers, își rotea ochii în dreapta și în stânga”, avea trup țeapăn, era iubitor de războaie, știa să se stăpânească, avea planuri mari, știa să asculte și era bun cu cei care i se supuneau[3]. „De statură scurt, cu pieptul lat, cu capul mare, cu ochii mici, cu barbă rară, cu părul încărunțit, cu nasul cârn, de culoare negricioasă”[4].

Lupta cu sabia lui Marte…istoricul Priscus vorbind despre modul cum ea a fost descoperită[5].

„Singiban, regele alanilor”[6], „câmpiile catalaunice”[7], Ardaric, regele gepizilor, era prietenul lui Atilla[8]. Atilla cucerește Aquileia, apoi Milanul[9].

„Odoacru, regele torcilingilor”[10].

Spre sfârșitul vieții sale, ne spune istoricul Priscus, Atilla, după ce avusese numeroase soții, s-a căsătorit cu o femeie foarte frumoasă, numită Ildico[11]. Și după ce s-a căsătorit cu ea, în noaptea nunții, în timpul somnului, a murit sufocat din cauza beției[12].

Iar împăratul Marcian, a văzut într-o vedenie a somnului, moartea lui Atilla[13].

Vulfila[14] se trăgea din goții minori și i-a învățat pe aceștia arta scrisului[15]. Goții minori nu beau vin și „cei mai mulți se hrănesc cu lapte”[16].

Hunimund și Alaric: regi suavi[17], Dunărea înghețată în timpul iernii[18], „Babai, regele sarmaților”[19], „râul Sava”[20], Theodoric al goților e plăcut de împăratul Zeno[21], „Lodois, regele francilor”[22].

Theodoric se căsătorește cu fiica lui Lodois, Audefleda[23]. Înainte de această căsătorie mai avusese două fiice cu o concubină din Moesia și anume pe Thiudigoto și Ostrogotho[24]. Thiudigoto s-a căsătorit cu Alaric al vizigoților și Ostrogotho cu Sigismund al burgundzonilor[25].

Amalaric e fiul lui Alaric[26], Vitiges s-a căsătorit cu Mathesuenta la Ravenna[27], Hunila era un general got[28]…și cartea se termină pe timpul Sfântului Împărat Justinian[29]. Iar autorul subliniază faptul că e got dar că nu a falsificat istoria neamului său[30].

*

Curtius spunea despre luteranul Johann Gerhard[31] (1582-1637) că e „primul autor al unei Patrologii[32].

Însă cartea e, mai degrabă, o dogmatică apologetică, din perspectivă luterană, care a fost editată la Jena cu titlul: Confessionis catholicae in qua doctrina catholica et evangelica și numele autorului ei, în latină, e Johanne Gerhardo.

Cartea are două volume, scrise în limba latină. Primul volum are 947 pagini și a fost editat în 1634[33]. Al doilea volum e în trei părți.

II. 1[34] are 1394 p.

II. 2[35] are 1198 p. și a fost editat în 1636[36].

II. 3[37] a fost editată în 1637 și are 1006 pagini, în afară de indexurile de final care nu mai sunt numerotate.

Cuprinsul primului volum e pus la început, pe câteva pagini…și în carte se trec în revistă diverși Sfinți Părinți, scrierile lor, Sinoadele Ecumenice, conciliile romano-catolice…Texte în germană printre cele latine, multă erudiție.

La fel și în celelalte volume: cuprinsul e pus la început. Și cartea e plină de citate, din diverși autori, despre diverse probleme teologice.

În primul volum: despre învățătura catolică, despre failibilitatea pontifului roman, despre canoanele apostolice, despre sinoade, despre Părinți, despre scolastici.

În II. 1 se discută cărțile Sfintei Scripturi, despre autoritatea Scripturii, despre slujirea lui Hristos ca mijlocitor, despre primatul petrin, despre Antihrist, despre puterea papală, despre autoritatea sinodală.

În II. 2 despre vocațiile eclesiale, despre purgatoriu, despre rugăciunile către Sfinți, despre Icoanele Sfinților, despre numărul Tainelor, apoi despre Botez, Mirungere, Euharistie, Liturghie.

În II. 3 despre pocăință, despre Mărturisire, despre satisfacție, despre păcatul original, despre alegere și respingere, despre credința justificatoare/ îndreptătoare, despre desăvârșire și merite, despre post.

*

În CRV 1121 al BAR găsim Cuvântul pentru Preoție al Sfântului Grigorie Teologul[38]. E vorba de ediția 1821, tipărită la București, care a apărut cu binecuvântarea ÎPS Dionisie Lupu (1769-1831)[39].

Și cartea are 296 pagini în mod integral. În română, cu litere chirilice. În p. 7 are două note de subsol și frontispiciul e acesta: (fotografie).

„Lucru strein”[40], „răotatea [răutatea] iaste un lucru leasne urmat și ușor[41],  „scoposul [scopul] iaste”[42], „și pre alții ai vindeca cu blândețea, și cu smerenia, și cu cea împreună cu ei osârdie cătră nădăjdile [nădejdile] ceale bune”[43].

Partea de sus a p. 117: (fotografie).

„Prea înfricoșată sfântă lucrare”[44], „trebue multă silință”[45], „și precum cel ce nici să pleacă spre laude, nici ție să spue cuvânt, acesta nici să cupune voilor și plăcerilor norodului, nici al folosi cu vre un folos mare nu poate, pentru că nu are nimic a grăi”[46].

Însă Tratatul despre Preoție al Sfântului Grigorie ține până la p. 76, pentru că urmează Tratatul despre Preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur. Între p. 77-212. În paginile 213-215, în greacă, Epistola canonică a Sfântului Vasile cel Mare.

De la p. 216 o epistolă a patriarhului Ghenadie al Constantinopolului. Tot în greacă.

O alta a patriarhului Tarasie, tot în greacă. Un cuvânt al patriarhului Ghenadie Scolarius, în română. Un cuvânt pentru Nunți, în română. Și se termină cu o epistolă, în română, a Sfântului Vasile cel Mare. Adică titlul cărții nu acoperă decât o mică parte din substanța ei.


[1] Iordanes, Getica, text, trad. și com. de G. Popa-Lisseanu, în Izvoarele Istoriei Românilor, vol. XIV, Ed. Bucovina, București, 1939, p. 124.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 124-125.

[6] Idem, p. 127.

[7] Idem, p. 128.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 133.

[10] Idem, p. 138.

[11] Idem, p. 141.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 142.

[15] Iordanes, Getica, op. cit., p. 145.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 147. E vorba despre neamul suavilor.

[18] Idem, p. 148.

[19] Idem, p. 149.

[21] Idem, p. 150.

[22] Idem, p. 152.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 155.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 156. A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Iustinian.

[30] Ibidem.

[32] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul mediu latin, trad. în rom. [din germ.] de Adolf Armbruster, cu o introd. de Alexandru Duțu, Ed. Univers, București, 1970, p. 299. Cartea are 815 p. în această ediție.

[36] Cf. Idem, p. 1199.

[38] Al celui întru Sfinți Părintelui nostru Grigorie Nazianznieanul, Cuvântătoriului de Dumnezeu, Cuvânt pentru Preoție, București, 1821, cf. BAR, CRV 1121.

[40] Al celui întru Sfinți Părintelui nostru Grigorie Nazianznieanul, Cuvântătoriului de Dumnezeu, Cuvânt pentru Preoție, ed. cit., p. 10.

[41] Idem, p. 15.

[42] Idem, p. 22.

[43] Idem, p. 27.

[44] Idem, p. 117.

[45] Idem, p. 163.

[46] Idem, p. 177.

Istorie II. 18

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

Aghiazmatariu mic[1] de la Iași, din 1823, are 190 p. A apărut cu binecuvântarea ÎPS Veniamin Costachi[2] în timpul domnului Ioan Sandu Sturza[3].

Și cartea începe cu Rânduiala ce se face la femeaia lehusă[4]. Sfântul Botez e de la p. 33. Osfeștania cea mică e de la p. 54. Paraclisul Maicii Domnului de la p. 75.

Rânduiala Mărturisirii de la p. 96. Rugăciunea pentru ceia ce sânt înblestemuri de la p. 121. Rânduiala carea să face la boala vitelor e de la p. 154.

Întregul cuprins al cărții e la p. 7-8. Iar la finalul cuprinsului, în p. 8, în josul paginii, avem acest desen: (imagine).

Frontispiciul paginii a 9-a e acesta: (imagine).

Rugăciunea de dezlegare a Sfintei Spovedanii[5]: „Domnul și Dumnezeul nostru Iis[us] H[ri]s[tos]: cu Darul și cu îndurările Iubirii sale de oameni, săte iarte pre tine fiiule (cutarele,) și săți lase toate păcatele. Și eu nevreadnicul Preot și Duhovnic, cu putearea cemi iaste dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în Numele Tatălui, și al Fiiului, și al Sfântului Duh, Amin”.

(imagine text)

În finalul p. 124: (imagine).

Prima literă de la p. 163: (imagine).

Sinaxarul celor 12 luni, cu Sfinții care se pomenesc în fiecare zi, începe în p. 165 și se termină în p. 184.

În p. 184, la final, e un cuvânt pentru cititori: „Iară cei ce veți ceti bucurațivă în Domnul șivărugați pentru noi, și ori ce greșală veți afla încuvinte sau înslove tipărite, îndreptați cu duhul blândeațelor, nepuindune în ponoslu, că precum iaste cu neputință Ceriului asă vedea fără nori, așa și Tipografilor a fi fără greșală.

Slavă lui Dumnezeu celui ceieau ajutat a înceape, și a săvârși acest lucru folositoriu: acum și pururea și înveacii veacilor”.

Iar după acest text, în aceeași pagină 184, e acest desen, care cuprinde Amin-ul cuvintelor de final: (imagine text).

*

De origine actibusque Getarum, a lui Iordanes[6], are 60 de capitole. În română: Despre originea și faptele goților.

Cartea e dedicată fratelui Castalius[7].

„Insula Britaniei”[8], locuitorii din Caledonia „au părul roșcat”[9], Scitia[10], „Theodoric al Goților”[11], „Filimer, fiul lui Gadarix”[12].

În p. 87 despre dimensiunile Scitiei: (imagine text).

„Dunărea cea mare”[13], Dacia este „apărată de munți înalți în formă de cunună[14], „hunugurii” se ocupau cu comerțul de „piei de hermelină”[15], Zalmoxe a fost „un filosof de o erudiție extraordinară”[16].  Și înainte de Zalmoxe mai fuseseră încă doi oameni foarte învățați în Dacia: Zeuta și Deceneu[17].

Iar autorul spune că goții „au fost întodeauna superiori în filosofie față de aproape toți barbarii și egali cu grecii, după cum susține Dio, care a compus în limba greacă istoria și analele lor”[18].

„Zeul” Marte era got[19]. Și goții l-au adorat și îi atârnau de trunchiurile copacilor prăzile de război[20].

Goții conduși de Tanausis s-au bătut cu egiptenii conduși de Vesosis[21]. Fazanii erau delicatețea oamenilor bogați[22].

Amazoanele goților: Lampeto și Marpesia[23]. Ele omorau copiii de parte bărbătească[24].

Hercule s-a luptat cu amazoana Melanes[25] iar Tezeu a capturat-o pe amazoana Hippolita. Ele și-au păstrat regatul până la Alexandru cel Mare[26].

Romanii au împrumutat nume de la macedoneni, grecii de la romani, sarmații de la germani iar goții de la huni[27].

Regina Thomyris a fondat cetatea Thomes[28]. Adică Tomis, Constanța de azi.

Goții au năvălit în Grecia și au jefuit întreaga Macedonie[29]. Deceneu i-a instruit pe goți fapt pentru care „le-a apărut prin știința sa ca o ființă supranaturală și a ajuns să conducă nu numai pe oamenii de rând, dar chiar și pe regi[30].

După moartea lui Deceneu l-au cinstit la fel pe Comosicus, el fiind considerat rege, preot suprem și judecător[31].

Dacia, în timpul lui Iordanes, se chema Gepidia[32]. Și în acest fel descrie autorul fluviul Dunărea: „izvorăște din câmpia Alamanniei și primește de la izvorul său și până la gura sa, care se varsă în marea Neagră, 60 de râuri din dreapta și din stânga, pe o întindere de 1.250.000 de pași, având forma unei spinări de pește, în care se înfig fluviile ca niște coaste și…este cel mai mare fluviu. Pe limba Bessilor se numește Hister, și are adâncimea apei, în albia unde este mai profundă, de numai 200 de picioare. Dunărea întrece în mărime pe toate celelalte fluvii, în afară de Nil”[33].

Și autorul descrie istoria „cu ajutorul lui Dumnezeu”[34].

Goții, conduși de Dorpeneus, au atacat Imperiul roman și au ieșit învingători în timpul lui Domițian[35].  Genealogia regilor Amali în p. 100-101. Împăratul Maximinus a fost got[36]. Ostrogoții și vizigoții erau două neamuri gote[37].

Citează istoria lui Symmachus[38], după ce mai înainte l-a citat pe istoricul Dio[39].

Împăratul Filip și cu fiul lui Filip au fost singurii împărați romani creștini înainte de Sfântul Constantin cel Mare[40].

Cetatea Marcianopolis a fost fondată de împăratul Traian[41]. Gepizii erau tot goți și gepanta, de unde le-a venit numele gepizilor, însemna leneș[42].

„Fastida, regele gepizilor”[43], împăratul Decius a adus multe jertfe idolilor înainte de bătălia în care a fost omorât[44], istoricul Dionysius[45], goții au dat foc templului Dianei din Efes, pe care îl fondaseră amazoanele gote[46].

„Băile de ape calde”[47], termale. Visimar, regele vandalilor[48], istoricul Dexippus[49], Dunărea = Istru[50], Hermanaric al goților a fost comparat cu Alexandru cel Mare[51], istoricul Ablavius[52], „dar mulțimea nedisciplinată n-are nicio valoare; mai ales când nu vrea Dumnezeu și când sosește o armată numeroasă”[53].

Hunii, după Orosius, erau „cel mai grozav popor prin sălbăticia sa”[54]. Vrăjitoarele goților se numeau haliurunne și ele au fost izgonite de regele Filimer[55]. Din ele s-au născut hunii, care „au trăit la început în bălți, [fiind] oameni mărunți, negricioși, prăpădiți”[56].

Istoricul Priscus a vorbit despre huni[57]. Ei se ocupau cu vânatul, îi atacă pe sciți și pe alte popoare[58], și pruncilor le tăiau obrajii cu fierul pentru ca „înainte de a suge lapte să fie siliți să se obișnuiască cu rănile[59].

„Balamber, regele hunilor”[60], vizigoții au devenit arieni (au acceptat erezia lui Arie)[61] și i-au făcut arieni și pe ostrogoți și gepizi[62] și datorită lăcomiei generalilor romani „se vindea un sclav pentru o pâine și o bucată de carne pentru 10 libre[63].

Împăratului Valens goții i-au dat foc din neștiință, pentru că au incendiat casa unde el se ascunsese[64]. Moarte pe care autorul o vede ca pe împlinirea judecății lui Dumnezeu asupra lui Valens[65].

Vizigoții s-au mutat în Tracia și în Dacia Ripensis[66]. Regele Athanaric e primit la Constantinopol[67], Alaric al vizigoților moare de „o moarte năpraznică” în timp ce dorea să se stabilească în Africa[68], urmașul lui Alaric a fost Ataulf[69] și sub conducerea lui goții au jefuit Italia[70].

Goții cuceresc Galia apoi Spania, în Spania învingându-i pe vandali[71]. Ataulf îi condusese pe goți în Galia și Spania și el e „străpuns cu sabia în piept de Everuulf, de a cărui statură, de obicei, își bătea joc[72].


[1] Aghiazmatariu mic de la Iași, din 1823, cf. BAR, CRV 1173.

[4] Lăuză = femeia care se află în primele săptămâni după o naștere.

[5] Aghiazmatariu mic de la Iași, op. cit., p. 121.

[6] Iordanes, Getica, text, trad. și com. de G. Popa-Lisseanu, în Izvoarele Istoriei Românilor, vol. XIV, Ed. Bucovina, București, 1939, p. 21-79 (text latin) și p. 81-156 (text românesc).

[7] Idem, p. 81.

[8] Idem, p. 83.

[9] Idem, p. 84.

[10] Idem, p. 85.

[11] Idem, p. 86.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 88.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 89.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 89-90.

[21] Idem, p. 91.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 92.

[24] Idem, p. 93.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 94.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 95.

[29] Idem, p. 96.

[30] Idem, p. 97.

[31] Idem, p. 98.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 99.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 101.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 102.

[39] Idem, p. 89.

[40] Idem, p. 103.

[41] Idem, p. 104.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 105.

[44] Idem, p. 106.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 107.

[47] Idem, p. 108.

[48] Idem, p. 109.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 109-110.

[52] Idem, p. 110.

[53] Ibidem. Toate citatele din traducerea în limba română a cărții lui Iordanes au fost diortosite la nivel lingvistic.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 111.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 112.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 113.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 114.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 115.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 118.

[69] Idem, p. 119.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Idem, p. 120.

Istoria ieroglifică. În versuri [33]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32.

„Eu dară (dzice Inorogul)
cu îndemnarea și porunca cuvântului tău,
din munții cei înalți coborându-mă,
aicea, la cetatea Deltii am vinit
și, precum singur bine știi,
că nu pentru altă,
ce numai pentru ca mreaje
asupra Vidrii să ne împletești.

Iară Corbul, socotind
că la noi cinstea epitropiii de va rămânea
toate răutățile și vicleșugurile lui,
carile cătră toată puterea
voastră are, să vor descoperi,
cu toată nevoința pre la toți vrăjitorii silește
ca ce rău ar fi mai mare,
acela la cap să-mi aducă.
Iată, acmu, precum viața,
așe moartea mea în mâna ta au rămas,
cu carea după cinstea numelui tău
și sau după cum vii vrea, așe fă”.

Vrăjitoriul, macar că pentru delungarea vremii
asupra mrejii Vidrii
și știre avea și voință,
însă pentru ca vreun
nalgiosul Inorogului să să facă,
nice știia,
nici poftiia.

De care lucrul cătră Inorog într-acesta chip grăi:
„Credzi, dzice, ca într-această dată
și alt vrăjitoriu să să poată afla,
carile mreji, de carile te temi tu, să poată împleti?”

Inorogul dzisă: „Ba știu, dzice, că altul
mreaje ca aceasta să împletească
puternic nu ieste.
Numai mă tem
că cu ademeniturile altor mai mici vrăjitori
să nu te buiguiești
și singur tu mreajea să nu împletești”.

Vrăjitoriul dzisă: „De acesta lucru,
până eu pre acestea locuri mă aflu,
frică nu avea,
nici că pentru lăcomiie cinstea
datului cuvânt îmi voi vinde
grijă să porți.

Așijderea,
adeverit să fii că, cursul stelelor
și vârtejirea țircălamurilor cerești de-mi vor agiuta,
în curândă vreme mreaje
asupra Corbului voiu împleti
și aripile lui cu sămnul cel de biruință
în mâna ta îl voi da.
Însă întâi plata
ce-mi va fi de la tine trebuie să știu”.

Inorogul acestea de la vrăjitoriu audzind,
macar că peste toată îndămânarea vremilor
giuruința
peste putință
a să plini cunoștea

(ce cele ce să iubăsc
și pre lesne să cred și mai tare să nedejduiesc),
însă decât prieteșugul
cu vicleșug
ascuns, neprieteșugul
aievea cu Corbul
a ținea mai de folos a fi
socoti,
și așe, hirograful (de carile am pomenit)
în mâna vrăjitoriului au dat.

„Acesta hirograf, o, iubite priietine, îmi dzicea,
cu vreme la mâna
Corbului au vinit,
în carile toată puterea argumenturilor ț-ai pus,
cu carile pricina vrăjbii dintâi
asupra mea a fi să dovedești
și precum eu călcătoriul giurământului
și vândzătoriul prieteșugului
să fiu fost să adeverești.

Ce acmu, precum vedzi,
lucrurile adeverinții într-alt chip să au
(că podoaba și chizmirea minciunii
în chiteala scornită
și în voroava tocmită
stă; iară ființa adevărului
în singurile lucruri precum ieste
singură să adeverește)”.

Atuncea eu (dzice Șoimul cătră Corb)
ca acestea, ca cum necredzute cuvinte ar fi,
din gura Inorogului audzind, i-am dzis:
„Adevărat arătoase socotele aduseși,
o, priietine, și cu împodobită voroavă
în zugrăvala chipului adevărului le arătași.
Însă mă tem că, după apofthegma carea singur mai pomeniși,
ființa adevărului în lucruri a arăta,
precum să poci a crede, nicicum pociu”.

El mi-au răspuns: „Toate lucrurile între muritori,
carile pentru adevăr sau pentru minciună prepus aduc,
izvoditorii legilor supt doaâ dovede le-au supus;
una ieste carea prin mărturisirea
a chipuri vrednice de credință să face,
alta carea, prin hirișile scrisori și hirografuri,
dzisele tăgăduite adeverește.

Deci cât pentru lucruri ca acestea,
carile între noi s-au lucrat, s-ar socoti,
poți cunoaște că alte chipuri streine
pentru trebuința mărturisirii,
la mijloc a să pune,
nici cu cale, nici cu putință au fost
(căci toate pre cât mai cu taină să putea să lucra),
de unde aieve ieste că toată putința dovedirii
în scrisori și hirografuri rămâne.

Deci, de-ți voi arăta,
o, priietine, a Brehnacii
și a pomenitului Istoriograf scrisori,
carile ale mele dzise să întărească,
atuncea ce vii giudeca?”

Eu, de acestea nicicum macar nedejduindu-mă,
precum „ce va pofti adevărul, aceia voiu giudeca”
i-am dzis.
La aceasta el mi-au răspuns:
„Să nu cumva
în prepus întri, o, fârtate,
că doară mutând vreme dovedirii,
mutarea sentențiii
voiu să fac.
Ce într-adevăr să știi
că eu acestea scrisori într-această dată,
precum așe de treabă să-mi fie în minte nepuind,
lângă mine nu le am.
Iară la a doa împreunare, fără greș, de față vor fi”.

Aședară, acestea deodată
până într-atâta scuturându-să,
voroava spre începătura păciuilirii am întors,
dzicându-i: „Acestea cum au fost au fost
(că între gâlceviți pricea pentru dreptate
și pentru strâmbătate
de ar lipsi,
cu adevărat în lume nici gâlceavă,
nici gâlcevitori ar fi).

Iară de acmu înainte,
în dragoste și în prieteșug a întra, de vii pofti?”
După care poftă el priimind,
celea ce cătră tine cât de cu cuviință am scris
și cât de fără cuviință răspunsuri am luat,
singur tu bine știindu-le,
în zădar nu le voi mai pomeni.

Iară când i-am dat știre
precum răspunsurile de la tine
mi-au vinit
și la a doa împreunare l-am poftit
(ce blăstămat ceasul chemării aceiia,
că atuncea ocara carea Hameleonul ne-au făcut
vii fi țiind minte),

carile după datul cuvânt îndată viind,
îndată hirografurile, carile ținea în mână,
îmi arătă,
din carile unul era cu scrisoarea Uleului
și cu iscălitura Brehnacii,
iară altul preste tot hirișă a Istoricului Afroditei mână
și scrisoare să videa.

Acestea eu vădzind, o, Coarbe,
și bine precum era cunoscându-le,
ce mai mult să-i răspundz nici am avut,
nici am putut.
Însă precum să dzice cuvântul,
soarele cu degetul a astupa nevoindu-mă,
îi dziceam:

„Poate fi, nepriietinii de obște,
până într-atâta lucrurile au amestecat,
cât unul altuia cuvintele și poftele a vă cunoaște
să nu puteți.
Iară acmu, cu mijlocul nevoinții mele,
bună nedejde am
ca toate acestea, ștergându-să,
să să uite
și la cea cinstită și lăudată dragoste
să vă întoarceți”.

Atuncea dară, ții minte, o, Coarbe,
că vârtos îmi scriiai,
ca de nu într-alt chip,
macar cu giurământ de va putea fi,
numai în silță să-l putem băga,
pravila locului nostru pomenindu-mi,
carea învață
(că spre biruința nepriietinului
organul de sfânt și de spurcat,
nu să cearcă).

Ce canonul acesta, macar că adevărat
din topicească pravila noastră ieste
și tot neamul nostru cu dânsa
foarte să slujește,
însă cât despre partea mea ieste,
ce ieste cu dreptul să spuiu,
într-această dată sufletul mieu
a o suferi
n-au putut-o,
ce într-adevăr siliiam ca lucrurile acestea
la ce-i cu cinste și cu dreptate
să vie.

A lucruri, dară, svinte ca acestea
eu începătură făcând,
Hameleonul, spurcatul, cu dulăii
în samă nebăgătorii,
câte vicleșuguri și câte scârnave măiestrii i-au pus,
până în fălcile crocodilului
(precum bine povestea știi) l-au dat.

Din care primejdie sfânta lui dreptate
a nu-l mântui
macar apusul soarelui a aștepta
n-au putut.
Acestea, dară, și altele ca acestea,
la număr nenumărate
și în răutate nemăsurate
vicleșuguri și de cap primejdii,
tu și ai tăi
asupră-i nepărăsit aducându-i,
cum Inorogul, o, Coarbe, dreptate n-au avut
ca orice mai rău ar fi putut,
aceia să-ți fie și făcut?

Ce nu atâta a lui nevoință
ieste de vinuit,
pre cât a ta mare norocire de fericit,
că nu socoteala ta cea dreaptă,
ce norocul lui cel împotrivnic
și strâmb până astădzi
lucrurile în norocire ț-au arătat.

Ce nu până într-atâta ieste de credzut
fortuna norocului,
o, Coarbe, carea,
precum din bătrâni am audzit,
numai aripi să fie având,
dzic,
iară nu și picioare
[1]
și pe deasupra capului zburând,
după cel norocit urmadză,
iar de tot pe dânsul a să pune
nici va,
nici, de ar vrea,
în ce să să sprijenească are

(că cine cu aripile norocului a zbura
i să pare,
când în piatra stăruielii
a să sprijeni va,
atuncea
precum nici picioare neclătite
să nu fie având
cunoaște).

Iată, acmu, Hameleonul câteva dzile
lângă tine
au fost; deci câte asupra tuturor
va fi amestecat
și cât asupra Inorogului
fiierea îți va fi tulburat,
singur vii fi știind.

Trecut-au și în monarhiia dobitoacelor,
ce acolo ce va lucra
vremea după aceasta
frumos ne va învăța.
Iară eu, adevăratul și nezugrăvitul tău priietin,
atâta știu,
că de-ți ieste socoteala
ca lucrurile la vreun sfârșit bun să le aduci,
întâiași dată scrie la Bâtlan
aicea să vie,
de la carile pentru acestea
și mai mult a te adeveri
vii putea.

Apoi pizma
veche părăsind,
pre Inorog la prieteșug poftește,
că cu acesta chip
lucrurilor monarhiii noastre mare folos,
iară ție nespusă odihnă
și întemeiere
precum să va naște,
adeverit să fii.

Că amintrilea tot pre această rătăcită
cale lucrurile mărgând,
în cea mai de apoi mare și cumplită
primejdie, pre toți, pre noi,
a ne aștepta să știi.

Aceasta, dară, o, Coarbe,
ieste știința mea pentru Inorog
și aceasta ieste sfătuirea mea
cea prietinească, pentru carea
pre numele cerescului Vultur mă giur
că în tot adevărul ce am cunoscut
și am vădzut
aceia ț-am povestit
și ce mai de folosul obștii am socotit,
aceia te-am sfătuit.
Iară de [a]ciia înainte,
tu, iarăși, precum vii,
așe fă”.

Corbul acestea de la Șoim
prin câtăva vreme cu răbdare ascultând
(că cuvântul adevărului
de multe ori
și peste simțire
inimile domolind,
urechile spre ascultare
pleacă),
pre o parte,
de rușinea vicleșugurilor înfruntate
să făcea
precum nu atâta
la inimă îl ating,

iară pre altă parte
vădzind
că cuvintele Șoimului
și adevărate
și prietenești sint,
așijderea în ascunsul inimii sale
pentru acestea singur
șie dovadă și mărturie fiind

(că mărturiia hirișei
și ascunsei
științe
decât toate dovedele
mai doveditoare ieste),
îndată la Bâtlan trimasă
și cum mai curând
la dânsul să mărgând,
Corbul în tot chipul
pentru politiia și socotelele Inorogului
îl întrebă
și-l cercetă.

În carele nu mai puțină
adeverință decât la Șoim află,
de vreme ce nu numai cât
cuvintele Șoimului adeveri,
ce încă și toate amestecăturile
Hameleonului de minciunoase le scoasă
și de batgiocură le arătă.

Cu acestora
cuvinte și mărturii,
domirit
și domolit,
Corbul la dulăii vânători,
carii în munți să afla,
porunci ca de vor videa
că într-alt chip Inorogul
în măiestriile lor a cădea
cu putință nu ieste
(căci aprinsa vrăjmășie
cuvânt apofasisticos să dea
nu-l lăsa),
cu tot chipul să să nevoiască
ca spre pace și prieteșug a-l întoarce
să poată,
și cum mai curând
răspuns să aibă.


[1] Din nou reproducere după Miron Costin:

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul
Anii nu potŭ aduce ce aduce ceasul.

Numai mâini și cu aripi [are], și picioare n-are,
 [Ca] Să nu poată sta într-un loc niciodinioare.
(Viiața lumii)

Miron Costin, Opere, ESPLA, București, 1958 p. 321.

Miron Costin versifica această sentință după ce o extrăsese din propria traducere a unui fragment (Graiul solului tătărăscŭ cătră Alexandru Machidon) din Alexandria cultă: „Așa zic bătrânii noștri, tătarii, că norocul n-are picioare, numai mâini și aripi. Cându-ți pare că-ți dă mânule, atunci și zboară” (Idem, p. 316). Dimitrie Cantemir cunoștea și poemul Viiața lumii, dar și traducerea lui Costin din Alexandria, după cum ne dovedește și comentariul perifrastic prin care completează această sentință, în rândurile care urmează.

Predică la Duminica a XXXI-a după Rusalii

Vindecarea orbului din Ierihon

Luca 18, 35-43

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!

Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!

Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.

Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu“.

*

Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care este relatată vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului, este plină de învăţături duhovniceşti.

Ceea ce ne reţine atenţia în mod deosebit în Evanghelia de astăzi sunt iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos şi credinţa puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece.

Domnul nostru Iisus Hristos are milă de acest om sărman, marginalizat de ceilalţi oameni şi nefericit prin faptul că nu vedea. El se chinuia să supravieţuiască, pentru că era în acelaşi timp bolnav şi sărac. Evanghelia nu ne spune dacă orbul avea familie sau rude, dar spune că el cerşea la marginea drumului. Probabil, cineva îl aducea acolo şi-l lăsa ca să cerşească, întrucât el nu se putea deplasa singur, fiind nevăzător. Tristeţea acestui om nevăzător era sporită de singurătatea lui, deşi pe lângă el trecea multă lume. Dar orbul de la Ierihon se simţea singur şi neajutorat, mai ales pentru că, oricât de mulţi erau cei care îi dădeau o bucată de pâine sau un ban, nimeni nu-i putea dărui ceea ce îi lipsea fiinţei sale, şi anume vederea ochilor. 

Evanghelia de astăzi ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind. Când orbul aude că o mulţime de oameni trece pe cale, el întreabă „ce este aceasta?“ (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul“ (Luca 18, 37).

Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel care a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 38).

Cei care mergeau înaintea lui Iisus şi anunţau venirea Lui i-au cerut acestui orb să tacă, adică l-au oprit să mai strige, probabil crezând că orbul îi va cere Mântuitorului Iisus Hristos bani sau hrană.

El însă mai tare striga. De ce? Pentru a nu pierde şansa unică a vindecării sale. Deci orbul acesta avea o credinţă puternică în sufletul său, şi anume credinţa că numai Iisus din Nazaret îi poate dărui lumina ochilor. Credinţa sa insistentă sau stăruitoare creşte în timp ce Iisus Se apropie de el.

Cu cât înainta mai mult Iisus spre locul unde se afla orbul, cu atât acesta sporea în rugăciunea sa simplă, dar arzătoare, zicând: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 39).

Atât de tare a fost glasul orbului, încât Mântuitorul Însuşi l-a auzit, deşi era înconjurat de o mulţime tumultuoasă de oameni. Atunci, Iisus S-a oprit în mijlocul drumului, voind să-l cunoască pe cel de la marginea drumului, care-L striga pe El cu glas mare. La porunca lui Iisus, câţiva oameni au adus pe orb de la marginea drumului în mijlocul drumului, aproape de Iisus. De fapt, Iisus l-a chemat pe orb lângă Sine, în mulţime, ca să audă şi să înţeleagă toţi cei prezenţi în jurul Său că orbul nu cere de la El nici bani şi nici hrană.

După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?“ (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!“ (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca 18, 42).

În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline.

Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.

De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ţi fac?“, nu „ce vrei să-ţi dau?“. Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, mergea după Iisus şi a arătat recunoştinţă: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu“ (cf. Luca 18, 43).

Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret, prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om pentru mântuirea oamenilor.

Orbul acesta, care mai înainte era ajutat de alţii ca să meargă pe drum, acum merge singur fără ajutor, vede lumina soarelui şi feţele oamenilor, dar mai ales vede că viaţa sa este o viaţă nouă, izvorâtă din iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni.

Ca atare, el preamăreşte pe Dumnezeu Cel mult milostiv. Când Mântuitorul Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“ (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni.Trebuia ca lumea să-l vadă acum ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

Totuşi, în cazul de faţă, Domnul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „Rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta“, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca orbul vindecat să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului. Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10).

Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.

Aşadar, din Evanghelia vindecării orbului din Ierihon înţelegem cu prioritate că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferinţă şi răspunde la rugămintea celui bolnav: „Fie-Ţi milă de mine!“(Luca 18, 38) sau „Miluieşte-mă!“, mai ales când credinţa acestuia este puternică şi rugăciunea lui este stăruitoare.

Iisus Se opreşte din drumul Său ca să-i vindece pe oameni de boală, înnoind astfel calea sau sensul vieţii lor. În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar şi pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus şi orbului din Ierihon.

Când bolnavul se roagă lui Dumnezeu ca să fie vindecat, se întâmplă uneori să vină asupra lui ispite din partea unor oameni care încearcă să-l împiedice să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferinţa celui bolnav.

Ei se aseamănă celor care spuneau orbului de la Ierihon ca să nu-L cheme pe Iisus. Aceştia s-au obişnuit prea mult cu fatalitatea unei boli cronice. Ei s-au obişnuit atât de mult cu infirmitatea orbului cerşetor, încât nu credeau că într-o zi viaţa lui s-ar putea schimba, iar el ar putea fi un om sănătos. Totuşi, credinţa şi speranţa orbului care-şi dorea vindecarea au biruit ispita de a considera boala ca fiind o fatalitate ce trebuie tratată cu resemnare.

De multe ori, când suntem prea grăbiţi şi superficiali, trecem nepăsători pe lângă cei bolnavi sau suferinzi. Însă Hristos Domnul nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obişnuit cu ea, ci El este sensibil la suferinţă şi la starea de neîmplinire sau de nefericire a omului.

El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obişnuinţă a oamenilor, şi anume ca bolnavul să fie marginalizat sau să fie doar ajutat să supravieţuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lui deplină sau cel puţin a da sens duhovnicesc suferinţei fizice. Hristos Domnul doreşte ca omul să vieţuiască în mod firesc, adică sănătos şi bucuros, în comuniune deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.

De aceea, El a avut faţă de orbul din Ierihon o atitudine diferită de cea a multor oameni din jurul Lui. Iisus gândeşte în mod diferit de aceştia şi nu consideră că boala este un destin orb, de neschimbat, ci El vindecă pe cei bolnavi şi schimbă viaţa lor, aduce bucurie acolo unde este suferinţă şi durere, aduce comuniune acolo unde este singurătate, ridică demnitatea umană când aceasta este decăzută, diminuată, desconsiderată sau umilită.

Din Evanghelia de astăzi mai înţelegem că îndată ce simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră trebuie să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să-I urmăm Lui, adică să ascultăm ceea ce El ne învaţă şi să cultivăm ceea ce El ne transmite prin iubirea şi sfinţenia Lui. Când a trecut Iisus pe lângă orbul de la Ierihon, acesta, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, avea totuşi o vedere sau o simţire duhovnicească puternică, izvorâtă din credinţă şi speranţă.

Orbul a simţit lumina harului vindecător care venea spre el din Persoana lui Iisus Hristos, a simţit că Iisus poate dărui lumină ochilor, întrucât în El locuieşte şi lucrează Dumnezeu, Care a creat lumina, zicând: „Să fie lumină! Şi a fost lumină“ (cf. Facere 1, 3) şi a creat omul viu (cf. Facere 1, 26).

Cu alte cuvinte, orbul de la Ierihon, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, vedea duhovniceşte prin credinţă; avea o altă simţire decât cea a simţurilor trupeşti, şi anume avea simţirea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu lucrând în Iisus din Nazaret, simţea oarecum adevărul că Iisus este Dumnezeu-Omul în mijlocul oamenilor.

În acest sens, orbul de la Ierihon, cel vindecat de Iisus, a devenit, prin credinţa şi prin recunoştinţa sa, un dascăl pentru oamenii din timpul său şi pentru noi, cei de astăzi. Văzând rugăciunea lui, Biserica a învăţat să stăruie în rugăciune, invocând mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“ sau „Doamne, miluieşte!“.

Dacă noi ne rugăm stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi orbul de la Ierihon, cu credinţă puternică, în vreme de suferinţă sau în vreme de încercare, zicând: „Doamne, miluieşte!“, atunci vom vedea duhovniceşte prezenţa lui Hristos lângă noi, vom auzi duhovniceşte cum ne cheamă tainic spre El, pe noi, cei aflaţi la „marginea drumului vieţii“, şi vom simţi cum ne vindecă şi ne ia cu El pe calea mântuirii, pentru a mărturisi în lume iubirea Preasfintei Treimi. Amin!

† Daniel,

Patriarhul Biericii Ortodoxe Române

Predică la Duminica a 31-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] ne învață lucruri importante despre credință.

Lucruri pe care trebuie să le verificăm în noi…ca să vedem dacă credința noastră are aceste însușiri.

Și anume că credința se roagă, că credința stăruie în nădejde, că credința e dialogică, că e demnă, că e iubitoare și recunoscătoare.

Pentru că cel orb, din Ieriho, a cerut milă nu de la oameni ci de la Fiul lui David, de la Mesia, de la Singurul care putea să îl miluiască potrivit cererii sale.

De aceea credința e demnă, pentru că nu se încrede în oameni ci în Dumnezeu.

Însă, e adevărat, Dumnezeu lucrează prin oameni la bucuria și mântuirea noastră. Numai după ce noi ne punem cu totul nădejdea în El.

O credință care se roagă (v. 38-39)…

Și care, în același timp, stăruie în nădejde, pentru că nu i se răspunde imediat.

Însă credința e dialogică, pentru că orbul vorbește cu Domnul (v. 41-42).

Și îi cere lucruri cu demnitate, scurt, concis, fără temenele infinite…

Lucru care trebuie să ne învețe pe noi să fim deschiși, să acționăm imediat când ni se cere ajutorul, dacă putem să dăm ajutor, și să nu ne placă umilința nesfârșită a oamenilor în fața noastră.

Pentru că atunci când umilești, ești, de fapt, umilit de demoni.

Ești îmbrobodit de ei…și te crezi important, de-ne-dat-jos…pentru că ți-ai uitat originile și demnitatea.

Însă demnitatea umană nu se pierde prin boală!

Nici prin sărăcie.

Iar cine are curajul să umilească săraci, văduve, orfani, oameni cu deficiențe, cu metehne…se umilește pe sine.

Pentru că arată că nu e om…nici măcar atunci când poate să arate că e om din destul.

Iar fostul orb, odată vindecat, ne arată că credința e iubitoare și recunoscătoare pentru că acesta „Îl urma pe El lăudând pe Dumnezeu [doxazon ton Teon]” (v. 43).

Însă, mai înainte de toate, observăm că credința e văzută în mișcare, ca stare interioară a omului, ca mod de acțiune al lui.

Pentru că Evanghelia de față vorbește despre cum se manifestă credința, cum arată ea într-un om și nu despre conținutul ei teologic.

Fiindcă acest conținut teologic, obținut prin citire și prin experiență și prin receptare de experiență trebuie să se manifeste viu, organic, iubitor, doxologic.

Iar Domnul ne ajută cu exemple, cu exemple vii de viață ortodoxă pentru ca să înțelegem care e credința care ne mântuie (v. 42).

Pentru că, pe de o parte, avem nevoie de credința adevărată a adevăratei Biserici a lui Hristos, care vine de la El la noi iar, pe de altă parte, trebuie să ne însușim, în mod existențial, această credință.

Riscurile sunt de ambele părți.

Dacă nu ești ortodox, ești mai aproape sau mai departe, potrivit erorilor în care crezi, de credința și viața Bisericii Ortodoxe iar, dacă ești ortodox, asta nu te mântuie automat, pentru că trebuie să îți însușești credința și viața ortodoxă în mod ființial.

Așa că, a te naște într-o familie de creștini ortodocși nu e un privilegiu, dacă nu afli dreapta credință a Bisericii și nu o întrupezi pe măsura ta.

Dacă vrei să fii ortodox cu adevărat, atunci, da!, e un mare dar de la Dumnezeu că te-ai născut acolo unde e Biserica.

Dar dacă nu faci nimic pentru mântuirea ta, pentru umplerea ta de viața lui Dumnezeu, a te fi născut acolo, într-o țară ortodoxă, înseamnă o călcare în picioare a darului lui Dumnezeu.

Pentru că unii Îl caută pe El…și Îl găsesc după dureri imense…pe când noi stăm cu El la masă de când suntem mici…și nu Îi observăm deloc prezența.

Așa că responsabilitatea noastră, a țărilor ortodoxe, e imensă, pentru că noi trebuie să fim lumina lumii și sarea pământului.

Și de viața și de dinamismul mărturisirii noastre ține mântuirea întregii lumi.

Pentru că mântuirea înseamnă să vezi, cu adevărat, pe Cel în care crezi și să trăiești în ritmurile poruncilor Lui și ale iluminărilor Sale.

Lucru pe care îl întâlnim în toate viețile Sfinților…unde observăm, pe de o parte, cum ei au căutat să împlinească poruncile Domnului cu multă atenție dar, pe de altă parte, au avut în viața lor multe iluminări, multe minuni, multe descoperiri de la Dumnzeu prin care au fost corectați, învățați, sprijiniți în înțelegerile și viața lor.

Astfel, credința e vie, credința crede/ se încrede în El, nădădjuiește în El, Îl iubește pe Dumnezeu, e dialogică, cuprinde toată problematica relației noastre cu Dumnezeu și cu semenii și în măsura în care e plină de vederea și de simțirea lui Dumnzeu e plină de mântuirea Lui.

Iar aici observăm diferența enormă între ce înseamnă mântuire pentru ortodocși și ce înseamnă mântuire pentru alții.

Pentru că la noi mântuirea nu e ceva asigurat…nu e ceva pe care îl primești și din care nu mai poți să cazi niciodată, orice ai face…ci la noi mântuirea e continua viețuire în har, continua pocăință, continua dorință de mântuire, creșterea continuă în cunoașterea și iubirea Lui, creșterea continuă în fapte de multă demnitate și omenie, adică o stare harică din care poți cădea oricând…

De aceea, marii Sfinți ai lui Dumnezeu nu se încredeau niciodată în ei, nu se credeau niciodată mântuiți…ci până în ultima clipă a vieții lor considerau că sunt foarte păcătoși, că mai au multe de îndreptat, că nu sunt vrednici de Dumnezeu chiar dacă ei erau plini de slava Lui și de mari fapte de curăție.

Și asta tocmai pentru că știau, din experiență, cât de ușor se cade din har, din simțirea harului și din vederea lui Dumnezeu…dacă lași gândurile demonice să încolțească în ființa ta.

Așa stând lucrurile, înțelegem că a fi oameni credincioși nu înseamnă a ieși în evidență la modul bătător la ochi pe oriunde mergem, ci a ne comporta într-un firesc plin de teologie și de curăție interioară.

Pentru că a fi ortodox nu înseamnă a șoca vizual sau a indispune la nivel social ci de a fi plăcut într-un mod demn, într-un mod frumos, într-un mod echilibrat.

Căci nu indispun, în primul rând, baticul, barba, reverenda, rasa monahală, cuviința, bunul simț, credința noastră…ci tocmai modul sfidător sau inept în care alegem să ne afișăm credința și modul de existență.

Dacă ne văd inflexibili, dacă ne văd bădărani, dacă ne văd perverși, dacă ne văd duplicitari, bineînțeles că au motive să hulească Biserica și credința…sau să se îndreptățească în comportamentul lor relaxat/ vicios.

Cu alte cuvine, credința ortodoxă e calea spre fericirea dumnzeiască…fiind, întotdeauna, o piatră de scandal pentru alții.

Și trebuie să ne asumăm și bucuriile duhovnicești dar și tristețile care țin de viața evlavioasă.

Iar în măsura în care învățăm continuu ceea ce trebuie să facem și ceea ce nu trebuie să facem și cât și cum să facem din ce trebuie să facem știm să ne comportăm cu firească eleganță și libertate duhovnicească interioară. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno