Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33.

Partea a 11-ecea

Pre aceia vreme
între dulăii carii în munți să afla,
una din pasiri
(carea din cele supusă stepăna cea mai de sus ținea),
foarte credincioasă Corbului și a toată monarhiia
păsirilor dreaptă slugă era.

Aceasta, porunca Corbului vădzind,
mai mult într-alte socotele a sta
nu să zăbăvi (căci pacea
Inorogului tuturor dorită era),
ce, îndată sculându-să,
la un bun vrăjitoriu
și vechiu priietin al lor
să dusă, pentru ca vrajea
să ispitească
de ieste cu putință
de atâtea cumplite rane
inima Inorogului a să vindeca
și de să poate cu vreun chip
spre prieteșug a să întoarce?

(Acesta era vrăjitoriul
carile la cetatea Deltii Filului
spusese precum peste doaă dzile
Inorogului o samă vor face.)

Pre acesta, dară,
într-acesta chip pasirea aceia
(precum mi să pare, Lebăda era,
căci aproape de moarte
cântecul cel mai frumos au cântat)
întrebându-l, vrăjitoriul îi răspunsă:
„Tu știi că acmu vrajea mea
nu trece, pre cum trecea
odânăoară,
nici alt vrăjitoriu între noi au rămas,
carile asupra jigăniii aceștiia
mreaje a împleti să poată.

De care lucru, prietinește vă dzic
că nici a mea,
nici a altuia
vrajă trebuie să mai cercați,
ce de acmu lucrul cu linește
și cu blândețe ieste să ispitiți.

Deci tâmplarea după pofta voastră
de va ieși, fericiți sinteți,
iară de nu, cu furtuna
nu trebuie a vă lupta,
ce după undele[1] apelor
vă ieste a va lăsa.

Căci amintrile,
toate vrăjile minciunoase sint
și când viți nedejdui
că mreajea asupra nepriietinului să împletește,
atuncea voi într-însa învălătuciți
și împleticiți
vă viți afla.

Mai vârtos acmu
(precum foarte bine înștiințat sint)
că toată ușea
vrăjitorească înaintea Inorogului
deșchisă ieste,
și încă precum
și buni chedzi să i să fie arătat,
adeveriți să fiți”.

Lebăda, răspuns și învățătură ca aceasta
de la vrăjitoriu luând,
să dusă. Iară Inorogul,
într-acea dată știind
precum acelui vrăjitoriu
bobii nu-i prea îmblă
și teiele îi sint cani împleticite,
socoti ca în vremea slăbiciunii lui
cu dânsul prieteșug și cunoștință să facă,
ca nu cândai, cu vreme vrajea slujindu-i,
împotriva lui să să afle
(că în strâmptori lățimea prieteșugului
să agonisește,
iară în lățime strâmptoarea neprietenii
să gătește).

La carile pre un dulăoaș,
carile cu dânsul cunoștință avea,
trimasă (țincușorul acesta născut,
crescut
și așeși încărunțit
la oi era,
ce și la bătrânețe
de minte tot ținc era).

Carile, la vrăjitoriu mărgând,
dzisă: „Inorogul împreunarea ta
a avea
poftește,
nu că doară vreo vrajă de la tine cere,
ce numai pentru cele viitoare tâmplări
așe i-au năstăvit,
ca cu tine cunoștință și prieteșug să lege”.

Vrăjitoriul, de aceasta audzind,
îndată de sfatul ce-i cerusă Lebăda
în minte își adusă
și bună vreme pentru ispita lucrului
să fie aflat socotind,
cătră țincul cel bătrân dzisă:

„De împreunarea Inorogului
foarte bine îmi pare,
că și eu pentru une pricini
voroave prietinești a avea
încă de mult poftiiam,
și fără de nici o zăbavă,
numai să vie”.

Tinchișorul dzisă: „Tu bine știi
că mulți sint gonașii lui,
carii în toate poticile îl păzăsc,
cu care pricină,
așe aievea și când voia i-ar fi,
a vini
nu poate,
ce numai când mâna îi va da,
atuncea precum va vini
adeverit să fii”.

Vrăjitoriul dzisă:
„Oricând voia îi va fi,
la mine fără nici o grijă să vie
și cu aceasta pricină de i să va tâmpla
vreo primejdie ca aceia,
în sufletul mieu să fie”.

Și cătră acestea
pre toți bobii
și teiele sale giurământ adăogea.
Așe, țincul cel bătrân răspuns ca acesta
aducând, Inorogul, macar că multe
împotrivă socotiia
(că pre cela ce-l mușcă șerpele
și de șopârlă să ferește),
însă mărimei sufletului biruința
dând
și fără nici o grijă sculându-să,
la lăcașul vrăjitoriului să dusă,
cu carile împreunându-să,
după cele multe
și în feliu de feliu zbătute
voroave,
vrăjitoriul voroava
pentru pacea
cu Corbul înainte îi pusă,
dzicând precum vrajea îi arată
că acesta lucru la săvârșit
va putea ieși.

Inorogul răspunsă: „Precum până acmu,
o, priietine, inima mea
spre partea
cea mai bună plecată au fost,
așe și acmu tot spre aceiași
stăruiește.

Numai a mea
împotrivnică fortună
(carea, precum să dzice,
încă din fașă, în toate
și pentru toate
a nu mă dosedi nu părăsește)
nici voia inimii mele
altora precum ieste
a o ivi mă lasă,
nici spre trebuință ca aceasta
nescareva chipuri
vrednice de credință
a-mi arăta au învoit.

Ce, precum să dzice cuvântul
(glasul cucului din glasul pupădzii nedeosăbind),
totdeauna urechile sale
cătră cuvintele mele
surde
și de tot astupate
ș-au ținut”.

Cătră acestea Inorogul
pentru toate cele
la mijloc trecute
cătră vrăjitoriu povestiia,
adecă cum le-au fost începătura
vrăjbii,
mijlocile delungării
și de multe ori ispita păcii,
carea, în câteva rânduri acmu
lucrul isprăvit
țiindu-să, mai pre urmă tot amăgit
și despre Corb viclenit
s-au deșteptat.

De acestea vrăjitoriul,
pre amănuntul înștiințându-să,
toată dreptatea Inorogului
da
(că ipocrisiia
dreptății la neamul vrăjitorilor
foarte obiciuită ieste).

În scurt, să dzicem,
vrăjitoriul dintr-îmbe părțile atâta
de cu osârdie s-au nevoit,
cât s-ar putea dzice
că focul cu apa ar fi adunat
și ceriul cu pământul ar fi împreunat,
de vreme ce într-aceiași dzi,
pre Lebădă și pre dulăii vânători acolea
aducând,
cu Inorogul a să videa
și prin câtăva vreme a să vorovi
i-au făcut.

Ce-i încoace și încolea,
tractatele pentru pacea la mijloc puind,
unii trăgea,
alții împingea,
iară ceva de adevăr
și de folos nu să alegea.

Deci cu toții lucrurile așe împletecite
și încurcate
vădzind
(că când cineva
adevărului a să îndupleca
nu va,
încurcătura minciunilor
nu cu lesne de dezlegat
să înnoadă),
soroc vrajbei în 25 de ani pusără,
pentru ca
de acesta lucru, pre Corb înștiințând,
la ce mai adevărat s-ar pleca
să cunoască.

Într-aceasta vreme de armistiție
vrajea vrăjitoriului mijlocitoriu
așeși de tot să închisă.
Iară povestea pricinii era
că vrajitoriul cel mare
cu farmecele sale
atâta putere agonisisă,
cât pre toate vrăjile
mute întorcând,
singur el numai, când,
ce și cui vrea, vrăjiia

(acesta era
pe vremea
când munții cei mari
pre copacii de la Delta supusese
și în robiia celor șepte voievodzi îi adusese,
precum istoriia la locul său
s-au pomenit),
ce nici lui în multă vreme
tripodul nu i s-au stăruit.

Însă oricum ar fi fost, în vremea acestuia
vădzind dulăii că vrăjea
ceva
cuiva
adevărat să vrăjască nu poate,
sorocul armistițiii a-l lungi
și cu chip cani nepriceput din dzi
în dzi
a-l muta începură.

Inorogul, acestea nu că doară
nu le cunoștea,
ce căci vremea
macar cum nu-i slujiia,
cu cunoștința a le trece să făcea.

Iară nu prea multă vreme
la mijloc trecu
și preste nedejdea tuturor,
ca ciupărca din gunoiu,
așe în mijlocul tuturor
un vrăjitoriu
atâta de mare răzsări,
cât de năprasnă ieșirea lui
cu toții să cutremurară.

De aceasta Corbul de știre luând,
îndată pre Uleu trimasă
ca, în munți suindu-să,
acolo ce să lucreadză să cunoască
și Inorogul de ce să apucă
să ispitească
și acmu pentru împletirea mrejii
asupra lui toată nedejdea
curmându-i-să,
tare poruncă îi dede
ca de pacea pre carea Lebăda o începusă,
cu toată nevoința să să apuce
și ca cum numai pentru aceia treabă
ar fi fost trimăs,
cătră Inorog și cătră alalți
să să arete.

Așe, Uleul la munți sosind,
Lebăda, săraca
(acmu dzua cea mai de pre urmă
apropiindu-să),
la cuibu-și s-au înturnat,
unde nu preste multe dzile,
verșurile încheindu-și,
cântecul ș-au săvârșit.

În dzilele acestui vrăjitoriu
Filul și Inorogul
mare întrare și ieșire aflară [2],
de carea nepriietinii macar
cum știre a lua nu putură.

Ce Filul, puțin oarece lăcomii
supus fiind,
într-îmbe mânule a sigeta
să ispitiia
(că de-amintrilea
și Filul nu prost sigetătoriu era),
de vreme ce ni asupra
Corbului,
ni asupra
Strutocamilii
mreajea a împleti să nevoia,

iară Inorogul, una
numai
și aceiași în gând având,
sau vreodată pe piatră,
sau vreodată supt piatră
a fi socotiia,
și, precum să dzice cuvântul
sau fericirea
pe cap,
sau Corbul pe stârv
să i să puie aștepta.

De care lucru, într-alte părți
nicicum îngăimându-să, vrăjea
numai asupra Corbului ispitiia
și acmu vrajea
spre bine începusă a i să sfiti,
de vreme ce și mreajea
începusă a să împleti.

Ce, poate fi,
toate vremea lor au,
sau, cum să dzice
(pasa empodion dia calon),
toată împiedecarea pentru bine,
mreajea asupra Strutocamilii
mai pre iușor fiind a să împleti
(macar că pre amândoaâ deodată
vrăjitoriul le începusă),
acmu gata Filului să o dea
pre vrăjitoriu îndemnă.

Filul, luând mreajea,
până în dzece dzile
pre Strutocamilă vână.
Râsul, carile în munți
păzitoriul Strutocamilii era,
pentru mreajea
ce să împletisă
macar cum știre neluând,
fără de nici o grijă
la bârlogu-și să afla.

Iară Uleul, de împletirea mrejii
înțelegând,
cum mai curând
Corbului în știre făcu,
carile, macar că de lucrul
peste nedejdea lui tâmplat
nu puțin să tulbură,
însă nici moale să purtă,
de vreme ce până a nu agiunge
mreajea la locul întinsorii,
cu doaâ dzile mai înainte
de la Corb la Pardos
și la alalte jigănii rumpătoare
vestea mrejii agiunsă.

Atuncea Pardosul,
Hameleonul,
Veverița,
Guziul cel orb
și alalți pre lângă dânșii toți,
în toate părțile să împrăștiiară,
așe cât pre toți de odată
mreajea a-i cuprinde
nu putu.

Iară Strutocamila, săraca,
în mreajea ce-i aruncasă asupră,
cu coarnele carile odată
îi adăosese
încurcându-să,
atuncea de greu gemând:
„Vedeți coarnele
de ce treabă mi-au fost”, dzisă,
cu mari blăstămuri și sudalme
pe Pardos și pe Corb încărcând.

Iară Hameleonul, din monarhiia pasirilor
în monarhiia dobitoacelor trecând
(precum mai sus s-au pomenit),
după a sa fire
cevași macar neclătit
și neamestecat
nu lăsă,
ce toate
cu minciunile lui frământă
și în tot chipul le tulbură.

Mai vârtos Pardosului
de vechea vrăjmășie
a pasirilor pomenind,
cu totului tot
spre vicleșugul Corbului îl ațiță,
precum din scrisorile
carile la Râs trimisese,
toată vrăjmășiia asupra lor
aievea își arăta.

Care cărți, la mâna
Inorogului cădzind,
după pacea
carea cu Corbul făcusă,
Uleului le-au arătat
și până mai pre urmă
la mâna Brehnacii au agiuns.

Iară căderea scrisorilor
acelora
la mâna Inorogului
într-acesta chip să tâmplase:
Pe vreme ce mreajea
asupra Strutocamilii în munți să împletisă
și încă la locul întinsorii nu agiunsese,
Pardosul cătră Râs cărțile trimisese,
carile până a agiunge la munți,
unde Râsul să afla,
Filul acmu epitropiia
dobitoacelor de la vrăjitoriu luase.

Deci jiganiia carea cărțile aducea,
pre Râs neaflând
(căci acmu el în niște gauri de stincă să ascunsese),
în mâna Inorogului le-au dat.
Pre carile, deșchidzindu-le,
cu singură mâna Pardosului
în chip ca acesta era scrise:

„Râsului, fratelui, sănătate!
Cărțile ce mi-ai trimis le-am luat.
Pentru Uleu câte îmi scrii înțeles-am,
pentru carile eu încă
și mai denainte îți scrisesem
că credință n-are
și precum comoara minciunilor
și izvorul amestecăturilor
să fie ți-l perigrăpsisem.

Pre acesta mai vârtos
Camilopardalul l-au nebunit,
de vreme ce i-au dzis
că samănă tătâne-său, Brehnacii,
pasirii ceii uimite,
carea samănă celui cu ochi negri,
mascara.

Vrut-au dumnealor
cu totului tot asupra dobitoacelor
să stăpânească,
precum și asupra pasirilor domnesc,
și aceasta nu pentru altă,
ce numai pentru ca să-și scoață în fală
că ei fac și pot toate,
precum să laudă
că și epitropiia Strutocamilii ei au isprăvit-o
și mreajea asupra Vidrii ei au împletit-o.

Iară pentru ce-mi scrii
că poftește Corbul să te vadză,
atâta să-i dea pliscul de stârv
cât îți poftește el binele tău.
Ce să știi
că nu ieste altăceva în socoteala lui,
fără numai cât,
mărgând tu la dânsul
și alalte pasiri și dobitoace
de mergerea ta audzind,
să dzică:
„O, mare putere are Corbul,
de vreme ce jigănii ca acelea
îi mărg la picioare!”

Deci iată că-ți scriu, frate,
Uleul o dată și de da-ori
de va vini
la tine
să ți să închine,
atuncea și tu să mergi la dânsul o dată.
Iară pentru aceasta, de va scrie ceva
la Corb împotriva ta,
pentru ca să ne sparie cu ceva,
lasă să scrie,
că noi îi vom ști da răspunsul.

Iară de să vor ispiti și altă ceva,
mai mult de aceasta
grijă nu purta,
căci avem noi ac de cojocul lor”.

Pre lângă acestea
mai era și alte scrisori,
a cărora coprindere alte pricini încuia,
de a cărora
tâlcuire până acmu a altuia înștiințare,
fără numai a Inorogului,
n-au dat.

Acestea așe,
iară Corbul, pre o parte,
precum mai sus s-au pomenit,
pentru împrăștiiere jigăniilor
tare s-au nevoit.

Iară pre altă parte,
scrisori vârtoase la Uleu
și la Camilopardal scriia,
în tot chipul rugându-să ca,
ori cu ce mijloc ar putea fi,
pace cu Filul și cu Inorogul să-i facă.

Filul cu îmbe mânule
pacea priimiia,
de vreme ce nu altă,
fără numai a sa odihnă socotiia.
Încă și până într-atâta
cuvântul cătră Aspidă își dedese,
cât, Inorogul pace
cu Corbul de nu va face,
el fără nicio împiedecare va face
și, pentru a Corbului prieteșug,
de toată frățiia Inorogului să va despărți

(ce giuruința
prea pre lesne și nesocotită
mai multă îndoință
aduce decât credință).

Pentru care lucru,
și Filului răspunsără
că fără Inorog
a lui numai pacea nici o cred,
nici o priimăsc.
Deci, pre o parte Filul
pre Inorog ruga,
pre altă parte Camilopardalul tare îl îndemna,
Uleul nepărăsit și cu mare blândețe
și cucirituri îl cerceta
și pentru ca cuvântul păcii să-și dea
în tot chipul îl poftiia.

Carea, cum s-au legat
și în ce chip s-au săvârșit,
la locul său mai pre urmă
să va dzice.
Iară acmu la cuvântul nostru, de unde am ieșit,
să ne întoarcem:

După ce Strutocamila în mreaje să prinsă,
la Grumadzii Boului o adusără.
Iară Lupul, Ciacalul și alalți
carii partea Filului ținea,
până la vinirea Filului,
lucrurile monarhiii dobitoacelor
a chivernisi începură
și pe jigăniile carile să împrăștiiasă,
până la vinirea Filului,
iarăși la locul său le adunase,
fără numai Guziul Orb și Hameleonul,
în fuga lor rămâind,
ca cum sămânța răutăților
și tulburărilor
într-alții de ar pieri,
într-aceștea să să păzască.

Iară înturnarea Pardosului
la locul său așe pre lesne n-ar fi fost,
de nu l-ar fi împuns la inimă
cărțile carile împotriva Corbului și a Brehnacii scrisese,
căci și Pardosul de pe socoteala vremii bine cunoștea
că cărțile acelea
în mâna Filului sau a Inorogului ar fi cădzut,
și acmu, el, deodată,
în monarhiia pasirilor capul aciuându-și,
nu fără frica vieții acolea
să zăbăviia.

De care lucru, decât supt pliscul Corbului,
supt hortumul Filului a trăi
mai bine a fi socoti.
Și așe, nu mult acolea zăbăvindu-să,
prin încredințarea Lupului,
iarăși la locu-și să întoarsă.
Iară descoperirea cărților Pardosului
cătră Uleu într-acesta chip au fost:

Filul, cu toată nevoința
prieteșugul Corbului a dobândi
nevoindu-să
și pentru ca
cu descoperirea
vicleșugului Pardosului
și a Hameleonului,
mai tare spre ura lor să-l pornească,
pre Inorog pofti ca,
chemând pre Uleu, să i le arete.

Către carile Inorogul dzisă:
„Nu ieste, frate, lucru de cinste
așe îndată să ne arătăm, că,
când mâna ne dă,
macar cevaș răul a face nu pestim.
Ce mai cu cale socotesc a fi
întâi de la alții pentru acestea
știre luând
și ei întâi rugându-ne,
apoi noi pofta să le facem”.

Și nu mult, una din molii,
la Uleu mărgând,
precum niște cărți ca acelea
la mâna Inorogului să află
îi spusă.
Uleul, de lucru ca acesta știre luând,
îndată cu mari lingușituri
și cu capul până la pământ plecat
cătră Inorog vini,
i să ruga,
dintr-adâncul inimii
gemea
și cărțile să vadză îl poftiia.

Inorogul încășile,
nu puțin, întrei
și împătri
țeremoniile, ce până mai pre urmă,
de multe rugăminte biruit fiind,
să le citească în mână
i le dede.
Uleul, cartea deșchidzind,
o slovă citiia
și de năcaz o dată pre nări pufniia,
un rând săvârșiia
și de mare rău la pământ
piuind să trântiia,
ce să dzică de mânie nu știa,
ce să răspundză, de dosadă nu putea.

Sughițul pieptul îi astupa,
flegma în grumadzi îl îneca,
în locul cuvântului,
oftare,
și în locul voroavii
suspinare-i ieșiia.
Uleul, acestea vădzind,
de prorociia Șoimului,
carea mai denainte vreme cătră Corb dzisese,
aminte își adusă.
În scurt, să dzicem,
după multe a Uleului rugăminte,
Inorogul cărțile în mâna Brehnacii le trimasă.

Ce Brehnacea, ca cela ce în multă tăcere
era învățată,
cu totului tot (precum mi să pare),
aceste cărți despre Corb
până astădzi tăinuite le ține.
Poate fi, în vremea lor
anagnostis a le citi,
filosof a le tâlcui
și therapevtis slujba a le plini
să va afla

(că precum dreptatea
în veci astupată,
așe vicleșugul
până mai pre urmă fără plată
să rămâie nu poate).

Aședară, după vânarea Strutocamilii,
siloghismul Corbului în barbara,
carile odată ieșisă în: cra, cra, cra,
acmu aievea pre limba
Strutocamilii să înțelegea Racova.

Care stihii pre amănuntul,
după meșterșugul cabalistilor[3] tălmăcindu-să,
va să dzică: Rău, ai, capul, oh, vai, ah.
Și adevărat,
dară, că ascunsă a numelui acestuia taină
cu lucrurile mai de pre urmă
foarte bine ș-au răspuns,
de vreme ce în mreaje încurcată,
pe Grumadzii-Boului călare puind-o,
mult rău i-au dat
de cap
și nespus ah
și vah
din focata-i inimă ieșiia,
unde viața
în vremi și giumătate de vreme
să-și petreacă o lăsară.

Iară Hameleonul
(pre carile cu ce nume să-l împodobăsc
și cu ce titul să-l slăvăsc
mult mă mir,
poate fi mai adevărat
sămânța vicleșugului
și simburile minciunii
să-l număsc,
că adevărat vicleșugul și minciuna
ca alalte odrăslitoare sămânță
de ar avea
și în toată dihaniia
sămânța și simburile de i s-ar usca,
cu bună samă
numai în singur Hameleonul
pururea vie și neveștedzită ar rămânea,
din carile în toată zidirea
a să împrăștiia
și mai mult decât dintâi
pre la toți a să ijdărî
destulă și de prisosit ar fi).

Acesta, iarăși dzic,
sămânța vicleșugului,
rădăcina răutății,
odrasla spurcăciunii,
cranga scârnăvii,
iasca sicofandiii,
izvodul epiorhiii,
pilda obrăzniciii
și văpsala polipichiliii,
Hameleonul,
după ce cu câteva jigănii
cu fuga în părțile nopții,
în Țara Munților,
scăpasă
și nu multă vreme într-acolo zăbăvindu-să,
prin monarhiia pasirilor trecând,
iarăși la locul prundișului vini,
unde, îndată ce sosi,
Inorogului știre trimasă

(O, Doamne, ce obraz
și ce feliu de peliță peste obraz!)
și ca greșealele carile
cu a altora îndemnare,
iară nu din răutatea lui,
i-au făcut,
să i le ierte să ruga,
și iarăși ca dintâi,
rob neschimbat
și slugă fără prihană să-i fie
dzicea.

Cătră acestea,
mai cu de-adins să ruga
ca,
de va ști vreun leac
asupra mușcăturii crocodilului,
să-l învețe,
căci îndată ce la locul prundișului au sosit,
crocodilul să-l fie prins dzicea,
carile deodată,
macar că de tot nu l-au înghițit,
însă foarte de greu să-l fie încolțit
să jăluia.


[1] Iată că și la Cantemir, ca și la Dosoftei și mai târziu la Ion Budai-Deleanu, unda avea semnificația de: val mare.

[2] Parafrază (cum adesea se întâmplă în Istoria ieroglifică) a unei exprimări biblice: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (In. 10, 9).

[3] Aluzia la Cabală ni se pare o atenționare din partea autorului asupra simbolismului mult mai adânc care se află înscris în această carte, care vizează o imersiune în filosofie și teologie ce depășește descifrările pe care el însuși le-a oferit și care învederează doar un prim nivel al înțelegerii. Ca și, mai târziu, la Eminescu, în Sărmanul Dionis, aluziile cabalistice indică, de fapt, căutarea unui simbolism mult mai profund.

Did you like this? Share it: