Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34.
Inorogul, a firii,
iară nu a pizmei,
urme călcând, cătră Plotunul
(căci acesta era trimisul
de la Hameleon) ce vinisă,
răspuns ca acesta dede:
„Greșealele vicleșugurilor acestora,
o, Plotune, de mi-ar fi vinit
de la un chip ca acela
carile în răutăți să nu fie fost ispitit,
adevărat că oarece,
sau poate fi și mult, voia mi s-ar fi betejit.
Iară de vreme ce orice
împotrivă mi s-ar fi tâmplat
și cu vicleșugurile Hameleonului mi s-ar fi pricinit,
spune-i că organul răutății
obiciuitele sale au ispitit
și au lucrat.
Iară primejdiile carile am tras
voii norocului mieu le dau,
carile, până împotrivă îmi va merge,
încă mulți Hameleoni să vor izvodi.
Iară el acmu să știe că acestea toate
ca cum nu mi le-ar fi pricinit,
așe le-am luat
și ca cum nu mi le-ar fi făcut,
așe le-am uitat.
El, cu trup, cu suflet,
vicleșug și cu stat,
cu fapt,
răutate ieste.
Deci în care parte mă voi uita?
Și căriia iertăciune
sau izbândă să dau
sau să iau?
Agiunge-i lui, o, Plotune,
singur șie
și lucrătoriu
și izbânditoriu
să-și fie
(că cu vreme celea
ce din singure faptele rele
ochiul dreptății izbândește
și răsplătește,
nici voia împotrivnică,
nici mâna vrăjmășască
mai cu asupră a afla
poate).
Iară pentru leacul ce mă întreabă,
îi vii spune că altăceva mai mult nu știu,
fără numai visul carile odânăoară
dzic să fie visat,
precum ieste și precum adevăraților onirocriți
să cade să-l tâlcuiască
(că cine spune minciuna,
întâi obrazul își rușineadză,
iară mai pre urmă
sufletul își ucide).
Iară cela ce oaâ de vipere bea
puii prin pântece cu mari chinuri naște,
precum și el, giurământurile înghițind,
pântecele sufletului despicându-i,
pre unde nici să gândește,
pre acolo în ocara a toată lumea
vor să-l scoață.
Așijderea,
a sulemendriții învățături,
carea spre înghițirea oaâlor viperii le-au îndreptat,
pofta răutăților spre vicleșugul
și călcarea dreptății aducându-l,
cele de apoi mai rele decât cele dintâi i-au arătat,
că când prin spinii și deasă pădurea visului îmbla,
umbra necunoștinții îl acoperiia
și soarele adevărului nu-l videa,
căci între doaâ împotrivnice chipuri
cu cuvinte împleticite îmbla,
umbra minciunilor precum lumina
dreptății va astupa
i să părea.
Iară când lângă para focului să apropie,
atuncea la ivala
vicleșugurilor sosind,
de la pământ până la nuări,
adecă preste toată lumea cu mari sunete,
vestea răutății lui au ieșit.
Inorogul precum în munte înalt șede
prin vis i să părea,
iară acmu în bună nedejde stăruit,
unde vicleșugurile lui a agiunge nu pot,
cu linește viața își petrece.
Pasirea neagră (carea Corbul ieste)
cu neprietiniia în cap a i să pune neputând,
din mândria sa gios cădzind,
la pace să pleacă.
Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat,
într-aceiași singur au cădzut;
precum odânăoară pre mine
fălcilor crocodilului nevinovat mă vândusă,
așe acmu același crocodil,
în fălci țiindu-l, nu-l înghite,
ce-l suge,
nu-l amestecă,
ce-l încolțește.
După aceasta, sfârșitul și izbânda dreptății
în curând să așteaptă,
ca ce au sămănat, aceia să se cere,
și ce ș-au așternut,
pre aceia să să culce.
Iară după aceasta viață,
fiii răutăților, pre carii preste fire
și împotriva a tot binele i-au prăsit,
spurcat îl vor moșteni,
de vreme ce amintrilea
firea ca o înțeleaptă
stâlciu stărp și făr de roadă a fi
l-au arătat”.
Pentru acestea dară, acmu agiunge
și la cuvântul nostru să ne întoarcem.
Filul, după ce mreajea după voie își luă,
după câteva dzile din munți sculându-să,
în monarhiia dobitoacelor,
la locul epitropiii sale să dusă,
în strajea munților și a gârlelor [pre]
numai pre Căprioară lăsind
(facă cereștii lucrul spre bine
și începăturile proaste spre sfârșit bun să le întoarcă)
(că decât un muritoriu degetul în apă a-și băga,
cel nemuritoriu toată umedzala mării
în clipala ochiului a usca
mai pre lesne-i ieste).
Aceștea, așe cu toții, cineși cum putură,
un chip mai ales lucrurilor sale pusară
și cineși la ale sale întornându-să,
să aședzară.
Iară toată greutatea lucrului
în Inorog și în Corb rămasă.
Amândoi, unul de altul,
a să înfrânge nu numai cu lucrul,
ce aseși nici cu gândul
nu priimia.
Corbul în întemeierea sa
cea vecinică să bizuia,
Inorogul în dreptatea sa
cea neclătită să sprijeniia
și mai vârtos ca acmu de atâta
vreme cu ispita
și deprinderea din toate dzilele
împotriva
a toate vrăjile și farmecele Corbului
leacuri ca acelea învățase,
cât toate nevoințele în zădar
și toate ostenințele în darn
îi întorcea.
Și încă în vremea vrăjitoriului aceluia,
nu puțină nedejde avea
că de nu va împleti cumva
mreajea asupra Corbului,
asupra lui așeși nicicum nu o va împleti.
De una amândoi să temea,
și aceia amândoi tare o ascundea,
adecă fără veste unul altuia
farmecele să nu cumva facă,
că amintrilea,
de știre luând, energhiile a le opri,
meșterșugurile a-și batgiocuri
și fără primejdie a să păzi
putea.
Acestea
și ca acestea
ei în inimile lor tăvălindu-le
și prăvălindu-le,
Uleul, cu mari rugăminte
(cu porunca Corbului poate fi)
la Camilopardos mărgând
(după cum și Corbul îi scrisese),
pentru pacea între dânșii mijlocitoriu
să să puie îl poftiia,
ca doară, prin buni chedzi,
lucrul carile mulți l-au ispitit
și a-l săvârși nu l-au putut,
el la bun și cuvios sfârșit l-ar aduce,
că amintrilea vrajba aceasta
așe de va rămânea,
fără nici un prepus aievea
ieste, dzicea,
că asupra amânduror monarhiilor
cea desăvârșit pieire
și prăpădenie
stăruiește.
Aceste Uleul dzicând,
Camilopardalul de isprăvirea
lucrului să să apuce
să giurui
și cu socoteala
carea mai gios să va arăta
începu.
Ce acmu, puțintel zăbăvindu-ne,
puțintele carile pentru firea
și viața
aceștii jigănii știm să dzicem.
Această jiganie la trup cât cămila ieste de mare,
piielea, ca cum cu soldzi ar fi,
în feliu de feliu pestriță și picată îi ieste,
de unde și numele, poate fi,
Cămilăpardos i s-au alcătuit.
Partea denapoi cu pântecele în sus ieste râdicată,
ca cum ar fi a leului.
Iară armurile și picioarele denainte,
cu piept cu tot,
decât cum măsura trupului ar pofti,
mai sus sint râdicate.
Grumadzii îi sint sulegedzi și gingași
și din trupul cel gros
și măminos,
de ce mărg spre cap,
gâtlejul i să supție.
Capul cu a cămilii
să asamană,
și de mare ca cum ar fi de da-ori
cât a strutocamilii
de Livia,
ochii mierâi,
în giur împregiur,
ca cum ar fi cu siurmea văpsiți
și pre lângă albușuri roșii,
întorcându-i încoace
și încolea,
groznic caută.
Îmbletul îi ieste de tot schimbat,
și așeși tuturor dihaniilor,
precum celor de uscat,
așe celor de apă împotrivă,
că nu-și mută pre rând picioarele,
nici unul după altul le duce,
ce din partea cea dreaptă,
pe amândoaă odată și deosebite,
iară din partea stângă,
câte unul și împreunate,
cu îmbe părțile totdeodată
clătindu-să,
din loc în loc să mută,
însă la mărs lesne
și sprintină ieste.
Aceasta jiganie macar
că dintr-amândoaâ monarhiile
afară ieste,
însă într-îmbe părțile
la mare cinste și frică să ținea
(că frica mai pe deasupra
și dragostea deplin
din rădăcini oarecum despărțite ieșind,
la același vârv a evlaviii agiung),
și aceasta pentru doaâ pricini:
una, căci cu toți vrăjitorii,
mare și de multă vreme
cunoștință având,
la multe farmece a o amesteca
obiciuți era
(precum din învățăturile
și tâlcurile
hrismosurilor lor să cunoaște).
A doa, căci încă de demult era aședzată
ca hrana ei pre an dintr-aceste monarhii
să să orânduiască,
hrana nu atâta de multă,
cât era de scumpă,
căci nu carne, iarbă sau altă materie sățioasă,
ce sau argint, sau aur, de multe ori
și diamanturi era
(căci între toate jigăniile nu mai acesta
fărămăturile diiamantului
și alte pietri scumpe
a amistui poate).
De care lucru, și ea foarte aminte lua,
ca nu cumva
mai mult aceste monarhii stropșindu-să
și cu adese stropșiturile,
mai mult slăbind și sărăcindu-să,
obrocul ei cel din toate dzilele să scadză.
Despre tată, neamul dintr-un ostrov să trăgea,
unde niște copaci să nasc,
carii într-alt loc în toată lumea
undeva
nu să mai află.
Poama copaciului aceluia
nu din flori să leagă,
ce din coajă cură,
mai toate jigăniile o mănâncă,
însă nu o înghit,
ce o amestecă.
Sămânță n-are,
coajă ca alalte poame n-are,
ce miedzul, simburile și pelița
tot într-o formă îi sint.
Aceasta așe hirișă dintr-acest ostrov fiind,
cu rușine ostrovan,
iară cu cinste muntean
a să numi și a să ținea
priimiia.
Spre alte multe numere [nume] ce avea,
singură din sine – o ek ton hrismon,
mai hiriș să-i fie ș-au ales.
Iară despre maică, dzicea
că din neamul pasirilor ieste,
ce lucru într-adevăr nu așe să avea.
Că odânăoară unul din corbi,
vrând pe maică-sa să ia,
numai cu împreunarea unii nopți,
iarăși la părinții săi o înturnase,
pentru lipsa viderilor vinuind-o,
care sămn de hereghie între simențiia lui
și până astădzi trăiește, că precum Camilopardalul,
așe fiii lui așeși în tinerețe
puterea viderilor slabă le ieste.
Și așe, din corbi scoțind kappa,
rămân hiriși orbi.
Ce pentru firea ei, acmu, destul,
la cuvântul nostru să ne întoarcem.
Acesta, dară,
treaba aceasta a mână luând,
între Inorog și între Uleu
și între alalți dulăi,
carii acolea să afla,
soroc pusă,
ca la dzi la sălașurile ei adunându-să
și dintr-îmbe părțile ce le-ar fi
cuvintele ascultând,
lucrurile încotro s-ar pleca
să poată înțelege
(că amintrilea jiganiia aceasta
în alcătuirile păcilor vestită era)
și ce mai cu cuviință
și mai pe drept i s-ar părea,
aceia să aleagă
(ce coada lăcomiii
de scaiul fățărniciii
nespurcată
și curată
a fi
lucru peste putință ieste).
Deci după cuvântul dat
și dzua sorocită
cu toții la un loc să împreunară.
Unde Camilopardalul,
dintr-îmbe părțile,
toate pre amănuntul dacă întrebă
și toate pricinile vrăjbilor dacă înțăleasă,
nesăvârșită pizma Corbului
și neînduplecată firea Inorogului
cunoscu
(pizma și neînduplecarea
într-aceasta să deosăbăsc,
că pizma merge înainte,
iară neînduplecarea urmadză).
Din cele multe,
Camilopardalul un cuvânt alegând,
dzisă: „Corbul de pizmă părăsindu-să
și Inorogul voii mele înduplecându-să,
precum lucrul acesta vreo ieșire va afla
socotesc.
Deci cuvânt ca acesta
cu hirograf întărit la mână de-m viți da,
de începerea lucrului acestuia
mă voiu apuca”.
La aceasta
Uleul cu ochii a clipi
și din grumadzi a adii
începu,
dulăii coada între picioare
și urechile pe spinare
a-și ciuli să apucară.
După câtăva tăcere,
cu ochii unul cătră alții,
ca cei în furtușag prinși căutându-și,
precum de la epitropul pasirilor
pozvolenie ca aceasta
să nu fie având răspunsără.
Iară Inorogul, apucând cuvântul,
dzisă: „A lucrului mieu singur eu stăpân îi sint
și cuvântul mieu din singură voia mea să ține,
pre carile sau a-l da,
sau a nu-l da,
în singură socoteala
mea rămâne.
De care lucru, dzic, că orice
Camilopardalul între noi drept ar giudeca,
spre aceia învoitoriu
și priimitoriu
sint.
Dară voi ce dziceți, o, priietinilor?
Au iarăși tăvălituri de cuvinte
a ispiti
și după vechiul vostru obiceiu
cu șuvăituri vremea a vâna
poftiți?
De aveți ceva cu socoteală
a grăi
și cuvânt vrednic de ascultare a povesti,
acmu în fața adunării aceștiia,
dziceți”.
Iar ei altă ceva
a dzice nu putură,
fără numai dzuă să să puie
poftiră,
pentru ca mintea Corbului cercând,
de le va da pozvolenie ca aceasta
să întrebe.
De această poftă a lor,
firea Camilopardalului oarecum să tulbură
și: „Ce poate fi răspunsul și pofta aceasta?
– dzisă.
Au nu-mi scrie Corbul aievea
că cu mijlocul vostru orice vom alege,
aceia să fie?
Și precum toate a aședza și a alcătui
în voia voastră au lăsat,
prin câteva cărți ne însămneadză?
Dară acmu ce cuvinte brudii
sint acestea?
Și ce răspuns dziceți să mai aveți
și încă de acmu înainte
mintea Corbului să-i cercați?
Noi în lucruri ca acestea am bătrânit,
cărora ce rând și ce orânduială
le-ar trebui foarte am învățat.
Ce de pre cuvintele voastre
vechea dzicătoare să adeverește
(că cine nu va să frământe,
toată dzua cerne),
ce și eu fire-ași fi vrut
ca bătrânețele în copilărie
să mi să întoarcă,
și așe, cuvinte copilărești
ca acestea a asculta
și la lucruri brudiești a mă uita
să pociu.
Iară acmu, în vârsta carea mă aflu,
nu numai a grai, ce nici a asculta
cuvinte bolbăitoare nu priimăsc”.
Acestea cuvinte ale Camilopardalului,
macar că tare,
nu numai urechile,
ce și inimile le pătrundea,
însă ei, săltătoare și nestâmpărată inima
Corbului știind,
cătră chip ca acela
cuvânt apofasisticos să dea nu îndrăzniia.
Însă iarăși aceasta
față a scoate mare frică avea,
în ascunsul inimii aceasta țiind,
ca, de s-ar tâmpla
cumva
lucrul deplin și lăudat a nu să isprăvi,
nu în Corb, ce într-altul pricina
să poate muta.
Și aceasta era pricina carea
cu acest feliu de șuvăituri
cuvintele a-și rumăga
îi făcea.
Acestea Inorogul mai mult a să scârșni
neputând suferi,
dzisă: „O, priietine, Camilopardale,
tusăroasă
și sughițoasă
răspunsurile jiganiilor acestora
în divă nu prinde,
căci doaâ pricini sint carile,
uscăciunea cuvântului scornindu-le,
umedzala tusei
și izvorârea flegmei le înmulțește
(că tot dobitocul un muget
ce știe firește îl face,
iară dobitocul înțelegătoriu
înțelegerea pierdzind,
sau tusă, sau gemere,
sau alt chip de glas dobitocesc
scornește),
una firea,
iară alta asupreala
firii.
Firea, dzic, căci deosăbi de Uleu,
alalți toți dulăi sint,
la carii fără lătratul în gâtlej
și mușcatul în gură
altă nu să află.
De care lucru, când vor ceva
după înțelegere să grăiască,
articulul glasului într-altă ceva,
fără numai în lătrătură
și brehăitură,
să deosăbască nu pot.
Așijderea
alta, asupreala firii, dzic,
căci neamul dulăilor când ceva năcaz,
asupreală sau altă oarecare pătimire
peste voie li să tâmplă,
atuncea nu numai cuvântul tocmit,
ce și lătratul nealcătuit
uitând,
de scâncitură să apucă
și de schilălăitură
că ce suspinul cu lacrămile
la cei în doaâ picioare și fără pene
(adecă la dobitoacele platonicești),
aceia scâncetura
și schilălăitura
la dulăi ieste.
Cătră acestea, a triia și altă pricină
a să adaoge s-ar putea,
căriia singur eu
martur neminciunos a-i fi
a dzice voi îndrăzni.
Carea în doaâ părți să împarte,
una în stăpân, iar alta în stăpânit.
În stăpân, dzic, că singuri din sine
stăpâni lucrului de ar fi,
ori spre ce mai de folos
și mai bine ar alege,
spre aceia voia și cuvântul ș-ar da.
În stăpânit, dzic,
că ei supt a altora stăpânire și voie
supuși fiind,
nu ce lor, ce ce celui ce-i stăpânește
place,
aceia le caută a dzice
și a face
(că când suflă stăpânul,
atuncea răsuflă stăpânitul
și în cuvintele slugii
duhul domnului lucreadză).
De care lucru, socotesc
că precum cea multă vreme
cu acest feliu de îngăimele
au trecut
și spre toate răbdare neclătită am avut,
așe și de acmu înainte
încă puțină îngăduință să avem,
ca o dzi puindu-și
și acestea aporii
a-și dezlega să poată
și cu acesta chip toată lătrătura
și scâncitura
sfârșitul să-și ia”.
După aceste a Inorogului cuvinte,
Camilopardalul, oarece mâniia potolindu-și
(carea atuncea de nu și era zugrăvită,
iară mai pre urmă în zugrăvită
să să fie întors vremea au dovedit-o),
soroc în 20 ani pusără,
ca chiarul răspuns de la Corb luând,
adevăratul cuvânt
a-și da să poată.
Aședară,
într-acea dată
cu atâta voroava încheindu-să
și cu toții împreună ieșind,
cineși la ale sale să dusără.
