Predică despre preot

Iubiții mei,

a vorbi despre preot, despre preoție, despre cum să ne comportăm față de preoți e o temă deranjantă.

Pentru că preotul e bun când face, când dă…dar nu când cere.

Când dă milostenie, când ajută, când zidește Biserici, când nu…deranjează, când ne iartă nouă multe…„e băiat bun”.

Dar nu și când subliniază păcatele și neregulile noastre.

Atunci devine, deodată, dușmanul nostru…ca și când un Părinte duhovnicesc îți poate face rău când îți vrea binele.

Însă aversiunea noastră față de preot nu are legătură, în primul rând, cu ce face și nu face, cu viața lui personală…ci cu teologia din spatele lui…adică cu Dumnezeu.

Dumnezeu e Cel-greu-de-suportat și nu preotul în primul rând.

Pentru că se observă faptul, în popor, că preotul care e „cu lumea” nu e atât de „problematic” ca preotul care învață lumea să se despătimească.

Însă, pe măsură ce preotul ne aminește de Dumnezeu, pe măsură ce ne ridică ștacheta vieții noastre, pe măsură ce ne stingherește orgoliul…atunci el devine o țintă.

De aceea, un alt fapt observabil, e acela că ironiile la dresa preoților vizează ștacheta ridicată prea sus…

Ei devin subiect de banc tocmai pentru că au valori superioare.

Și astfel, orice aducere în prim-plan a unui păcat, a unei erori, a unui-lucru-de-nesuportat de la preoți…Îl are în vizor pe Dumnezeu…„Care nu ne lasă în pace”.

Și asta arată că sub postmodernitatea noastră subțire…sub ideologizarea noastră adică, sub forma noastră de „deparazitare” de religiozitate…stă frica de prezența Lui…chiar dacă nu Îl mai băgăm în seamă sau Îl credem absent din lume…

Iar faptul că o tânără a murit la Tanacu în timpul exorcizării…sau că unor preoți nu „le-a reușit” exorcizarea, că unii preoți „deschid cartea” sau că unii „s-au îmbogățit” de pe urma preoției devin subiecte de presă…tocmai pentru că preotul, din perspectivă postmodernă, nu e văzut ca un harismat, ca un Părinte plin de har, ca un om al lui Dumnezeu…ci ca un angajat al Bisericii, ca un prestator de servicii.

Și nu contează, până la urmă, ce se spune de rău despre un preot sau despre Biserică…ci contează să se diminueze încrederea în credință, în slujitorii Bisericii, implicit în Dumnezeu.

Iar dacă oamenii au tot mai puțină frică de Dumnezeu și respect față de oameni e pentru că prezența lui Dumnezeu, în societate, pe diverse canale, a fost distorsionată.

La școală copiii învață lucruri amestecate despre Dumnezeu.

Familia, tot mai minimalizată sau dezorganizată, nu mai are timp de lucrurile cu adevărat importante.

Prezența la Biserică e redusă…iar în online oamenii caută, în proporții mici, totuși, teologie.

Așa că preotul, cel care te poate învăța despre Dumnezeu și te poate conduce spre o relație personală cu Dumnezeu, are o prezență redusă în societate…în comparație cu oamenii sportului, ai politicii și ai divertismentului…care au canale mediatice diverse.

Da, la Biserică faci catehizare cu cei care vin acolo…dar numărul celor care nu vin la Biserică e foarte mare.

Și cei care nu vin…au nevoie de prezența noastră, de prezența noastră asumată la nivel public, așa cum eu mi-o asum aici…pentru ca să ne cunoască în adevăratul sens al cuvântului.

Pentru că teologia și viața Bisericii au cote înalte și e nevoie de departajarea între păcatele noastre și învățătura Bisericii.

Și așa cum nu putem confunda medicina cu o eroare medicală tot la fel nu putem confunda păcatele unui preot cu lucrarea lui Dumnezeu printr-un preot.

Iar Biserica desconsiderată, minimalizată…transformată în mintea unora într-un SRL…nu devine și în fapt „o instituție oarecare” dar atrage după ea o stricare a moravurilor și a mentalităților și mai mare.

Iar cea care suferă enorm e societatea, care decade tot mai mult…și nu Biserica!

Pentru că credincioșii conștienți ai Bisericii știu să facă diferența între scăderile preoților și lucrarea lor sfințitoare și îndumnezeitoare…dar cei care nu sunt niște credincioși fervenți și care nu au avut parte de o cunoaștere teologică aprofundată, minimalizând și ironizând Biserica și pe preoții ei, nu își dau seama că măresc laxitatea morală la nivel social.

Bineînțeles, preotul nu trebuie să fie o sminteală pentru oameni…dar, în același timp, e nevoie de o schimbare de optică a societății în ceea ce-i privește.

Și anume, că nu trebuie să maximalizeze erorile preoților, ale politicienilor, ale avocaților, ale medicilor etc. ci să vadă aportul lor benefic la adresa societății.

Să vadă, mai degrabă, ce fac bine…decât ceea ce, unii dintre noi, fac rău.

Pentru că atunci când negi, când instigi la violență, când elimini pe cineva nu faci decât să produci sciziuni la nivel social.

Dar atunci când vezi erorile ca pe niște fapte personale și nu le extrapolezi la toți, nu îi bagi pe toți preoții „în aceeași oală” ci îi vezi „după ceea ce sunt și fac fiecare în parte”.

Păcatul generalizării, cu alte cuvinte, distruge încrederea în instituții și în vocații.

Și, cu precădere în cazul Bisericii, a generaliza înseamnă a desconsidera.

Dar a desconsidera, în primul rând, nu pe oameni, ci pe Dumnezeul care lucrează prin ei. Căci Dumnezeu, Cel care ne-a hirotonit pe toți preoții Lui, tot El ne va judeca pentru lucrurile vieții noastre.

Dar dacă El lucrează prin noi și harul Său, coborât în slujbele noastre, vă sfințește…a vă ruga pentru păcatele și neputințele noastre e un lucru al iubirii și al recunoștinței.

Pentru că și noi, preoții Lui, ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi.  Amin.