Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 1 februarie 2013

Cât și celelalte

Tipologia întrupată de el este a ierarhului deschis şi ferm deopotrivă, onest, uman, ţinându-şi rangul cu naturaleţe, liturghisind cu seriozitate, dar nu încruntat, inspirând respect, corect în decizii, fiind consecvent cu principiile, aplicând iconomia doar spre îndreptare, iar nu din complicitate sau comoditate, acordând mereu încă o şansă, înconjurat în bună parte de colaboratori având propriile lor opinii, iar nu doar de lingăi, capabil să îşi recunoască greşelile şi, în limitele posibilului, să le corecteze, generos, delimitându-se de lichelism, mai ales de cel practicat în Biserică, reticent la orice tentativă de anexare politică, înzestrat cu viziune, curios, în stare să înveţe din mers, la 80 de ani, inclusiv cum se scrie la calculator şi cum se trimite un email”. La 2 ani de la adormirea ÎPS Bartolomeu Anania.

Mina, copila lui Horia Brenciu, a împlinit 3 luni. E născută pe 1 noiembrie 2012.

OTV transmite online după închiderea postului.

Monica Tripon vorbind despre evenimentul de la Cluj, din 7 februarie 2013: „Mitropolitul Bartolomeu (1921-2011). In memoriam”.

E greu să-ţi aperi onoarea în România de azi. Nu e destul să fii onest, trebuie să lupţi din greuconvingi de asta”.

Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Istoria pe scurt [6]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

Sfântul Nichifor I Mărturisitorul,

Patriarhul Constantinopolului

(n. c. 758 și † 2 iunie 829 d. Hr. Este pomenit în Biserica Ortodoxă pe data de 2 iunie)

 *

 Istoria pe scurt,

de la Adam și până în timpul [împăraților] Mihail și Teofil

***

Prima parte, a douaa 3-aa 4-a și a 5-a.

***

VII. Episcopii Romei

1. Apostolul Petros: 2 ani.

2. Linos: 2 ani.

3. Anegclitos/ Anacletus: 2 ani.

4. Climis/ Clemens: 9 ani.

5. Evarestos: 9 ani.

6. Alexandros: 12 ani.

7. Xistos: 9 ani.

8. Telesforos, Mucenic: 10 ani.

9. Iginos: 4 ani.

10. Pios: 15 ani.

11. Anichitos/ Anicetus: 11 ani.

12. Sotirihos: 9 ani.

13. Elefterios: 15 ani.

14. Victor, care a participat în Palestina la sinodul despre ziua Paștiului: 12 ani.

15. Zefirinos: 19 ani.

16. Callistos: 8 ani.

17. Urbanos/ Urbanus: 7 ani.

18. Pontianos: 3 ani.

19. Anteros: o lună.

20. Fabianos, Mucenic sub Deciu: 15 ani.

21. Cornilios/ Cornelius, care a pus sfârșit penitenței rele a lui Navaton/ Novatum[1]: 3 ani.

22. Lucianos/ Lucianus: 2 ani.

23. Stefanos: 9 ani.

24. Xistos: 2 ani.

25. Dionisios: 8 ani.

26. Filix/ Felix, Mărturisitor sub Valerianos: 5 ani.

27. Eutihianos: 8 luni.

28. Gaios: 15 ani.

29. Marcellinos: 2 ani.

Și aceștia au fost [episcopii care au păstorit] sub împărați păgâni și persecutori. [Următorii] episcopi romani au fost sub împărați creștini.

30. Eusebios: 1 an.

31. Miltiadis: 4 ani.

32. Silvestros, sub care [s-a ținut] Sinodul de la Niceea: 28 de ani.

33. Marcos: 12 ani.

34. Iulios: 15 ani.

35. Liberios, care a fost exilat de împăratul Constantion/ Constantio, care era arian: 6 ani.

36. Filix: 1 an.

37. Siricios/ Siricius: 15 ani.

38. Anastasios: 3 ani.

39. Innocentios/ Innocentius: 15 ani.

40. Zosimos: 8 ani.

41. Bonifatios: 4 ani.

42. Celestinos, sub care a fost Sinodul de la Efes: 21 ani.

43. Xistos: 8 ani.

44. Leon, sub care a fost Sinodul de la Calcidoni/ Calcedon: 21 de ani.

45. Ilarion/ Hilario: 6 ani.

46. Simplicios/ Simplicius, care a dat scrisoare de mărturisire antiohienilor împotriva lui Nestorie: 14 ani.

47. Filix, care s-a despărțit [de Biserică] din cauza enoticonului [to enoticon] lui Zinonos/ Zenonis: 9 ani.

48. Gelasios: 5 ani.

49. Anastasios: 2 ani.

50. Simmahos, și Laurentios împreună cu el: 14 ani.

51. Ormisdas/ Hormisdas, care în vremea lui Iustinianos Sinodul de la Calcedon l-a reintrodus în diptice: 10 ani.

52. Ioannis: 3 ani.

53. Filix, cel iubit de împăratul Iustinianos: 4 ani.

54. Bonifatios: 11 ani.

55. Ioannis: 3 ani.

56. Agapitos: 1 an.

57. Silvirios: 18 ani.

58. Vigilios: 5 ani.

59. Pelagios: 8 ani.

60. Ioannis: 5 ani.

61. Benedictos: 6 ani.

62. Pelagios, altul: 10 ani.

63. Grigorios: 12 ani.

64. Sabinianos: 6 ani.

65. Bonifatios: 4 ani.

66. Bonifatios, altul: 9 ani.

*

VIII. Episcopii bizantini și constantinopolitani

1. Apostolul Andreas/ Andrei, care a propovăduit în Bizantio/ Bizanț, apoi a zidit Biserică dincolo de port, în Arghiropolis, și l-a hirotonit episcop în locul lui pe Stahis/ Stachym cel amintit de Pavel în Epistola către Romani [Rom. 16, 9][2].

2. Stahis, același [despre care s-a vorbit]: 16 ani.

3. Onisimos: 14 ani.

4. Policarpos: 18 ani.

5. Plutarhos: 16 ani.

6. Sedecion: 9 ani.

7. Diogenis: 15 ani.

8. Elefterios: 7 ani.

9. Filix: 5 ani.

10. Policarpos: 17 ani.

11. Atinodors: 4 ani.

Acesta a ridicat altă Biserică în acel loc, care s-a numit Elea, și acolo se făceau sinaxele [tas sinaxis]/ adunările bisericești.

12. Evzoios/ Euzoius: 16 ani.

13. Lavrentios/ Laurentius: 11 ani și 6 luni.

14. Alipios: 13 ani.

15. Pertinax, care a fost [mai înainte] ipaticos/ consul al senatului Romei: 19 ani.

Acesta a zidit altă Biserică, înspre mare, pe care a numit-o Sices/ Sycae, și aceasta e numită [și] a Irinei.

16. Olimpianos: 11 ani.

17. Marcos: 13 ani.

18. Chiriacos: 16 ani.

19. Castinos: 7 ani.

Acesta, în Bizantio, a zidit Biserica Sfânta Eufimias, în locul numit Petrio, acolo unde ea a fost martirizată.

20. Titos: 35 de ani și 6 luni.

21. Dometios, fratele împăratului Probos: 21 ani și 6 luni.

22. Probos, fiul lui Dometios: 12 ani.

Toți aceștia au fost episcopi în Bizantio, înainte de a se declara împărat Constantin cel Mare. Iar el venind în Bizantio și luptând împotriva lui Licinios, l-a găsit episcop pe Mitrofanis.

23. Mitrofanis, fiul lui Dometios amintit mai sus și fratele lui Probos și nepotul [adelfopes] împăratului Probos: 10 ani.

24. Alexandros, care a trăit 98 de ani, dintre care 23 de ani ca episcop.

25. Paulos, Mărturisitor, îndepărtat de Constantion/ Constantio: 3 ani.

26. Eusebios arianul[3], care a fost mai întâi episcop în Biritos, apoi în Nicomidias[4]: 12 ani.

27. Macedonios, preotul[5] Bisericii Constantinopolului, pnevmatomahul/ luptătorul împotriva Duhului Sfânt: 12 ani.

28. Eudoxios arianul, care a fost mai întâi episcop în Germanicias/ Germaniciae, apoi în Antiohias: 10 ani.

29. Dimofilos arianul, care mai întâi [a fost episcop] în Verias apoi în Tracis/ Thracia: 11 ani și 5 luni.

30. Evagrios ortodoxul, hirotonit de Eustatios al Antiohiei[6], care imediat a fost exilat de Valentos/ Valente[7].

31. Grigorios al Nazianzului/ Gregorius Nazianzi, care a păstorit Biserica timp de 12 ani și care s-a retras la casa sa.

32. Nectarios, bărbat de mare valoare, botezat și hirotonit de cei 150 Părinți [de la Sinodul II Ecumenic]: 16 ani și 3 luni.

33. Ioannis, presbiterul Antiohiei[8], Hrisostomos: 5 ani și 6 luni. Apoi a fost exilat.

34.  Arsacios presbiterul, fratele lui Nectarios: 2 ani.

35. Atticos, presbiterul Constantinopolului: 20 de ani.

36. Sisinnios, presbiterul aceleiași Biserici: 2 ani.

37. Nestorios[9], antropolatrul[10]/ hominicola, presbiterul Bisericii Antiohiei: 3 ani și 2 luni. El a fost exilat în Oasi/ Oasim.

38. Maximianos, presbiterul Constantinopolului: 2 ani și 5 luni.

39. Proclos/ Proclus, hirotonit de Sisinnios al Cizicului și care nu a fost primit. Numai după moartea lui Maximianos acesta a fost transferat în locul lui. [A păstorit] 12 ani și 3 luni.

40. Flavianos, presbiterul Constantinopolului: 1 an și 10 luni.

Pe acesta l-a îndepărtat Dioscoros, prin sinodul tâlhăresc [listrichi sinodo/ praedatoria synodo][11] de la Efes.

41. Anatolios, presbiterul și apocrisiarhul [responsalis] Bisericii Alexandriei: 8 ani și 8 luni.

42. Ghennadios, presbiterul Constantinopolului: 13 ani și două luni.

43. Acacios, presbiter și orfanotrofos [orphanorum curator], eretic: 17 ani și 9 luni.

44. Fraitas, presbiter la Sfânta Teclis [Theclae/ Tecla] Sicon: 3 luni și 17 zile.

45. Eufimios, presbiter al Constantinopolului și  ptohotrofos [pauperum curator] al Neapoleosului: 6 ani și 3 luni. El a fost exilat sub împăratul Anastasios.

46. Macedonios, presbiter al Constantinopolului și schevofilax [vasorum custos]: 6 ani.

47. Timoteos,  presbiter al Constantinopolului și schevofilax: 6 ani.

48. Ioannis Cappadocianul, presbiter și singcell [syncellus]: 1 an și 10 luni.

49. Epifanios,  presbiter al Constantinopolului sub Iustinianos: 16 ani și 3 luni.

50. Antimios, episcopul Trapezuntosului: 3 luni. El a fost înlăturat de Sfântul Sinod adunat împotriva lui Seviros/ Severum[12].

51. Minas presbiterul și Sampsos xenodoxul [praefectus hospitio]: 16 ani și 6 luni.

52. Eutihios presbiterul și monah al Mănăstirii din Amasia: 12 ani și 2 luni. Iar acesta, în al 38-lea an al împărăției lui Iustinianos, neadmițând edictul său despre nestricăciune[13] [aftartu/ incorrupto], a fost înlăturat.

53. Ioannis, presbiterul Antiohiei și sholastic: 12 ani și 7 luni.

54. Din nou Eutihios, repus de Iustinos, pentru încă 4 ani și 6 luni.

55. Ioannis Postitorul[14], diaconul Constantinopolului, în timpul lui Tiberios: 13 ani și 5 luni.

56. Chiriacos, presbiterul aceleiași Biserici și iconom: 11 ani.

57. Tomas, diacon al aceleiași Biserici și sachellar: 3 ani și 5 luni.

58. Serghios, diacon al aceleiași Biserici: 28 de ani, 7 luni și 21 de zile.

59. Pirros/ Pyrrhus, presbiterul aceleiași Biserici, monah, arhon al mănăstirilor [monasteriorum curator] și igumen al Hrisopoleosului.

Împotrivindu-se cu vehemență[15], a fost depus din treaptă după 2 ani, 9 luni și 9 zile.

60. Paulos, presbiterul aceleiași Biserici și iconom: 2 ani și 26 de zile.

61. A fost repus Pirros, [pentru încă] 4 luni și 23 de zile.

62. Petros, presbiterul aceleiași Biserici: 2 ani și 7 luni.

63. Tomas, diaconul aceleiași Biserici și hartofilax: 2 ani și 7 luni.

64. Ioannis presbiterul și schevofilaxul Marii Biserici: 5 ani și 9 luni.

65. Constantinos,  diaconul aceleiași Biserici, schevofilax și iconom: 1 an, 8 luni și 7 zile.

66. Teodoros, presbiterul aceleiași Biserici, singcell și schevofilax:  2 ani și 3 luni.

67. Gheorghios,  presbiter, singcell și schevofilax: 3 ani și 10 luni.

Teodoros, repus, pentru 1 an și 3 luni.

68. Paulos, [făcut episcop] din rândul laicilor, în taină: 6 ani și 8 luni.

69. Callinicos, presbiter și schevofilax al Bisericii Vlahernelor: 12 ani. A fost orbit sub Iustinianos Rinocopimenul [căruia i s-a tăiat nasul].

70. Ciros, presbiter și monah din insula Amastridos: 6 ani. Îndepărtat de Filippos.

71. Ioannis, diacon și hartular-iconom: 3 ani.

72. Ghermanos, episcop al Cizicului și Mărturisitor: 15 ani. A fost îndepărtat din treaptă de neevlaviosul Leontos Isaurul.

73. Anastasios,  presbiter și singcell: 24 de ani.

74. Constantinos, monah și episcopul Sillei [Syllaei] și [care a fost] decapitat: 12 ani.

75. Nichitas, presbiterul [Bisericii] Sfinților Apostoli [din Constantinopol], arhonul mănăstirilor și eunuhos/eunuchus [eunuc]: 14 ani și 4 luni.

76. Paulos Cipriotul, diacon: 5 ani și 8 luni[16].

77. Tarasios, [hirotonit] în taină: 21 de ani și 2 zile.

78. Nichiforos, [hirotonit] în taină, care mai înainte fusese monah: 9 ani. A fost exilat sub neevlaviosul Leontos Armeanul.

79. Teodotos al Cassitirasului: 15 ani.

80.  Antonios, fost al Sillei: 12 ani.

81. Ioannis, presbiter și singcell, care singur s-a pierdut[17]: 9 ani.

82. Metodios, ortodox și Mărturisitor: 4 ani și 3 luni.

83. Ignatios, eunuc: 11 ani și 5 luni.


[2] În ed. BOR 1988 apare tot ca Stahis, ca și în GNT, dar e cunoscută și forma Stahie: http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Stahie.

[3] Eretic arian. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arianism.

[4] Și amintește unde a mai fost episcop, pentru a se arăta faptul că mutarea lui la Constantinopol a fost necanonică. Pentru că, în vechime, episcopii nu plecau din eparhia lor.

[5] Pentru că a fost decăzut din treaptă: din patriarh la starea de preot.

[6] Și s-a amintit numele celui care l-a hirotonit, ca să arate faptul că nu era arian ca ceilalți episcopi arieni ai Constantinopolului de dinaintea lui.

[8] E numit astfel Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că își câștigase un mare renume încă de când era preot în Antiohia.

[10] Care se închina la om. Pentru că Îl considera  pe Hristos un simplu om.

[12] Sever al Antiohiei, care era eretic monofizit.

[13] Referitor la faptul dacă trupul Domnului a fost stricăcios sau nu.

[16] Și peste tot, după cum se observă, autorul nostru ne indică din ce trepte sau demnități au fost ridicați patriarhii enumerați.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [18]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmii 34 și 35 insistă în a-i reprezenta, a-i picta pe cei răi, în adevărata lor înfățișare lăuntrică, iar psalmul 36 conține sfaturi tocmai pentru a nu-i urma pe aceștia, de a nu urma calea fărădelegii, chiar dacă ne-ar putea părea uneori că nu se poate altfel în viață.

Psalmistul e dur la adresa celor care vor să piardă sufletul celui nevinovat, iar Dosoftei amplifică expresivitatea aceluia.

Însă, aici unde există pericolul de a cădea, foarte ușor, într-un patetism mocirlos, prin amplificare, Dosoftei reușește să fie în continuare foarte firesc.

Durerea celui persecutat pe nedrept apare expusă în termeni concreți, denudați de orice încercare manieristă de a sofistica ceva ce nu are nevoie de nicio sofisticare.

Suferința reală și cruntă nu poate îmbrăca veșmintele artificialității expresive. Și tocmai sinceritatea exprimării dosofteiene îi asigură calitatea poetică deosebită în ochii noștri:

Să să schimosească-n grea rușine
Carii pornesc răul lor spre mine.

Cu răceală să să vârtejască,
Carii îm[i] pizmăsc, rău să-i găsască.

Vi[s]col să le bată țărna-n față,
Să nu-ș vază traiul cu dulceață.

Domnul să le dea înger cu scârbă,
Să le puie răutate-n gârbă.

Să le fie calea-ntunecată,
Cu poticnituri și lunicată.

Și să-i de la Domnul îngrozască
Îngerul, și arma să-i gonească.
/…/
N-am spre nime gând de răutate,
Bine le poftesc ca unui frate.

Ca om jelnic, care-și plânge mortul,
Sunt trist, Doamne, și mâhnit cu totul.

Pregiur [de] mine s-adună cu șanțuri,
Strângând bice asupră-mi și lanțuri
/…/
Cu bătăi mă ispitiră multe,
Asupră-mi scrâșcând cu venin iute.
/…/
Răul cine-m[i] vor, să nu zâmb[e]ască,
Și cu ochii să nu măhăiască[1].
/…/
Rușinea-n obraz să-i schimosască,
Răutatea lor să-i îngrozască.

Carii îm[i] vor răul, rău să-mbrace,
Cuvânt rău să nu mai poată face.

(Ps. 34, 9-20, 47-52, 57-58, 65-66, 83-86)

Scăparea e la Dumnezeu, pentru ca „Și oasele mele să grăiască/ De mila Ta cea dumnezăiască”. Fiindcă: „Domn ca Tine cine-i deprotivă,/ Cu firea Ta, cu cea milostivă?” (Ps. 34, 31-34).

Cum spuneam, suferința este exprimată fără ostentație și fără aglomerări stilistice. Nici n-ar fi fost fericită o asemenea opțiune.

Într-o succesiune ideatică ce aparține autorului biblic, bineînțeles, se trece de la panoramele cosmice și de la a a-L cunoaște pe Creatorul lor (pe Dumnezeu din făpturi, cum precizează și Sfântul Pavel, la Rom. 1, 20), la atenția pe care Dumnezeu, Creatorul cosmosului, o acordă nedisimulat omului (chintesență cosmică dar și rege al universului) și de aici la amănuntele legate de mizeria condiției umane, determinată nu doar de fragilitatea firii umane, ci mai mult de răutatea celor care nu vor să fie în comuniune cu Dumnezeu și cu frații lor, ci vor să parvină prin excluderea celor care le sunt superiori și pe care îi invidiază.

Unii ca aceștia au răul ca deviză în viață:

Sara, când să culcă să să odihnească,
Gândește la zuă ce rău să scornească.
(Ps. 35, 9-10)

Aici răul este dezvăluit în toată simplitatea sa prostească, în toată urâțenia sa umilă, deposedat de toate atributele complexității și ale superiorității și chiar nobleții cu care l-a înzestrat filosofia modernă.

Există, e adevărat, o complexitate în construirea, în premeditarea faptelor fără-de-lege, pentru că cel ce toată noaptea[2] „gândește ce rău să scornească”, fără îndoială că gândește mult asupra răului pe care dorește și urmează să îl facă.

Aproximativ la fel se exprima și un personaj dintr-un poem al lui Eminescu: „e-atâta minte – atâta plan de rele” (Andrei Mureșanu).

De fapt, tocmai această răutate este condamnată cu severitate, este blestemată de psalmist, cea care nu se ivește dintr-o eroare momentană, nici din slăbiciunea și neputința umană, ci dintr-o raționalizare a răului, din multa cugetare la cum ai putea să-l pedepsești pe cel care te umbrește prin măreția și frumusețea lui…

Păcatul lui Cain, perpetuat de mulți alții până astăzi…

Însă rădăcina întregii acestei gândiri care pare foarte sofisticată este un gând simplu și prost: acela de a face rău gratuit. Nu are nici un mobil nobil.

Este doar alegerea liberă a unora de a-și ocupa gândirea („ocupația minții”, cum bine zicea Moromete) cu aflarea modului în care pot provoca suferință altora și se pot afirma pe ei înșiși.

Din contră, cel care nu are astfel de gânduri, priveghează în alt fel, cum spune psalmistul în altă parte, cu rugăciune multă către Dumnezeu pentru a nu se lăsa împătimit de rău.

În balanța răutății care urzește complotul stă nevoința multă a celui care vrea ca Dumnezeu să-l învețe iubirea și să facă din inima sa „locaș de Domnul” (Ps. 131, 13). Acesta se simte vinovat și:

De-aș întra-n sălașul mieu de casă,
De-aș sui-mă pre strat de mătasă,

De mi-aș ochii lăcomi cu somnul,
Să dorm dulce, cum doarme tot omul,

Și tâmplele odihnă să-ș[i] facă
Pre căpătâi moale, să le placă…
(Ps. 131, 7-12)

 Din nou Dosoftei inovează împropătând expresia și mesajul.

Împotriva acestor complexe țesături ale răutății, Dumnezeu însă are putere de a le nimici, pentru ca omul nevinovat să nu fie zdrobit: „Ce mila Ta, Doamne, pre ceri să lățește,/ Sfânta-Ț[i] adevară núori covârșește. /…/ Giudețele Tale-s adâncime lată. /…/ Cu svintele-Ț[i] áripi Tu ne țâi căldură,/ Ne hrănești de sațâu cu hrană din gură. /…/ Că la Tine este de viață fântână/ Șî-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină (Ps. 35, 11-12, 14, 17-18, 21-22).


[1] Să nu facă semne cu ochii.

[2] În original: „Fărădelege a gândit în așternutul său” (Ps. 35, 4).

Istoria ieroglifică. În versuri [35]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34.

Inorogul, a firii,
iară nu a pizmei,
urme călcând, cătră Plotunul
(căci acesta era trimisul
de la Hameleon) ce vinisă,
răspuns ca acesta dede:
„Greșealele vicleșugurilor acestora,
o, Plotune, de mi-ar fi vinit
de la un chip ca acela
carile în răutăți să nu fie fost ispitit,
adevărat că oarece,
sau poate fi și mult, voia mi s-ar fi betejit.

Iară de vreme ce orice
împotrivă mi s-ar fi tâmplat
și cu vicleșugurile Hameleonului mi s-ar fi pricinit,
spune-i că organul răutății
obiciuitele sale au ispitit
și au lucrat.
Iară primejdiile carile am tras
voii norocului mieu le dau,
carile, până împotrivă îmi va merge,
încă mulți Hameleoni să vor izvodi.

Iară el acmu să știe că acestea toate
ca cum nu mi le-ar fi pricinit,
așe le-am luat
și ca cum nu mi le-ar fi făcut,
așe le-am uitat.
El, cu trup, cu suflet,
vicleșug și cu stat,
cu fapt,
răutate ieste.
Deci în care parte mă voi uita?
Și căriia iertăciune
sau izbândă să dau
sau să iau?

Agiunge-i lui, o, Plotune,
singur șie
și lucrătoriu
și izbânditoriu
să-și fie

(că cu vreme celea
ce din singure faptele rele
ochiul dreptății izbândește
și răsplătește,
nici voia împotrivnică,
nici mâna vrăjmășască
mai cu asupră a afla
poate).

Iară pentru leacul ce mă întreabă,
îi vii spune că altăceva mai mult nu știu,
fără numai visul carile odânăoară
dzic să fie visat,
precum ieste și precum adevăraților onirocriți
să cade să-l tâlcuiască
(că cine spune minciuna,
întâi obrazul își rușineadză,
iară mai pre urmă
sufletul își ucide).

Iară cela ce oaâ de vipere bea
puii prin pântece cu mari chinuri naște,
precum și el, giurământurile înghițind,
pântecele sufletului despicându-i,
pre unde nici să gândește,
pre acolo în ocara a toată lumea
vor să-l scoață.

Așijderea,
a sulemendriții învățături,
carea spre înghițirea oaâlor viperii le-au îndreptat,
pofta răutăților spre vicleșugul
și călcarea dreptății aducându-l,
cele de apoi mai rele decât cele dintâi i-au arătat,
că când prin spinii și deasă pădurea visului îmbla,
umbra necunoștinții îl acoperiia
și soarele adevărului nu-l videa,
căci între doaâ împotrivnice chipuri
cu cuvinte împleticite îmbla,
umbra minciunilor precum lumina
dreptății va astupa
i să părea.

Iară când lângă para focului să apropie,
atuncea la ivala
vicleșugurilor sosind,
de la pământ până la nuări,
adecă preste toată lumea cu mari sunete,
vestea răutății lui au ieșit.

Inorogul precum în munte înalt șede
prin vis i să părea,
iară acmu în bună nedejde stăruit,
unde vicleșugurile lui a agiunge nu pot,
cu linește viața își petrece.
Pasirea neagră (carea Corbul ieste)
cu neprietiniia în cap a i să pune neputând,
din mândria sa gios cădzind,
la pace să pleacă.

Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat,
într-aceiași singur au cădzut;
precum odânăoară pre mine
fălcilor crocodilului nevinovat mă vândusă,
așe acmu același crocodil,
în fălci țiindu-l, nu-l înghite,
ce-l suge,
nu-l amestecă,
ce-l încolțește.

După aceasta, sfârșitul și izbânda dreptății
în curând să așteaptă,
ca ce au sămănat, aceia să se cere,
și ce ș-au așternut,
pre aceia să să culce.
Iară după aceasta viață,
fiii răutăților, pre carii preste fire
și împotriva a tot binele i-au prăsit,
spurcat îl vor moșteni,
de vreme ce amintrilea
firea ca o înțeleaptă
stâlciu stărp și făr de roadă a fi
l-au arătat”.

Pentru acestea dară, acmu agiunge
și la cuvântul nostru să ne întoarcem.
Filul, după ce mreajea după voie își luă,
după câteva dzile din munți sculându-să,
în monarhiia dobitoacelor,
la locul epitropiii sale să dusă,
în strajea munților și a gârlelor [pre]
numai pre Căprioară lăsind

(facă cereștii lucrul spre bine
și începăturile proaste spre sfârșit bun să le întoarcă)
(că decât un muritoriu degetul în apă a-și băga,
cel nemuritoriu toată umedzala mării
în clipala ochiului a usca
mai pre lesne-i ieste).

Aceștea, așe cu toții, cineși cum putură,
un chip mai ales lucrurilor sale pusară
și cineși la ale sale întornându-să,
să aședzară.
Iară toată greutatea lucrului
în Inorog și în Corb rămasă.
Amândoi, unul de altul,
a să înfrânge nu numai cu lucrul,
ce aseși nici cu gândul
nu priimia.

Corbul în întemeierea sa
cea vecinică să bizuia,
Inorogul în dreptatea sa
cea neclătită să sprijeniia
și mai vârtos ca acmu de atâta
vreme cu ispita
și deprinderea din toate dzilele
împotriva
a toate vrăjile și farmecele Corbului
leacuri ca acelea învățase,
cât toate nevoințele în zădar
și toate ostenințele în darn
îi întorcea.

Și încă în vremea vrăjitoriului aceluia,
nu puțină nedejde avea
că de nu va împleti cumva
mreajea asupra Corbului,
asupra lui așeși nicicum nu o va împleti.
De una amândoi să temea,
și aceia amândoi tare o ascundea,
adecă fără veste unul altuia
farmecele să nu cumva facă,
că amintrilea,
de știre luând, energhiile a le opri,
meșterșugurile a-și batgiocuri
și fără primejdie a să păzi
putea.

Acestea
și ca acestea
ei în inimile lor tăvălindu-le
și prăvălindu-le,
Uleul, cu mari rugăminte
(cu porunca Corbului poate fi)
la Camilopardos mărgând
(după cum și Corbul îi scrisese),
pentru pacea între dânșii mijlocitoriu
să să puie îl poftiia,
ca doară, prin buni chedzi,
lucrul carile mulți l-au ispitit
și a-l săvârși nu l-au putut,
el la bun și cuvios sfârșit l-ar aduce,
că amintrilea vrajba aceasta
așe de va rămânea,
fără nici un prepus aievea
ieste, dzicea,
că asupra amânduror monarhiilor
cea desăvârșit pieire
și prăpădenie
stăruiește.

Aceste Uleul dzicând,
Camilopardalul de isprăvirea
lucrului să să apuce
să giurui
și cu socoteala
carea mai gios să va arăta
începu.
Ce acmu, puțintel zăbăvindu-ne,
puțintele carile pentru firea
și viața
aceștii jigănii știm să dzicem.

Această jiganie la trup cât cămila ieste de mare,
piielea, ca cum cu soldzi ar fi,
în feliu de feliu pestriță și picată îi ieste,
de unde și numele, poate fi,
Cămilăpardos i s-au alcătuit.
Partea denapoi cu pântecele în sus ieste râdicată,
ca cum ar fi a leului.
Iară armurile și picioarele denainte,
cu piept cu tot,
decât cum măsura trupului ar pofti,
mai sus sint râdicate.

Grumadzii îi sint sulegedzi și gingași
și din trupul cel gros
și măminos,
de ce mărg spre cap,
gâtlejul i să supție.

Capul cu a cămilii
să asamană,
și de mare ca cum ar fi de da-ori
cât a strutocamilii
de Livia,
ochii mierâi,
în giur împregiur,
ca cum ar fi cu siurmea văpsiți
și pre lângă albușuri roșii,
întorcându-i încoace
și încolea,
groznic caută.

Îmbletul îi ieste de tot schimbat,
și așeși tuturor dihaniilor,
precum celor de uscat,
așe celor de apă împotrivă,
că nu-și mută pre rând picioarele,
nici unul după altul le duce,
ce din partea cea dreaptă,
pe amândoaă odată și deosebite,
iară din partea stângă,
câte unul și împreunate,
cu îmbe părțile totdeodată
clătindu-să,
din loc în loc să mută,
însă la mărs lesne
și sprintină ieste.

Aceasta jiganie macar
că dintr-amândoaâ monarhiile
afară ieste,
însă într-îmbe părțile
la mare cinste și frică să ținea

(că frica mai pe deasupra
și dragostea deplin
din rădăcini oarecum despărțite ieșind,
la același vârv a evlaviii agiung),

și aceasta pentru doaâ pricini:
una, căci cu toți vrăjitorii,
mare și de multă vreme
cunoștință având,
la multe farmece a o amesteca
obiciuți era
(precum din învățăturile
și tâlcurile
hrismosurilor lor să cunoaște).

A doa, căci încă de demult era aședzată
ca hrana ei pre an dintr-aceste monarhii
să să orânduiască,
hrana nu atâta de multă,
cât era de scumpă,
căci nu carne, iarbă sau altă materie sățioasă,
ce sau argint, sau aur, de multe ori
și diamanturi era
(căci între toate jigăniile nu mai acesta
fărămăturile diiamantului
și alte pietri scumpe
a amistui poate).

De care lucru, și ea foarte aminte lua,
ca nu cumva
mai mult aceste monarhii stropșindu-să
și cu adese stropșiturile,
mai mult slăbind și sărăcindu-să,
obrocul ei cel din toate dzilele să scadză.
Despre tată, neamul dintr-un ostrov să trăgea,
unde niște copaci să nasc,
carii într-alt loc în toată lumea
undeva
nu să mai află.

Poama copaciului aceluia
nu din flori să leagă,
ce din coajă cură,
mai toate jigăniile o mănâncă,
însă nu o înghit,
ce o amestecă.
Sămânță n-are,
coajă ca alalte poame n-are,
ce miedzul, simburile și pelița
tot într-o formă îi sint.

Aceasta așe hirișă dintr-acest ostrov fiind,
cu rușine ostrovan,
iară cu cinste muntean
a să numi și a să ținea
priimiia.
Spre alte multe numere [nume] ce avea,
singură din sine – o ek ton hrismon,
mai hiriș să-i fie ș-au ales.

Iară despre maică, dzicea
că din neamul pasirilor ieste,
ce lucru într-adevăr nu așe să avea.
Că odânăoară unul din corbi,
vrând pe maică-sa să ia,
numai cu împreunarea unii nopți,
iarăși la părinții săi o înturnase,
pentru lipsa viderilor vinuind-o,
care sămn de hereghie între simențiia lui
și până astădzi trăiește, că precum Camilopardalul,
așe fiii lui așeși în tinerețe
puterea viderilor slabă le ieste.

Și așe, din corbi scoțind kappa,
rămân hiriși orbi.
Ce pentru firea ei, acmu, destul,
la cuvântul nostru să ne întoarcem.
Acesta, dară,
treaba aceasta a mână luând,
între Inorog și între Uleu
și între alalți dulăi,
carii acolea să afla,
soroc pusă,
ca la dzi la sălașurile ei adunându-să
și dintr-îmbe părțile ce le-ar fi
cuvintele ascultând,
lucrurile încotro s-ar pleca
să poată înțelege

(că amintrilea jiganiia aceasta
în alcătuirile păcilor vestită era)
și ce mai cu cuviință
și mai pe drept i s-ar părea,
aceia să aleagă
(ce coada lăcomiii
de scaiul fățărniciii
nespurcată
și curată
a fi
lucru peste putință ieste).

Deci după cuvântul dat
și dzua sorocită
cu toții la un loc să împreunară.
Unde Camilopardalul,
dintr-îmbe părțile,
toate pre amănuntul dacă întrebă
și toate pricinile vrăjbilor dacă înțăleasă,
nesăvârșită pizma Corbului
și neînduplecată firea Inorogului
cunoscu
(pizma și neînduplecarea
într-aceasta să deosăbăsc,
că pizma merge înainte,
iară neînduplecarea urmadză).

Din cele multe,
Camilopardalul un cuvânt alegând,
dzisă: „Corbul de pizmă părăsindu-să
și Inorogul voii mele înduplecându-să,
precum lucrul acesta vreo ieșire va afla
socotesc.
Deci cuvânt ca acesta
cu hirograf întărit la mână de-m viți da,
de începerea lucrului acestuia
mă voiu apuca”.

La aceasta
Uleul cu ochii a clipi
și din grumadzi a adii
începu,
dulăii coada între picioare
și urechile pe spinare
a-și ciuli să apucară.
După câtăva tăcere,
cu ochii unul cătră alții,
ca cei în furtușag prinși căutându-și,
precum de la epitropul pasirilor
pozvolenie ca aceasta
să nu fie având răspunsără.

Iară Inorogul, apucând cuvântul,
dzisă: „A lucrului mieu singur eu stăpân îi sint
și cuvântul mieu din singură voia mea să ține,
pre carile sau a-l da,
sau a nu-l da,
în singură socoteala
mea rămâne.
De care lucru, dzic, că orice
Camilopardalul între noi drept ar giudeca,
spre aceia învoitoriu
și priimitoriu
sint.

Dară voi ce dziceți, o, priietinilor?
Au iarăși tăvălituri de cuvinte
a ispiti
și după vechiul vostru obiceiu
cu șuvăituri vremea a vâna
poftiți?
De aveți ceva cu socoteală
a grăi
și cuvânt vrednic de ascultare a povesti,
acmu în fața adunării aceștiia,
dziceți”.

Iar ei altă ceva
a dzice nu putură,
fără numai dzuă să să puie
poftiră,
pentru ca mintea Corbului cercând,
de le va da pozvolenie ca aceasta
să întrebe.
De această poftă a lor,
firea Camilopardalului oarecum să tulbură
și: „Ce poate fi răspunsul și pofta aceasta?
– dzisă.

Au nu-mi scrie Corbul aievea
că cu mijlocul vostru orice vom alege,
aceia să fie?
Și precum toate a aședza și a alcătui
în voia voastră au lăsat,
prin câteva cărți ne însămneadză?
Dară acmu ce cuvinte brudii
sint acestea?
Și ce răspuns dziceți să mai aveți
și încă de acmu înainte
mintea Corbului să-i cercați?

Noi în lucruri ca acestea am bătrânit,
cărora ce rând și ce orânduială
le-ar trebui foarte am învățat.
Ce de pre cuvintele voastre
vechea dzicătoare să adeverește
(că cine nu va să frământe,
toată dzua cerne),
ce și eu fire-ași fi vrut
ca bătrânețele în copilărie
să mi să întoarcă,
și așe, cuvinte copilărești
ca acestea a asculta
și la lucruri brudiești a mă uita
să pociu.
Iară acmu, în vârsta carea mă aflu,
nu numai a grai, ce nici a asculta
cuvinte bolbăitoare nu priimăsc”.

Acestea cuvinte ale Camilopardalului,
macar că tare,
nu numai urechile,
ce și inimile le pătrundea,
însă ei, săltătoare și nestâmpărată inima
Corbului știind,
cătră chip ca acela
cuvânt apofasisticos să dea nu îndrăzniia.
Însă iarăși aceasta
față a scoate mare frică avea,
în ascunsul inimii aceasta țiind,
ca, de s-ar tâmpla
cumva
lucrul deplin și lăudat a nu să isprăvi,
nu în Corb, ce într-altul pricina
să poate muta.

Și aceasta era pricina carea
cu acest feliu de șuvăituri
cuvintele a-și rumăga
îi făcea.
Acestea Inorogul mai mult a să scârșni
neputând suferi,
dzisă: „O, priietine, Camilopardale,
tusăroasă
și sughițoasă
răspunsurile jiganiilor acestora
în divă nu prinde,
căci doaâ pricini sint carile,
uscăciunea cuvântului scornindu-le,
umedzala tusei
și izvorârea flegmei le înmulțește
(că tot dobitocul un muget
ce știe firește îl face,
iară dobitocul înțelegătoriu
înțelegerea pierdzind,
sau tusă, sau gemere,
sau alt chip de glas dobitocesc
scornește),
una firea,
iară alta asupreala
firii.

Firea, dzic, căci deosăbi de Uleu,
alalți toți dulăi sint,
la carii fără lătratul în gâtlej
și mușcatul în gură
altă nu să află.
De care lucru, când vor ceva
după înțelegere să grăiască,
articulul glasului într-altă ceva,
fără numai în lătrătură
și brehăitură,
să deosăbască nu pot.

Așijderea
alta, asupreala firii, dzic,
căci neamul dulăilor când ceva năcaz,
asupreală sau altă oarecare pătimire
peste voie li să tâmplă,
atuncea nu numai cuvântul tocmit,
ce și lătratul nealcătuit
uitând,
de scâncitură să apucă
și de schilălăitură
că ce suspinul cu lacrămile
la cei în doaâ picioare și fără pene
(adecă la dobitoacele platonicești),
aceia scâncetura
și schilălăitura
la dulăi ieste.

Cătră acestea, a triia și altă pricină
a să adaoge s-ar putea,
căriia singur eu
martur neminciunos a-i fi
a dzice voi îndrăzni.
Carea în doaâ părți să împarte,
una în stăpân, iar alta în stăpânit.

În stăpân, dzic, că singuri din sine
stăpâni lucrului de ar fi,
ori spre ce mai de folos
și mai bine ar alege,
spre aceia voia și cuvântul ș-ar da.
În stăpânit, dzic,
că ei supt a altora stăpânire și voie
supuși fiind,
nu ce lor, ce ce celui ce-i stăpânește
place,
aceia le caută a dzice
și a face
(că când suflă stăpânul,
atuncea răsuflă stăpânitul
și în cuvintele slugii
duhul domnului lucreadză).

De care lucru, socotesc
că precum cea multă vreme
cu acest feliu de îngăimele
au trecut
și spre toate răbdare neclătită am avut,
așe și de acmu înainte
încă puțină îngăduință să avem,
ca o dzi puindu-și
și acestea aporii
a-și dezlega să poată
și cu acesta chip toată lătrătura
și scâncitura
sfârșitul să-și ia”.

După aceste a Inorogului cuvinte,
Camilopardalul, oarece mâniia potolindu-și
(carea atuncea de nu și era zugrăvită,
iară mai pre urmă în zugrăvită
să să fie întors vremea au dovedit-o),
soroc în 20 ani pusără,
ca chiarul răspuns de la Corb luând,
adevăratul cuvânt
a-și da să poată.
Aședară,
într-acea dată
cu atâta voroava încheindu-să
și cu toții împreună ieșind,
cineși la ale sale să dusără.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno