Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [18]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Psalmii 34 și 35 insistă în a-i reprezenta, a-i picta pe cei răi, în adevărata lor înfățișare lăuntrică, iar psalmul 36 conține sfaturi tocmai pentru a nu-i urma pe aceștia, de a nu urma calea fărădelegii, chiar dacă ne-ar putea părea uneori că nu se poate altfel în viață.
Psalmistul e dur la adresa celor care vor să piardă sufletul celui nevinovat, iar Dosoftei amplifică expresivitatea aceluia.
Însă, aici unde există pericolul de a cădea, foarte ușor, într-un patetism mocirlos, prin amplificare, Dosoftei reușește să fie în continuare foarte firesc.
Durerea celui persecutat pe nedrept apare expusă în termeni concreți, denudați de orice încercare manieristă de a sofistica ceva ce nu are nevoie de nicio sofisticare.
Suferința reală și cruntă nu poate îmbrăca veșmintele artificialității expresive. Și tocmai sinceritatea exprimării dosofteiene îi asigură calitatea poetică deosebită în ochii noștri:
Să să schimosească-n grea rușine
Carii pornesc răul lor spre mine.
Cu răceală să să vârtejască,
Carii îm[i] pizmăsc, rău să-i găsască.
Vi[s]col să le bată țărna-n față,
Să nu-ș vază traiul cu dulceață.
Domnul să le dea înger cu scârbă,
Să le puie răutate-n gârbă.
Să le fie calea-ntunecată,
Cu poticnituri și lunicată.
Și să-i de la Domnul îngrozască
Îngerul, și arma să-i gonească.
/…/
N-am spre nime gând de răutate,
Bine le poftesc ca unui frate.
Ca om jelnic, care-și plânge mortul,
Sunt trist, Doamne, și mâhnit cu totul.
Pregiur [de] mine s-adună cu șanțuri,
Strângând bice asupră-mi și lanțuri
/…/
Cu bătăi mă ispitiră multe,
Asupră-mi scrâșcând cu venin iute.
/…/
Răul cine-m[i] vor, să nu zâmb[e]ască,
Și cu ochii să nu măhăiască[1].
/…/
Rușinea-n obraz să-i schimosască,
Răutatea lor să-i îngrozască.
Carii îm[i] vor răul, rău să-mbrace,
Cuvânt rău să nu mai poată face.
(Ps. 34, 9-20, 47-52, 57-58, 65-66, 83-86)
Scăparea e la Dumnezeu, pentru ca „Și oasele mele să grăiască/ De mila Ta cea dumnezăiască”. Fiindcă: „Domn ca Tine cine-i deprotivă,/ Cu firea Ta, cu cea milostivă?” (Ps. 34, 31-34).
Cum spuneam, suferința este exprimată fără ostentație și fără aglomerări stilistice. Nici n-ar fi fost fericită o asemenea opțiune.
Într-o succesiune ideatică ce aparține autorului biblic, bineînțeles, se trece de la panoramele cosmice și de la a a-L cunoaște pe Creatorul lor (pe Dumnezeu din făpturi, cum precizează și Sfântul Pavel, la Rom. 1, 20), la atenția pe care Dumnezeu, Creatorul cosmosului, o acordă nedisimulat omului (chintesență cosmică dar și rege al universului) și de aici la amănuntele legate de mizeria condiției umane, determinată nu doar de fragilitatea firii umane, ci mai mult de răutatea celor care nu vor să fie în comuniune cu Dumnezeu și cu frații lor, ci vor să parvină prin excluderea celor care le sunt superiori și pe care îi invidiază.
Unii ca aceștia au răul ca deviză în viață:
Sara, când să culcă să să odihnească,
Gândește la zuă ce rău să scornească.
(Ps. 35, 9-10)
Aici răul este dezvăluit în toată simplitatea sa prostească, în toată urâțenia sa umilă, deposedat de toate atributele complexității și ale superiorității și chiar nobleții cu care l-a înzestrat filosofia modernă.
Există, e adevărat, o complexitate în construirea, în premeditarea faptelor fără-de-lege, pentru că cel ce toată noaptea[2] „gândește ce rău să scornească”, fără îndoială că gândește mult asupra răului pe care dorește și urmează să îl facă.
Aproximativ la fel se exprima și un personaj dintr-un poem al lui Eminescu: „e-atâta minte – atâta plan de rele” (Andrei Mureșanu).
De fapt, tocmai această răutate este condamnată cu severitate, este blestemată de psalmist, cea care nu se ivește dintr-o eroare momentană, nici din slăbiciunea și neputința umană, ci dintr-o raționalizare a răului, din multa cugetare la cum ai putea să-l pedepsești pe cel care te umbrește prin măreția și frumusețea lui…
Păcatul lui Cain, perpetuat de mulți alții până astăzi…
Însă rădăcina întregii acestei gândiri care pare foarte sofisticată este un gând simplu și prost: acela de a face rău gratuit. Nu are nici un mobil nobil.
Este doar alegerea liberă a unora de a-și ocupa gândirea („ocupația minții”, cum bine zicea Moromete) cu aflarea modului în care pot provoca suferință altora și se pot afirma pe ei înșiși.
Din contră, cel care nu are astfel de gânduri, priveghează în alt fel, cum spune psalmistul în altă parte, cu rugăciune multă către Dumnezeu pentru a nu se lăsa împătimit de rău.
În balanța răutății care urzește complotul stă nevoința multă a celui care vrea ca Dumnezeu să-l învețe iubirea și să facă din inima sa „locaș de Domnul” (Ps. 131, 13). Acesta se simte vinovat și:
De-aș întra-n sălașul mieu de casă,
De-aș sui-mă pre strat de mătasă,
De mi-aș ochii lăcomi cu somnul,
Să dorm dulce, cum doarme tot omul,
Și tâmplele odihnă să-ș[i] facă
Pre căpătâi moale, să le placă…
(Ps. 131, 7-12)
Din nou Dosoftei inovează împropătând expresia și mesajul.
Împotriva acestor complexe țesături ale răutății, Dumnezeu însă are putere de a le nimici, pentru ca omul nevinovat să nu fie zdrobit: „Ce mila Ta, Doamne, pre ceri să lățește,/ Sfânta-Ț[i] adevară núori covârșește. /…/ Giudețele Tale-s adâncime lată. /…/ Cu svintele-Ț[i] áripi Tu ne țâi căldură,/ Ne hrănești de sațâu cu hrană din gură. /…/ Că la Tine este de viață fântână/ Șî-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină (Ps. 35, 11-12, 14, 17-18, 21-22).
[1] Să nu facă semne cu ochii.
[2] În original: „Fărădelege a gândit în așternutul său” (Ps. 35, 4).