Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32.

„Eu dară (dzice Inorogul)
cu îndemnarea și porunca cuvântului tău,
din munții cei înalți coborându-mă,
aicea, la cetatea Deltii am vinit
și, precum singur bine știi,
că nu pentru altă,
ce numai pentru ca mreaje
asupra Vidrii să ne împletești.

Iară Corbul, socotind
că la noi cinstea epitropiii de va rămânea
toate răutățile și vicleșugurile lui,
carile cătră toată puterea
voastră are, să vor descoperi,
cu toată nevoința pre la toți vrăjitorii silește
ca ce rău ar fi mai mare,
acela la cap să-mi aducă.
Iată, acmu, precum viața,
așe moartea mea în mâna ta au rămas,
cu carea după cinstea numelui tău
și sau după cum vii vrea, așe fă”.

Vrăjitoriul, macar că pentru delungarea vremii
asupra mrejii Vidrii
și știre avea și voință,
însă pentru ca vreun
nalgiosul Inorogului să să facă,
nice știia,
nici poftiia.

De care lucrul cătră Inorog într-acesta chip grăi:
„Credzi, dzice, ca într-această dată
și alt vrăjitoriu să să poată afla,
carile mreji, de carile te temi tu, să poată împleti?”

Inorogul dzisă: „Ba știu, dzice, că altul
mreaje ca aceasta să împletească
puternic nu ieste.
Numai mă tem
că cu ademeniturile altor mai mici vrăjitori
să nu te buiguiești
și singur tu mreajea să nu împletești”.

Vrăjitoriul dzisă: „De acesta lucru,
până eu pre acestea locuri mă aflu,
frică nu avea,
nici că pentru lăcomiie cinstea
datului cuvânt îmi voi vinde
grijă să porți.

Așijderea,
adeverit să fii că, cursul stelelor
și vârtejirea țircălamurilor cerești de-mi vor agiuta,
în curândă vreme mreaje
asupra Corbului voiu împleti
și aripile lui cu sămnul cel de biruință
în mâna ta îl voi da.
Însă întâi plata
ce-mi va fi de la tine trebuie să știu”.

Inorogul acestea de la vrăjitoriu audzind,
macar că peste toată îndămânarea vremilor
giuruința
peste putință
a să plini cunoștea

(ce cele ce să iubăsc
și pre lesne să cred și mai tare să nedejduiesc),
însă decât prieteșugul
cu vicleșug
ascuns, neprieteșugul
aievea cu Corbul
a ținea mai de folos a fi
socoti,
și așe, hirograful (de carile am pomenit)
în mâna vrăjitoriului au dat.

„Acesta hirograf, o, iubite priietine, îmi dzicea,
cu vreme la mâna
Corbului au vinit,
în carile toată puterea argumenturilor ț-ai pus,
cu carile pricina vrăjbii dintâi
asupra mea a fi să dovedești
și precum eu călcătoriul giurământului
și vândzătoriul prieteșugului
să fiu fost să adeverești.

Ce acmu, precum vedzi,
lucrurile adeverinții într-alt chip să au
(că podoaba și chizmirea minciunii
în chiteala scornită
și în voroava tocmită
stă; iară ființa adevărului
în singurile lucruri precum ieste
singură să adeverește)”.

Atuncea eu (dzice Șoimul cătră Corb)
ca acestea, ca cum necredzute cuvinte ar fi,
din gura Inorogului audzind, i-am dzis:
„Adevărat arătoase socotele aduseși,
o, priietine, și cu împodobită voroavă
în zugrăvala chipului adevărului le arătași.
Însă mă tem că, după apofthegma carea singur mai pomeniși,
ființa adevărului în lucruri a arăta,
precum să poci a crede, nicicum pociu”.

El mi-au răspuns: „Toate lucrurile între muritori,
carile pentru adevăr sau pentru minciună prepus aduc,
izvoditorii legilor supt doaâ dovede le-au supus;
una ieste carea prin mărturisirea
a chipuri vrednice de credință să face,
alta carea, prin hirișile scrisori și hirografuri,
dzisele tăgăduite adeverește.

Deci cât pentru lucruri ca acestea,
carile între noi s-au lucrat, s-ar socoti,
poți cunoaște că alte chipuri streine
pentru trebuința mărturisirii,
la mijloc a să pune,
nici cu cale, nici cu putință au fost
(căci toate pre cât mai cu taină să putea să lucra),
de unde aieve ieste că toată putința dovedirii
în scrisori și hirografuri rămâne.

Deci, de-ți voi arăta,
o, priietine, a Brehnacii
și a pomenitului Istoriograf scrisori,
carile ale mele dzise să întărească,
atuncea ce vii giudeca?”

Eu, de acestea nicicum macar nedejduindu-mă,
precum „ce va pofti adevărul, aceia voiu giudeca”
i-am dzis.
La aceasta el mi-au răspuns:
„Să nu cumva
în prepus întri, o, fârtate,
că doară mutând vreme dovedirii,
mutarea sentențiii
voiu să fac.
Ce într-adevăr să știi
că eu acestea scrisori într-această dată,
precum așe de treabă să-mi fie în minte nepuind,
lângă mine nu le am.
Iară la a doa împreunare, fără greș, de față vor fi”.

Aședară, acestea deodată
până într-atâta scuturându-să,
voroava spre începătura păciuilirii am întors,
dzicându-i: „Acestea cum au fost au fost
(că între gâlceviți pricea pentru dreptate
și pentru strâmbătate
de ar lipsi,
cu adevărat în lume nici gâlceavă,
nici gâlcevitori ar fi).

Iară de acmu înainte,
în dragoste și în prieteșug a întra, de vii pofti?”
După care poftă el priimind,
celea ce cătră tine cât de cu cuviință am scris
și cât de fără cuviință răspunsuri am luat,
singur tu bine știindu-le,
în zădar nu le voi mai pomeni.

Iară când i-am dat știre
precum răspunsurile de la tine
mi-au vinit
și la a doa împreunare l-am poftit
(ce blăstămat ceasul chemării aceiia,
că atuncea ocara carea Hameleonul ne-au făcut
vii fi țiind minte),

carile după datul cuvânt îndată viind,
îndată hirografurile, carile ținea în mână,
îmi arătă,
din carile unul era cu scrisoarea Uleului
și cu iscălitura Brehnacii,
iară altul preste tot hirișă a Istoricului Afroditei mână
și scrisoare să videa.

Acestea eu vădzind, o, Coarbe,
și bine precum era cunoscându-le,
ce mai mult să-i răspundz nici am avut,
nici am putut.
Însă precum să dzice cuvântul,
soarele cu degetul a astupa nevoindu-mă,
îi dziceam:

„Poate fi, nepriietinii de obște,
până într-atâta lucrurile au amestecat,
cât unul altuia cuvintele și poftele a vă cunoaște
să nu puteți.
Iară acmu, cu mijlocul nevoinții mele,
bună nedejde am
ca toate acestea, ștergându-să,
să să uite
și la cea cinstită și lăudată dragoste
să vă întoarceți”.

Atuncea dară, ții minte, o, Coarbe,
că vârtos îmi scriiai,
ca de nu într-alt chip,
macar cu giurământ de va putea fi,
numai în silță să-l putem băga,
pravila locului nostru pomenindu-mi,
carea învață
(că spre biruința nepriietinului
organul de sfânt și de spurcat,
nu să cearcă).

Ce canonul acesta, macar că adevărat
din topicească pravila noastră ieste
și tot neamul nostru cu dânsa
foarte să slujește,
însă cât despre partea mea ieste,
ce ieste cu dreptul să spuiu,
într-această dată sufletul mieu
a o suferi
n-au putut-o,
ce într-adevăr siliiam ca lucrurile acestea
la ce-i cu cinste și cu dreptate
să vie.

A lucruri, dară, svinte ca acestea
eu începătură făcând,
Hameleonul, spurcatul, cu dulăii
în samă nebăgătorii,
câte vicleșuguri și câte scârnave măiestrii i-au pus,
până în fălcile crocodilului
(precum bine povestea știi) l-au dat.

Din care primejdie sfânta lui dreptate
a nu-l mântui
macar apusul soarelui a aștepta
n-au putut.
Acestea, dară, și altele ca acestea,
la număr nenumărate
și în răutate nemăsurate
vicleșuguri și de cap primejdii,
tu și ai tăi
asupră-i nepărăsit aducându-i,
cum Inorogul, o, Coarbe, dreptate n-au avut
ca orice mai rău ar fi putut,
aceia să-ți fie și făcut?

Ce nu atâta a lui nevoință
ieste de vinuit,
pre cât a ta mare norocire de fericit,
că nu socoteala ta cea dreaptă,
ce norocul lui cel împotrivnic
și strâmb până astădzi
lucrurile în norocire ț-au arătat.

Ce nu până într-atâta ieste de credzut
fortuna norocului,
o, Coarbe, carea,
precum din bătrâni am audzit,
numai aripi să fie având,
dzic,
iară nu și picioare
[1]
și pe deasupra capului zburând,
după cel norocit urmadză,
iar de tot pe dânsul a să pune
nici va,
nici, de ar vrea,
în ce să să sprijenească are

(că cine cu aripile norocului a zbura
i să pare,
când în piatra stăruielii
a să sprijeni va,
atuncea
precum nici picioare neclătite
să nu fie având
cunoaște).

Iată, acmu, Hameleonul câteva dzile
lângă tine
au fost; deci câte asupra tuturor
va fi amestecat
și cât asupra Inorogului
fiierea îți va fi tulburat,
singur vii fi știind.

Trecut-au și în monarhiia dobitoacelor,
ce acolo ce va lucra
vremea după aceasta
frumos ne va învăța.
Iară eu, adevăratul și nezugrăvitul tău priietin,
atâta știu,
că de-ți ieste socoteala
ca lucrurile la vreun sfârșit bun să le aduci,
întâiași dată scrie la Bâtlan
aicea să vie,
de la carile pentru acestea
și mai mult a te adeveri
vii putea.

Apoi pizma
veche părăsind,
pre Inorog la prieteșug poftește,
că cu acesta chip
lucrurilor monarhiii noastre mare folos,
iară ție nespusă odihnă
și întemeiere
precum să va naște,
adeverit să fii.

Că amintrilea tot pre această rătăcită
cale lucrurile mărgând,
în cea mai de apoi mare și cumplită
primejdie, pre toți, pre noi,
a ne aștepta să știi.

Aceasta, dară, o, Coarbe,
ieste știința mea pentru Inorog
și aceasta ieste sfătuirea mea
cea prietinească, pentru carea
pre numele cerescului Vultur mă giur
că în tot adevărul ce am cunoscut
și am vădzut
aceia ț-am povestit
și ce mai de folosul obștii am socotit,
aceia te-am sfătuit.
Iară de [a]ciia înainte,
tu, iarăși, precum vii,
așe fă”.

Corbul acestea de la Șoim
prin câtăva vreme cu răbdare ascultând
(că cuvântul adevărului
de multe ori
și peste simțire
inimile domolind,
urechile spre ascultare
pleacă),
pre o parte,
de rușinea vicleșugurilor înfruntate
să făcea
precum nu atâta
la inimă îl ating,

iară pre altă parte
vădzind
că cuvintele Șoimului
și adevărate
și prietenești sint,
așijderea în ascunsul inimii sale
pentru acestea singur
șie dovadă și mărturie fiind

(că mărturiia hirișei
și ascunsei
științe
decât toate dovedele
mai doveditoare ieste),
îndată la Bâtlan trimasă
și cum mai curând
la dânsul să mărgând,
Corbul în tot chipul
pentru politiia și socotelele Inorogului
îl întrebă
și-l cercetă.

În carele nu mai puțină
adeverință decât la Șoim află,
de vreme ce nu numai cât
cuvintele Șoimului adeveri,
ce încă și toate amestecăturile
Hameleonului de minciunoase le scoasă
și de batgiocură le arătă.

Cu acestora
cuvinte și mărturii,
domirit
și domolit,
Corbul la dulăii vânători,
carii în munți să afla,
porunci ca de vor videa
că într-alt chip Inorogul
în măiestriile lor a cădea
cu putință nu ieste
(căci aprinsa vrăjmășie
cuvânt apofasisticos să dea
nu-l lăsa),
cu tot chipul să să nevoiască
ca spre pace și prieteșug a-l întoarce
să poată,
și cum mai curând
răspuns să aibă.


[1] Din nou reproducere după Miron Costin:

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul
Anii nu potŭ aduce ce aduce ceasul.

Numai mâini și cu aripi [are], și picioare n-are,
 [Ca] Să nu poată sta într-un loc niciodinioare.
(Viiața lumii)

Miron Costin, Opere, ESPLA, București, 1958 p. 321.

Miron Costin versifica această sentință după ce o extrăsese din propria traducere a unui fragment (Graiul solului tătărăscŭ cătră Alexandru Machidon) din Alexandria cultă: „Așa zic bătrânii noștri, tătarii, că norocul n-are picioare, numai mâini și aripi. Cându-ți pare că-ți dă mânule, atunci și zboară” (Idem, p. 316). Dimitrie Cantemir cunoștea și poemul Viiața lumii, dar și traducerea lui Costin din Alexandria, după cum ne dovedește și comentariul perifrastic prin care completează această sentință, în rândurile care urmează.

Did you like this? Share it: