Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Lună: februarie 2013 Page 1 of 11

Predică: Cât de bătrân ești?

Iubiții mei,

de când mă știu am vrut să fiu bătrân

Să am o minte de bătrân într-un trup de tânăr.

Și cred că acest lucru s-a petrecut cu mine…și este evident…

Pentru că am observat, de foarte devreme, experiența și liniștea anumitor bătrâni, stabilitatea lor (care mi-a plăcut mult)…în comparație cu lipsa de profunzime a copiilor de vârsta mea, care mi-a displăcut instinctiv.

Îmi găseam confrații de joacă ca foarte neinventivi, nepregătiți…pentru joacă.

Pentru joaca serioasă…de-a viața.

Și îmi aduc aminte cum exploram lumea din jur și cum îmi cream propria lume, fără ca lumea mea să fie separată de marea lume. 

Lumea mea, pe care o cream din jucării…era o parte din marea lume.

De aceea nu am fost niciodată asocial…pentru că eu eram cel care cream societatea.

Luma mea, de jucării, nu ar fi existat fără mine…pentru că eu o cream într-un anume fel.

Când am început să scriu…mi-am dat seama că mă aflu în aceeași postură: a celui care creează realitate. Sau care își expune realitatea interioară în cuvinte.

Ca preot și ca teolog fac același lucru: deschid lumea din jur spre slava lui Dumnezeu.

Pentru că trebuie să avem maturitate/ bătrânețe valorică, duhovnicească în noi, ca să înțelegem că lumea noastră trebuie sfințită, binecuvântată de Dumnezeu pentru ca să fie lumea lui Dumnezeu.

Lumea, că înțelegem sau că nu înțelegem noi, e creația lui Dumnzeu și e a lui Dumnezeu.

Dar noi avem nevoie să înțelegem să ne punem și să punem lumea din jurul nostru în slujba lui Dumnezeu.

Pentru asta e nevoie de bătrânețe a minții…de stabilitate…de experiență.

Și de aceea, în mod providențial, am căutat ce trebuia: să am minte așezată, minte atentă, minte plină de echilibru, minte plină de simțirile vii ale inimii.

Pentru că a sta în echilibru înseamnă a nu ne rupe de relația cu Dumnezeu, care e propria noastră stabilitate.

Așa că întrebarea din titlu…e o întrebare axiologică.

E o întrebare ce vizează caracterul nostru.

Cât de bătrâni suntem în raport cu Dumnezeu?

Cât de bătrâni suntem în raport cu schimbările sociale continue?

Cât de bătrâni suntem în raport cu ideologiile de tot felul?

Adică: cât de maturi suntem?

Și maturitatea nu e fixistă ci paradoxală.

Ea se pliază pe realități, pe ceea ce are în față…fără însă să se dilueze. Ea se întărește în lupta pentru existență, în pătimiri, în necazuri…și nu abdică.

Sau tocmai neabdicarea de la bine înseamnă maturitate.

Și ne place să elogiem maturitatea când vedem că au trăit împreună 50 de ani dar nu și-au pierdut dragostea…sau a muncit toată viața pentru un scop…și s-a împlinit muncind.

Dar ca să elogiezi cu adevărat…trebuie să înțelegi cât costă maturitatea.

Cât te costă.

Pentru că atunci când arăți că poți…devii un element neagreat.

Și când întreci masa…în loc să fii ajutat să fii tu însuți…ești constrânsuiți de tine.

De aceea a continua să lucrezi, să stai în credință, să fii om demn…deși toate te conturbă înseamnă a fi matur…dar a suferi enorm pentru maturitatea ta.

Și tocmai nesuferința…neasumarea ei ca necesară pentru împlinire…înseamnă să dai bir cu fugiții. Să abdici. Să decazi…

Însă dacă nu vrei să fii bătrân…prin alegere…devii prin strângerea cu ușa.

Viața te învață ce e greul.

Viața e o școală ce te specializează continuu.

Și dacă nu ne educăm copiii pentru o astfel de viață, în continuă schimbare, plină de neprevăzut, plină de surprize de tot felul…îi abandonăm în fața șenilelor de tanc.

Prea încrezători, prea cu inima largă…și durerea intră în ei ca un morb.

Ca ceva care le paralizează pofta de viață.

De aceea un profesor, de curând, vorbea despre faptul că generația de tineri români, pe care el o vede, e îmbătrânită…fără chef de viață.

Numai că realitatea e alta: nu tinerii sunt necrozați…ci matrapazlâcurile care îi îndurerează și îi fac să nu mai aibă chef de viață sunt rele vechi.

Ei sunt doar dezorientați și nu necrozați!

Pentru că au multe potențe, au multe de dăruit…dar nu sunt lăsați să o facă.

Și dacă nu există cadru pentru tineri, dacă nu există spațiu unde să se exprime…tocmai de aceea par a avea 80 de ani cei de 15 ani.

Însă e o aparență înșelătoare.

Niciun tânăr și niciun bătrân nu e bătrân cât nu abdică de la împlinirea lor.

Necroza sufletească e neridicare din păcat, din minciună, din nemuncă, e o alegere greșită…și nu un fatum!

Dar pentru bine trebuie să fii bătrân, înțelept, delicat.

Și maturizarea începe în primii ani de viață…și nu la vârsta majoratului.

Dacă s-ar spune asta copiilor, de foarte devreme…nu s-ar mai lasă dezamăgiți așa de ușor. Amin!

Când ne-am uitat ultima oară la noi înșine?

Copiii sunt învățați de mici în România să-și urască și să-și denunțe educatorii și profesorii. Atitudinea față de institutori sau dascăli este aceea de dispreț, ură și…resentiment, ca și cum faptul că depun eforturi să le dăruiască o educație este un mare rău și o turtură imensă, pentru care copiii și tinerii nu trebuie să fie mulțumitori, ci dimpotrivă, răzbunători.

Ceea ce este cel mai greu de înțeles este de ce părinții întrețin și încurajează această atitudine, de ce se complac în a nu dori cu adevărat o educație, mai mult sau mai puțin aleasă pentru copiii lor, încurajând mita și corupția în învățământ și răsplătind binele cu rău – pe cei care încearcă să-și facă datoria cu profesionalism – și răul cu bine, adică pe cei care gratifică lenea și bagă banii și cadourile în buzunar.

Roadele acestei atitudini încep să se vadă din ce în ce mai mult și școala românească arată mai rău ca menajeria cămătarilor.

Dar faptul îi încântă să se răzbune pe cei ce îi învață…spune multe despre români și despre ce s-a întâmplat cu ei în ultimii ani.

Faptul că au căpătat o apetență deosebită să batjocorească profesorii, să bată medicii, să hulească Biserica și să relativizeze sfințenia, cultura, morala, viața frumoasă și cinstită…

În schimb, sunt reverențioși față de hoți și escroci, chiar dacă îi înjură în gând…sunt respectoși față de ipocriți și corupți…

Dorința de răzbunare pe cei care, cât de cât, le mai fac bine, indică încercarea de a-și defula umilințele și neîmplinirile, de a le arunca în spinarea cuiva…pentru ca ei să se simtă mai bine, mai nevinovați.

Nemulțumirile sociale și neîmplinirile sufletești produc furie, multă furie care începe să-și arate colții din ce în ce mai mult.

Dar care se va răzbuna crunt pe societatea care permite așa ceva, care nu își dă seama că se lovește singură, că devine din ce în ce mai insuportabilă pentru ea însăși.

Toate aceste lovituri o slăbesc și o fac foarte vulnerabilă, spre bucuria celor care o vor dezmembrată.

Și mulți văd pericole majore din afară, dar nu își văd patimile și gândirea primitivă și bădărană care erodează lumea românească din interior mult mai mult și mai sigur decât toate interesele străine și politicile meschine de pe glob.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [24]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Lumina lui Dumnezeu înseamnă eliberare de tot stresul necazurilor, iar rugăciunea către Dumnezeu e bucuria vieții:

Pentru ce mă lepez[i] de petrec în jele,
Cu fața mâhnită, cu veșminte rele,
Când vine pizmașul de mă tot îngână
Preste toată vremea și-mproașcă cu tină?
Ce să-Ț[i] fie milă, să-m[i] trimiț[i] lumină,
A Ta dereptate să o văz senină.
/…/
Unde Ț[i]-ai întinsu-Ț[i] cortul cel de slavă,
Să Ț-întru cu daruri fără de zăbavă,
/…/
Ca-n tinere zâle să-Ț[i] cânt în lăute
Cântece de slavă de pre strune multe.
(Ps. 42, 5-10, 13-14, 17-18)

Strunele multe ale slăvirii lui Dumnezeu sunt rugăciunile pe multe tonuri ale sufletului sau ale inimii cu multe coarde.

Inima e un psaltirion[1] care înalță acorduri către Dumnezeu, poezia și cântarea ei ca jertfă lăuntrică adusă Domnului.

Rugăciunea e o mare artă, care implică mai multe arte, și care face din sufletul însuși, din mintea și inima omului, instrumente  prin care să exprime sensibilitatea, frumusețea spirituală, iubirea adâncă, inteligența și subtilitatea sa.

Omul, creația lui Dumnezeu, chintesența întregii Sale creații, spirituale și materiale, este o conștiință cu rezonanță adâncă, în care cad toate ecourile universului și care poate să răspundă cu toată intensitatea și cu tot rafinamentul cu care este înzestrat sufletul său spiritual.

Dosoftei traduce psaltiră/ psaltirion cu lăută, pentru a fi pe înțelesul conaționalilor săi.

După cum am afirmat însă de multe ori, românizarea este în versurile sale moderată și vizează inteligibilitatea textului sacru, nu este o dovadă de naționalism desuet.

După cum este lumina fiecărui om în parte, credința în Dumnezeu este însă și lumina popoarelor:

Doamne, auzât-am din părinț[i] poveste,
Ce-ai lucrat cu dânșii de tot ni-i la veste. /…/
Și svânta-Ț[i] direaptă le făcea lumină,
Cu svânta Ta față lucoare senină.

Alt împărat n-ávea, Doamne, fără [afară de] Tine…
/…/
Și ei, moșii noștri, nu să-ncredea-ntr-arce,
Nice căŭta s-aibă izbândă din lance,
Ce ei avea tare spre Tine credință,
Și Tu, Doamne, sângur le dai mântuință.
/…/
Pentru-aceea, Doamne, slava Țî s-aude,
Și svântul Tău nume pre noi să răspunde.

Dară acmu căce ne urnești departe,
Ne laș[i] la sminteală și nu ne țâi parte?
Și-n oștile noastre nu vii să-Ț[i] tinz[i] cortul,
Ce laș[i] pre pizamșii de ne iau cu totul,

Cât le prisosește de nu ne mănâncă,
Ne mână ca turma-n lature adâncă. /…/
Pusu-ne-ai de suntem în vecini ocară,
Limbilor de-aproape ce ni-s pregiur [de] țară.
/…/
Săvai că [deși] ne este și cărarea-nchisă,
Către Tine, Doamne, ni-i inema tinsă.
Și săvai că suntem răului în soarte,
De ne împresoară cu umbră de moarte,

Nu ne-am lăsat, Doamne, de svântul Tău nume,
Nice ne-am tins mâna cătr-ált domn de lume.
De-acestea de toate vei face căŭtare,
Că inema noastră știi fără-ntrebare.

Că noi, Doamne svinte, suntem zua toată
Uciș[i] pentru tine și cu viața moartă.

(Ps. 43, 1-2, 13-15, 19-22, 27-34, 39-40, 51-60)

„Cu svânta Ta față” înseamnă cu privirea Ta îndreptată asupra lor, cu atenția Ta spre ei, spre părinții noștri, pe care i-ai ajutat.

Bunăvoința lui Dumnezeu către popoare este pentru ele „lumină” și „lucoare senină”.

„Din părinț[i] poveste”: din relatările părinților, din mărturia lor, despre cele ce s-a petrecut cu ei.

Ceea ce spune mai sus Dosoftei, despre „moșii noștri, [care] nu să-ncredea-ntr-arce,/ Nice căŭta s-aibă izbândă din lance,/ Ce ei avea tare spre Tine credință” corespunde relatărilor din cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, despre războaiele câștigate de domnitorii români prin ajutor divin și prin prezența sfinților.

La acestea făcea încă referire Ion Budai-Deleanu, în Țiganiada:

O, fericite veacuri trecute,
Când să mai pogorea câteodată
Pe pământ oamenilor să-ajute
Sfinții, ori ca pe cei răi să bată
Sau pe credincioși să mângăiască
La scârba și nevoia lumească.

 Acum pare că ceriul de lume
Ș-au uitat cu tot
, nice mai bagă
Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume
Nevoile-întru viața-întreagă.
Îngeri nice-în vis acu s-arată
Să ne-învețe vro taină ciudată [minunată].

 Cu-adevărat! eu altă pricină
N-aflu, făr’ că sau nice-o credință
Noi avem acum sau pre putință
Iar’ a bătrânilor socotință
Răzăma purure-în lucruri sfinte,
Ceriul având în inimă și minte
.

(Cântul IV)

Pare că Budai-Deleanu rostește cu alt glas, un secol și ceva mai târziu, ceea ce spunea Dosoftei în psalmul 43.

De altfel, contemporanul lui Dosoftei și scriitorul în același timp cu el, Miron Costin, notează îndurerat că asistă la decăderea Moldovei și la vremuri de degradare morală.

Poetizarea lui Dosoftei este evident însă că nu urmărea o simplă reproducere rimată a psalmilor clasici, ci și actualizarea mesajului pentru un auditoriu creștin contemporan.


[1] A se vedea un psaltirion după un manuscris de la Muntele Athos. Sursa imaginii:

http://www.philiki.org/index.php?option=com_content&view=article&id=18&Itemid=18.

Predică la Duminica a 34-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 15, 11-32] e despre regăsire.

Despre regăsirea de sine, despre o înțelegere abisală a propriului sine dar și despre nevoia de a-i înțelege pe alții.

Înțelegere de sine care ne duce întotdeauna la prima Treime de persoane, la Dumnezeul nostru, Care Se vrea înțeles…și regăsit în fiecare clipă ca demn de iubit, de ascultat, de urmat…

Pentru că regăsirea de sine e axiologică și nu teritorială.

Iar acolo unde își vine în sine, unde se regăsește pe sine fiul plecat de acasă…acolo unde își dă seama ce a făcut și cine este…el își recuperează relația cu El și cu semenii.

De aceea mulți dintre noi, care nu vrem Biserica, care nu Îl vrem pe Dumnezeu din anumite motive, care nu vrem normalitatea noastră creaturală, firescul nostru…nu le vrem pentru că stăm departe de noi.

Și această depărtare a noastră de adevăratul nostru sine o resimțim ca pe o agitație interioară, ca pe o singurătate, ca pe o neîmplinire continuă.

Însă venirea în sine înseamnă vedere de sine.

Înseamnă conștientizare a păcătoșeniei proprii dar și a nevoii de a umple golul interior pe care îl resimțim acut.

Și de aceea pocăința, adică dorința noastră cea mai adâncă de a ne îndepărta continuu de relele în care ne-am învechit, e privire spre Dumnezeu, spre Cel care ne învață relația.

Pentru că fiul regăsit…se pierduse tocmai când a schimbat relația cu consumismul.

Nu și-a mai vrut Tatăl, adică pe Dumnezeu, nu a mai vrut exemplul de viață al fraților întăriți în credință, adică pe Sfinții Bisericii…ci a vrut să consume și să se consume în dorințele lui.

Și și-a consumat timpul și trupul și sănătatea și frumusețea interioară…până la epuizare.

Până la silă de sine

Și când ți-e silă de tine, de cât ai decăzut…e momentul să privești cauza: ieșirea ta din relația cu Dumnezeu, cu sine și cu oamenii.

Căci ce altceva înseamnă să te împlinești pe tine…decât să îți urmezi traiectoria ta de la Dumnezeu? Și traiectoria noastră personală, a fiecăruia dintre noi, e să ne sfințim, să ne umplem de slava lui Dumnezeu.

Și orice ieșire din traiectul sfințirii personale înseamnă o îndepărtare de noi înșine.

Pentru că ieșirea din noi…din modul nostru de a fi…e urmat de o răcire și de o pierdere a relației noastre cu Dumnezeu.

Iar când nu mai avem Dumnezeu…nu mai avem nici aproape. Avem doar dușmani, doar oameni de care ne temem

Și când ne temem de toți…și suntem baricadați în propria noastră singurătate…credem că aruncarea noastră în pofte și în lucruri de orgoliu înseamnă împlinire.

Dar pe cât ne autoiluzionăm cu împlinirea ipseistă/egoistă pe atât ne simțim mai goi, mai lipsiți de viață.

Pentru că răzvrătirea noastră împotriva tuturor…și a lui Dumnezeu în primul rând…se hrănește din darurile Lui întoarse pe dos.

Ne uităm la viață ca la o rămânere oricum în existență…la bani ca la singura salvare…la ce avem ca la propriile noastre satisfacții egoiste.

Dar dacă recunoaștem că asta nu e viață…că asta nu e bucurie…că asta nu e existență…atunci începem de la punctul zero al pocăinței: de la recunoașterea, cu amar, a propriilor noastre alergări după iluzii.

După cum spuneam și altădată, predicatori ortodocși sau eterodocși maximalizează, în mod nefast, pocăința…celui pierdut și regăsit…dar nu și rămânerea în sfințenie și învățarea din păcatele altora a fratelui bătrân/presbiteros [Lc. 13, 25-32].

Iar dacă pedalăm prea mult pe pocăință dar nu maximalizăm sfințenia, singura de maximalizat, pentru că e împlinirea noastră, a tuturor…le spunem oamenilor, în consecință, să se rezume doar la abecedarul credinței, la pocăință dar să nu privească spre vederea lui Dumnezeu și rămânerea cu El, adică să aspire la studii superioare în materie de credință.

Adică punem început bun…fără să prezentăm și sfârșitul fără sfârșit al sfințeniei.

Iar Domnul nu a vrut să ne fixăm pe pocăință…ci să începem cu pocăința…dar să ajungem la vederea și rămânerea cu El pentru veșnicie.

Pentru că, fără doar și poate, fratele loial lui Dumnezeu întru toate, fratele cel Sfânt, s-a veselit dumnezeiește de întoarcerea fratelui celui mic…atunci când a aflat de la Dumnezeu că Dumnzeu iubește pocăința.

Iubește învierea sufletească a omului, venirea în sine.

Căci tocmai de aceea parabola se sfârșește cu îndemnul la bucurie pentru cel regăsit: pentru că cel care L-a ascultat pe Dumnezeu toată viața, L-a ascultat și acum.

Iar parabola spune două lucruri majore: că pocăința e bună dar și nu păcatul și că sfințenia nu e liniară ci paradoxală.

Și că Dumnezeu nu ne cere să ne întoarcem, obsesiv, la noi…ci prin vederea de sine…să ne odihnim în simțirea și vederea Lui.

Căci de aceea, după rugăciunea care îl îndreptează pe om…Biserica ne vorbește, în a doua duminică a Triodului, despre regăsirea relației.

Pocăința și exigența continuă în materie de împlinire a voii lui Dumnezeu e începutul și cuprinsul relației…dar împlinirea sfințitoare a relației constă în venirea lui Dumnezeu spre noi…și nu doar în ducerea noastră spre El.

Căci dacă fiul ar fi venit spre Dumnezeu…și Dumnzeu nu ar fi alergat [v. 20] spre el…fiul nu și-ar fi găsit împlinirea în pocăință.

Iar dacă mulți spun că vor să trăiască bisericește, adică normal, adică potrivit firii omului…dar nu simt că Dumnezeu le vorbește, îi îndrumă, îi umple de har…trebuie să se întrebe, mai înainte de toate, dacă s-au întors cu totul spre El.

Pentru că El, ca în parabola pe care El Însuși a spus-o, aleargă spre cei…care cu adevărat aleargă spre El.

Și tare mi-e teamă că cei care nu trăiesc schimbări frumoase în ei înșiși…care nu cresc în har și în cunoaștere și în catolicitatea/atotcuprinderea tradițională a credinței, n-au pus începutul pocăinței în mijlocul ființei lor…și vor să ne înșele așteptările.

Și când nu pui început de pocăință…spui, în mod apăsat, că nu îți trebuie Dumnezeu mai mult decât orice.

Căci dacă doar El ar fi fost de neînlocuit pentru tine atunci nu ai fi pus nimic mai presus de El în viața ta.

Și de la relația aceasta, prea mare și unică cu Dumnezeu începe toată viața ortodoxă.

De aici începe iubirea, de aici începe munca pentru credință, de aici începe îngăduința, de aici începe paradoxul credinței, adică îmbogățirea continuă în daruri și harisme dumnzeiești care fac bine, foarte bine tuturor celor care te ascultă…și te citesc cu pătrundere înțelegătoare.

Căci dacă ai nevoie de ceva la modul absolut…adică de credința care te mântuiește și care te face să plutești bine pe marea vieții…atunci o înveți cu delicatețe de inimă.

Nu bădăran.

Nu sclifosit.

Nu îndrăzneț…ci delicat.

O înveți cu atenție și o manifești, prin tot ceea ce faci, cu delicatețe.

Dar o înveți, înveți toți pașii credinței…nu doar pe unii, dacă credința e o necesitate…adică o relație.

După cum, ca să înțelegi și să iubești pe cineva…nu trebuie să îl forțezi să se legitimeze…ci să îi dai cadrul să se exprime.

Și când creezi punți de legătură între oameni…și le oferi cadru să se exprime și îi vezi pe toți în diversitatea lor relațională, atunci arăți că ești slujitorul lui Dumnezeu, al acelui Dumnezeu care e Tripersonalitatea vie și veșnică în relație vie și veșnică cu toți.

Căci noi suferim doar de lipsa unor relații vii, reale, consistente cu oamenii.

Pe care nu le putem înlocui cu mașini, cu haine, cu copaci.

Lucrul cu mașina e pentru rapiditate și nu pentru mașinalizarea noastră…nevoile personale sunt reale dar nu sunt exorbitante…ieșirea în natură e binefăcătoare

Dar toate acestea trebuie să ne umple relațiile cu oamenii și nu să ne secătuiască de frumusețe interioară.

Pentru că atunci când suntem plini de relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri ieșim ca să contemplăm, ne adunăm ca să ne bucurăm, creăm pentru ca să ajutăm, să fim de folos…și nu pentru a minimaliza pe altul, nu pentru a-l nega

Iar lecția pe care Domnul ne-o predă azi e aceea că adevărata consumare de sine împlinește și nu desfigurează pe om.

Nu ne desfigurează rugăciunea, nici atenția, nici bunul simț, nici candoarea, nici milostenia…dar ne desfigurează inutilitatea urii, a invidiei, a neajutorării altora.

Ne desfigurează lipsa de umanitate, de milă, de lacrimi…

Iar pocăința e plină de lacrimi amare…care devind dulci.

Pentru că Cel care le îndulcește e Dumnezeul nostru, cu harul Său și cu iubirea Sa de oameni.

Iar El, Dumnezeul milei și al milostivirii să ne umple pe toți de dor și de grijă pentru relațiile reale, pline, frumoase, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Istorie II. 37

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

Simion Mehedinți se naște pe 16 octombrie 1868, la Soveja, în fostul județ Putna și actualul Vrancea[1].

Părinții lui, Neculai și Voica Mehedințu, erau agricultori și va fi unul dintre cei 11 copii ai lor.

Termină liceul la Sfântul Sava, în București, se înscrie la Facultatea de Matematică de aici, rămâne orfan iar pe 17 iunie 1889 face parte din grupul de studenți care a participat la înmormântarea lui Mihail Eminescu[2].

Dorea să facă Istorie, când în 1893 primește o bursă de studii pentru a studia Geografia în străinătate. Bursa a fost dată de Societatea Română de Geografie și cei care au hotărât să îl trimită la studii au fost Alexandru Odobescu și Titu Maiorescu.

Așa ajunge la Paris, Berlin, Leipzig[3].

Își ia doctoratul la Leipzig, în 1899, cu teza Inducția cartografică[4].

În 1900, la Universitatea din București, Mehedinți predă la prima catedră de Geografie înființată în România. Lecția inaugurală a susținut-o pe 3 noiembrie 1900 și a fost prezent și Titu Maiorescu.

Din 1901, la rugămintea lui Spiru Haret, începe să scrie manuale de Geografie.

Între 1907-1924 a condus revista Convorbiri literare[5].

În 1915 e ales membru titular al Academiei Române și pe 6 iunie 1920 devine academician[6].

În 1936 scrie Optimismul lui Eminescu într-o vreme în care contemporanii săi îl credeau un pesimist pe Eminescu[7].

În septembrie 1948 se bucură de faptul că Eminescu, Creangă și Grigorescu au fost primiți post-mortem în Academia Română[8].

Moare la 14 decembrie 1962[9].

*

Volumul al 2-lea din Hronica Românilor, în ed. 1969, are 452 de pagini + 21 de imagini[10]. Și începe cu anul 1440[11].

Și autorul ne prezintă, pentru fiecare an discutat, sursele pe care le-a folosit.

Despre „prințul Valachiei ceii muntenești”, Vladislav Dracula, începând cu p. 13.

„Ioann Huniadi [Ioan/ Iancu de Hunedoara[12]]…era român de neam”[13].

Ciubăr Vodă[14], pe soția lui Ioan de Hunedoara o chema Elisaveta[15], „bidiganie”[16], Mihail Silagi[17], Mahomet II[18], Vlad Țepeș i-a tras în țeapă pe toți boierii de frunte ai țării când a venit la domnie, alături de copiii, soțiile și robii acestora[19].

Și autorul vorbește de faptul că Vlad Țepeș a omorât 20.000 de bărbați, femei și copii români[20].

*

Triodion-ul de la Blaj, din 1771, are 500 de pagini[21]. Și a fost tipărit de tipograful Petru Papavici la Mănăstirea Buneivestiri.

Iar din pagina de titlu aflăm că Triodul a fost „acum întâiu așezat și Tipărit, după rânduiala Besearicii Răsăritului”. În timpul Mariei Tereza.

În pagina Cătră Cetitoriu, sub rândurile scrise, se află aceste desene: (imagine).

Și textul e identic cu cel de azi în conținutul său.

În p. 6: „Ușile pocăinții deschidem mie, Dătătoriule de vieață, că mânecă Duhul mieu la Lăcașul tău cel sfânt, Purtând lăcașu al trupului, cu totul spurcat: ci ca un îndurat curățeaștel, cu mila Milostivirii tale”.

Tipărit cu litere negre iar titlurile și prima literă a imnelor cu roșu.

Fila a 4-a, p. 83: „Unde iaste desfătăciunea Lumii; unde iaste nălucirea acestor vremealnice; unde iaste Aurul și Argintul; unde iaste mulțimea slugilor, și strigarea; toate sânt cenușă, toate țărână, toate umbră; și veniți să strigăm cătră Împăratul cel ne muritoriu: D[oa]mne, învrednicieaște bunătăților tale celor veacinice [veșnice] pre cei ce sau mutat[22] dela noi, și odihneaște pre ei întru fericirea cea ne înbătrânitoare”.

Sfârșitul cărții: (imagine).

*

Liturghierul de la Sibiu, din 1798, editat în tipografia lui Pétru Bárt, poartă numele Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Și are 340 de pagini[23], fiind tipărit în timpul împăratului Francisc al II-lea.

Începe cu învățătură la Vecernia Mică și Mare, apoi Vecernia, Utrenia, cele 3 Liturghii, binecuvântarea colivei, Litia pentru morți, otpusturile, Privegherea, diverse rugăciuni de trebuință[24].

Rânduiala Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur începe în p. 65.

„Doamne trimite mâna ta, din lăcașul tău cel înalt, și mă întăreaște spre slujba ta cemi este pusă înainte: ca fără de osândă să stau înaintea înfricoșatului tău scaun, și să săvârșesc jârtva [jertfa] cea fără de sânge. Că ata este putearea, înveacii veacilor, amin”[25].

Tăierea Agnețului: p. 70-71. Texte identice cu ce avem astăzi.

Imaginea Proscomidiei e la p. 72: (imagine).

Prima miridă din cele 9 îi este dedicată Sfântului Ioan Botezătorul[26].

Liturghia propriu-zisă, a Sfântului Ioan, începe în p. 83. Iar binecuvântarea mare începe cu „Blagoslovită e Împărăția…”[27].

Poporul, la ectenii, răspunde cu „Doamne miluiaștene”[28]. Și e pomenit arhiepiscopul apoi împăratul[29].

Sinaxarul Liturghierului începe în p. 270. Iar pe 3 octombrie e pomenit „Sfântul Mucenic Dionisie areopagita”[30].


[1] S.[imion] Mehedinți, Civilizație și cultură, o selecție de texte, cu prefață, sumar bibliografic, note și indice de nume de Gheorghiță Geană, col. Humanitas, Ed. Junimea, Iași, 1986, p. 31.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 32.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 33.

[7] Idem, p. 34.

[8] Idem, p. 35.

[9] Ibidem.

[10] Gheorghe Șincai, Opere, vol. II, Hronica Românilor, tom II, ed. îngrij. de Florea Fugariu, note de Manole Neagoe, Ed. pentru literatură, București, 1969, 452 de pagini + 21 de imagini. Despre autor a se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_%C8%98incai.

[11] Idem, p. 5.

[13] Gheorghe Șincai, Opere, vol. II, Hronica Românilor, tom II, ed. cit., p. 19.

[14] Idem, p. 29.

[15] Idem, p. 41.

[16] Idem, p. 44.

[17] Idem, p. 46.

[18] Idem, p. 53.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 54.

[22] Mutare ca moarte, ca adormire, ca trecere de aici în viața cea veșnică.

[24] Idem, p. 3-4.

[25] Idem, p. 67.

[26] Idem, p. 73.

[27] Idem, p. 83.

[28] Idem, p. 84.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 271.

Posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir [3]

Partea întâi și a doua.

***

Mergând mai departe, apropierile care se pot face între Cantemir și Eminescu sunt numeroase. Unele intră în sfera influenței reale, întrucât Eminescu citise Divanul și elemente semnificative din această operă s-au metamorfozat poetic în versurile lui. Mai greu de explicat rămân însă alte asemănări, cu Istoria ieroglifică. Am analizat aceste aspecte în altă parte și de aceea nu insist aici.

Influențele propagate peste timp nu sunt o noutate în literatura europeană și – rămânând în sfera romantismului – ne gândim la fascinația pe care un Dante sau un Shakespeare, spre exemplu, au exercitat-o asupra romanticilor. Pe de altă parte, restrângându-ne numai la situația literaturii române, se poate observa că opera lui Cantemir a exercitat o influență literară, chiar dacă târzie, asupra unor mari poeți români din epoca modernă: Ion Barbu și, mai ales, Nichita Stănescu.

E cert că Ion Barbu a cercetat cu atenție tradiția literară (și mai ales poetică) românească. Reamintim observațiile pertinente ale lui Mircea Scarlat: „Barbu rescrie motive din poemele unor autori din vechime (Alecsandri, Bolintineanu, Pann). […] Opțiunile succesive ale lui Ion Barbu au fost atât de derutante, încât au dat impresia metamorfozării poetului însuși. Schimbările au provocat și o altă confuzie, tratarea cu nonșalanță a convențiilor tradiționale dând impresia detașării de ele; această detașare nu este niciodată totală la Ion Barbu (s. n.)”[1].

Nu credem ca Ion Barbu să nu-și fi împiedicat privirea în paginile Istoriei ieroglifice și nici că nu i-ar fi atras atenția versuri/ poezii ca acestea:

„Prundul Evfratului mărgăritariu naște,
Cămila din iarbă céle scumpe paște.
Mâna Afroditii cunună împletéște,
Evfratul Evropii nou lucru scornéște.

Din céle cu soldzi Helgile ivéște.
Norocul ce va toate biruiește.
Cununa împletită norocul o tinde,
Capul fără crieri cu mâna o prinde.

O, Helge fecioară, frumoasă nevastă,
Nevastă ficioară, ficioară nevastă,
Cămila să ragă, tâlcul nu-nțăleagă.
Margă la Athina ce ieste s-aleagă.

Ficioară nevastă, nevastă ficioară,
Peste șése vremi roada să-i coboară,
Fulgerul, fierul, focul mistuiască.
Patul nevăpsit nu să mai slăvască”[2].

 *

„Țărna tipărită din fire văpsită
Cu alb și cu galbăn într-un loc tecsită,
Varsă denainte, hrismosul învață.
Că la cale scoate fără de povață,
Coarne cine-așteaptă urechile puie,
Cuvintele le-asculte, cămara nu-ncuie”[3].

***

 „În cindzăci de singeroase
Vom pre céle lăcărămoase,
Ochii umezi să le ștérgem,
La moșie să ne mergem.
Vidra pește, Corbul stârvuri
Cérce-n vârtopi, nu prin vârvuri
Să să urce fără cale
Și să-și cate ale sale”[4].

Istoria ieroglifică în întregime, de altfel, reprezintă un precedent extraordinar al poeziei ermetice practicate de Ion Barbu și de lirica modernă, din care nu cred că mai e nevoie să mai aduc dovezi spre ilustrarea acestui fapt.

Mai mult decât atât, tiparul ermetic al poeziei barbiene ni se pare incomparabil mai apropiat de cel cantemirean ilustrat mai sus, decât de cel al lui Valéry sau Mallarmé.

Pe de altă parte, dacă Ion Barbu, recurgând la un exercițiu folosit și de Eminescu, împrumuta sintagme poetice (ca „tron de rouă”, din Conrad al lui Bolintineanu, în Riga Crypto și lapona Enigel) de la înaintașii săi, nu vedem de ce nu ar fi preluat și „Roata Soarelui” (Ritmuri pentru nunțile necesare) de la Cantemir[5]. Cum „roata soarelui”, în Istoria ieroglifică, indică puterea luminii solare, insuportabilă pentru Liliac, cred că o putem pune în legătură și cu „soarele aprins inel” (Riga Crypto…), ilustrând o situație similară.

La fel, „cămara Soarelui” (Ritmuri pentru nunțile necesare) este o metaforă poetică ce reprezintă un ecou al unor concepții religioase mult mai vechi, din care au derivat și la Cantemir expresii precum „cămara inimii”[6] sau „cămările firii”[7].

Iar dacă alegoria din Riga Crypto și lapona Enigel secondează intriga și deznodământul din Luceafărul lui Eminescu, personificările urmăresc, în schimb, mai degrabă travestiul din opera cantemireană.

După cum la Cantemir hibridul este cel mai adesea o ființă absurdă și hilară [„Toți era cum era, iară toată minunea și ciudesea, în Cămilă să cuprindea (că precum soarele cu a sa lumină toate stelele acopere și nevădzute le face, așe pasirea dobitocită și vita păsărită pre toate de mascara covârșiia). Căci la Cămilă, în loc de peri și de floci, cu pene roșii o îmbrăcasă, lângă carile aripi negre ca de Corb alăturasă, la grumadzii Cămilei cel cohâiat, capul boului cel buârat prepusese”…, etc.[8]], în același fel nici hibridizarea nu este o soluție corectă și viabilă pentru Ion Barbu, în Riga Crypto și lapona Enigel.

Ironia poetului față de „nebunul rigă Crypto”, logodit cu „măselarița-mireasă”, este la fel de acidă ca și a lui Cantemir față de Struțocămila căreia i se pun coarne de bour.

Spuneam altădată că nunta mistică la care aspiră Enigel, coborând din „țări de gheață” ale intelectului polar autonom, „tot mai la sud”, către inimă, este de natură isihastă. Cantemir, de asemenea, nu se sfia să creeze și să utilizeze sintagma „mintea inimii”[9] (o parafrază, de altfel, pentru expresia biblică: gândurile inimii).

Investigații mai amănunțite ne pot conduce oricând la descoperirea și a altor similitudini între operele celor doi autori.

În fine, apropierile de Nichita Stănescu sunt încă și mai numeroase, dar de data aceasta ne bucurăm să avem și mărturia admirației lui Nichita față de poetul Dimitrie Cantemir (mărturie pe care am reprodus-o în trecut de mai multe ori), pe care îl receptează la superlativ, versificând el însuși câteva pasaje din Istoria ieroglifică.

Am atins și altădată acest subiect, al paralelei între Nichita și Cantemir[10].

Dacă facem o comparație între creațiile lingvistice ale lui Cantemir (de genul: „cuvintele la inimă lovitoare”[11], „câtinții și feldeinții”[12], [a] „informui”[13], „voroavă vorovitoare” şi „tăcere tăcătoare”[14], „tăcere inimoasă”[15], „voroava glogozită”[16], „fireanul firii”[17]) sau aparentele jocuri de cuvinte (ca spre exemplu: „neprietenilor pe buze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim[18]) și expresivitatea poetică a „necuvintelor” nichitiene (nu mă refer numai la volumul omonim), se poate lesne observa o coincidență între maniera celor doi poeți de a gândi compunerea sau derivarea cuvintelor, astfel încât să capete un sens abisal, care să fie un vector spre ontologia însăși a cuvântului și nu doar o metaforă poetică.

Nichita însuși avertiza că neașteptatele metamorfoze lingvistice vizau explorări existențiale dintre cele mai îndrăznețe, în căutatea unui lăuntric uman prea gingaș și subtil și prea greu de înțeles:

„Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus
înverzea iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.”

(Nod 33 (În liniștea serii), vol. Noduri și semne)

Să ne amintim şi de necuvinte, de multele expresii apofatice pentru care poetul capătă preferinţă mai ales în ultima parte a creaţiei sale (dovedind o mişcare de ceasornic, spre interior, a marilor poeţi, spre marile teme pururi la fel de acute: a creaţiei din nimic, a naşterii lumii, a rostului existenţei…): „de nealbastru / de nemare, de nepeşte / de nepiatră, de neprieten / de nefiresc, de nefireşte” (Spunere – vol. Oul şi sfera).

Aparenta tautologie sau simpla negativizare sunt un mod de punere în adâncime a cuvântului și de construire a unui meta-limbaj. Doar că pentru acest metalimbaj, Nichita a avut un strălucit înaintaș în Cantemir și genialul său simț al limbii și creativitatea sa poetică la fel de genială.

Obiceiul lui Cantemir de a construi în Istoria ieroglifică parafraze biblice, care cu greutate se recunosc, dacă cineva nu are în mod obișnuit astfel de lecturi, îl urmează și Nichita.

Spre exemplu, Cantemir spune:

„Soarele tuturor cu același ochiu caută,
nici pre unii încăldzește
și despre alții aceasta tăgăduiește.
Ploile, precum stincele umedzăsc,
așe sămințele dezvălesc,
hlujerile răcoresc,
copacii înfrundzesc,
florile, iarba și toată pășunea
și otava înverdzesc”[19].

Nichita reformulează în stil modernist, la fel de irecognoscibil, binecunoscuta învățătură despre ochi ca luminători ai sufletului (Mt. 6, 22, etc):

„Ochiul se face frumos sau urât
de după ideea de dedesupt.”
(Și adevărată, – și jucată, vol. În dulcele stil clasic)

 *

„Iartă-mă și ajută-mă
și spală-mi ochiul
și întoarce-mă cu fața
spre invizibilul răsărit din lucruri.”

(Rugăciunea, vol. Măreția frigului)

Nichita Stănescu s-a inspirat din „vatologhiia poeticească” concepută de Cantemir, scriind poeme în stilul afirmațiilor și definițiilor simple ale Istoriei ieroglifice, însă cu bătaie filosofică lungă:

„”Pasire ieste Strutocamila,
pasire ieste;
și iarăși dzic:
pasire ieste Strutocamila,
dihaniia aceasta,
Strutocamila,
ieste pasire.
Pasirea aceasta
și dihaniia aceasta
ieste Strutocamilă”.

Apoi iarășile
hotarăle loghicești
în sine înturna,
dzicând:

„Pasirea să oaă,
oaăle sint a pasirii.
Struțul să oaă,
oaă are Struțul.

Iată dară că pasire
ieste Struțul.”

Apoi iarăși ca dintâi,
numai într-altă formă
siloghizmul înturna:

“Pasirea are pene,
Strutocamila are pene.
Iată dară
că Strutocamila ieste pasire…”[20].

Nichita împrumută așadar stilul poetico-filosofic, sentențial-aforistic, pentru a caracteriza cuvintele:

„Cuvintele, lașele,
ele singure se ucid pre[21] ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniștitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai înde ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul și tot lucrul,
unele
pe altele.

Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.

Numai numele copacului ucide
Numele copacului
Numai numele pietrei
Ucide, depunând mărturie
Despre numele pietrei…”.

(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei)

Sau pentru a defini bărbatul:

„Bărbatul este un animal indirect.
Gingaș sufletul lui
de neînțeles este.
Umbra unei frunze o ține în brațe,
frunza nu, frunza nu.
Fuga unui iepure o ține pe câmp,
iepurele nu, iepurele nu”…

(A pierde tot ce se poate pierde, vol. Epica magna)

 Nu îi putem nega, prin urmare, lui Cantemir, posteritatea literară, care nu se rezumă doar la ceea ce am semnalat, sumar, în acest articol.


[1] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III, Ed. Minerva, București, 1986, p. 196-197.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 109-110.

[3] Idem, p. 144-145.

[4] Idem, p. 235.

[5] Idem, p. 157.

[6] Idem, p. 59.

[7] Idem, p. 69.

[8] Idem, p. 177-178.

[9] Idem, p. 303.

[11] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 57.

[12] Idem, p. 64.

[13] Idem, p. 69.

[14] Idem, p. 84.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 112.

[19] Idem, p. 86. Parafrază largă la Matei 5, 45: Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.

[20] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 46.

[21] A se remarca inclusiv aceste „pre” arhaic, în loc de „pe”, care ne îndreptățește bănuiala.

Istorie II. 36

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a.

***

Colecția de texte intitulată Izvoarele istoriei creștinismului românesc a apărut la Iași, în 2008 și are 819 p.[1]. Un proiect absolut necesar.

Și sunt redate textele care vorbesc despre creștinismul românesc începând cu Tertullianus. Cartea are CXXIII [123] capitole.

Abrevieri (p. 9-13), Cuvânt înainte (p. 15-16), Studiu introductiv  (p. 17-132), în care Nelu Zugravu, negându-l pe Emilian Popescu, ajunge la concluzia nefericită cum că „apostolatul sfântului [Apostol] Andrei [în Dobrogea] nu este decât o frumoasă poveste hagiografică”[2], edițiile folosite (133-138), nota asupra ediției (p. 139-149) și substanța cărții începe cu p. 143.

Însă îl citează pe Sfântul Ipolit cu Cronica (p. 151-153) dar nu și cu De duodecim Apostolis, unde, în PG 10, col. 952, acesta afirmă că Sfântul Apostol Andrei a predicat sciților și tracilor.

Și e păcat că s-a încercat, într-o lucrare de asemenea anvergură, să se ideologizeze non-apostolicitatea creștinismului românesc.

Tertullian vorbește despre faptul că sciții își mâncau morții[3]. Eusebiu de Cezareea spune că „nu au mai mâncat oameni” după ce au primit Evanghelia[4].

În p. 165 se redă mărturia din Istoria bisericească, unde Eusebiu de Cezareea spune că Apostolul Andrei a fost în Scythia.

Cei 5 episcopi din părțile noastre care au participat la Sinodul I Ecumenic: Protogenes de Sardica (Dacia), Pistos de Marcianopolis (Mysia), Domnos de Pannonia (Pannonia), Theophilus de Gothia (Gothia) și Kadmos de Bosporus (Bosporus)[5].

Sfântul Vasile cel Mare amintește de râul Istros/ Dunărea în Omilia a 3-a din Hexaemeron[6].

Sfântul Ambrozie al Milanului amintește de Scythia în Scrisoarea 75. 22[7]. După care de Danubius, în Hexaemeron II, 3, 12: „Danubius, izvorând din părțile de Apus, desparte neamul barbarilor de cel al romanilor, până se varsă în Marea Neagră”[8].

Și Sfântul Asterie al Amasiei știa că sciții sunt „foarte sălbatici”și că locuiesc „continentul de dincolo de Marea Neagră” și că se ocupă cu grădinăritul[9].

Sfântul Ieronim amintește despre frigurile și zăpezile din Scythia în Scrisoarea 120[10].

Filastrius de Brixia vorbește despre prezența Sfântului Apostol Andrei în Pontus[11].

Palladios de Elenupoleos amintește de Teotimos din Scitia[12].

În 431, la Sinodul Ecumenic de la Efes, a participat episcopul Timoteos din Scitia, care a iscălit împotriva lui Nestorie[13].

În Martirologiul ieronimian, despre Sfântul Andrei se spune: „Andrei, care se traduce bărbătescul sau arătosul, fratele lui Petru; acesta a predicat în Scythia și Achaia și acolo a murit ridicat pe cruce, în orașul Patras, cu o zi înaintea calendelor lui decembrie [30 noiembrie]”[14].

La Sinodul al IV-lea Ecumenic, în 451, în dezbaterea a 4-a, arhimandritul Carosus vorbește despre sine și spune că a fost botezat de Sfântul Theotimus de Tomis[15].

Papa Hormisdas, în Scrisoarea 234, vorbește despre episcopul Paternus al Tomisului, „mitropolitul” proviniciei Scythia[16].

În scrisoarea preotului Trifolius (sec. 6 d. Hr.), în secțiunea a 6-a a scrisorii, apare fraza: „Ereticii încearcă mereu să fie demni de crezare în ereziile lor, interpretând greșit spusele Părinților” [Semper haeretici, male interpretando dicta Patrum, in haereses suas confirmari conantur][17].

Și tocmai în p. 686 autorii cărții redau lista Sfinților Apostoli a Sfântului Ipolit, existentă în PG 10, dar ca scriere falsă. Deși ediția folosită, PG 10, nu o tratează ca atare.

Însă istoria adevărată nu se scrie cu  mistificări

*

Evangheliarul românesc din 1561, tipărit de Coresi la Brașov, are 517 p.[18].

Frontispiciul primei pagini: (imagine).

Titlurile și prima literă a capitolelor din Evanghelie e cu roșu. Scrisă doar cu litere mari, chirilice.

(imagine)

Pagina 25: „luați aminte de mincinoșii proroci cevor veni cătră voi înveșminte de oaie”.

*

Mărturia rezidentului imperial Fleischmann din ziua de 28 iunie 1714[19].

Sfântul Constantin Brâncoveanu, închis la Șapte Turnuri, a fost dat pe mâna lui Bostangi Pașa și a fost torturat „într-un chip de nedescris, cu roata la cap și la mâini, arderea pieptului și multe alte feluri groaznice și interogat din pricina avuțiilor sale ce trebuie să fie ascunse”[20]. Și la fel i-a chinuit și pe fiii lui[21].

Și vorbind despre martirizarea lor, confirmă faptul că ea a fost publică și în prezența sultanului[22].

De la emisarul rus P. P. Șafirov, dintr-un raport al său din 2 septembrie 1714[23], aflăm amănuntul că trupurile Sfinților Mucenici Brâncoveni au fost îngropate de fratele lui Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului[24].

În 1720 Sfintele Moaște ale Sfântului Constantin Brâncoveanu au fost îngropate în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și ele au fost expertizate medico-legal în 1932, de o echipă de medici și de arheologi, între care erau N. Minovici și Fr. Rainer, și dovedite autentice[25].

Reîngroparea Sfintelor Moaște s-a făcut pe 21 mai 1934, de față fiind Patriarhul Miron Cristea[26].


[1] Izvoarele istoriei creștinismului românesc, trad. inedite din lat. și gr. de Mihaela Paraschiv, Claudia Tărnăuceanu, Wilhelm Dancă, reviz. trad. de Mihaela Paraschiv, reviz. textelor de Claudia Tărnăuceanu, selecția textelor, stud. introd., notițe bibliografice, note, com. și indice de Nelu Zugravu, Ed. Univ. „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008, 819 p.

[2] Idem, p. 53.

[3] Idem, p. 145.

[4] Idem, p. 163.

[5] Idem, p. 171-175.

[6] Idem, p. 231.

[7] Idem, p. 241.

[8] Idem, p. 243.

[9] Idem, p. 249.

[10] Idem, p. 309.

[11] Idem, p. 313.

[12] Idem, p. 336.

[13] Idem, p. 358-359.

[14] Idem, p. 401.

[15] Idem, p. 418-419.

[16] Idem, p. 542-545.

[17] Idem, p. 579-578.

[19] Dr. Oana Mădălina Popescu, Mărturii despre Sfântul Constantin Brâncoveanu, în rev. Teologie și Viață, nr. 5-8, mai-august 2012, Ed. Doxologia, Iași, p. 148.

La nivel online aici:

http://www.teologiesiviata.ro/sites/default/files/articol/pdf/2012/11/07_popescu_constantin_brancoveanu_0.pdf.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 149.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 150.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 151.

Page 1 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno