Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

       Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima parte, a doua, a 3-a și a 4-a.

***

Și cu mare putere Apostolii dădeau mărturie (4, 33).

Nu prin cuvânt, ci prin putere Apostolii își aduceau mărturia lor pentru Înviere.

La fel cum a spus și Pavel: „Și propovăduirea mea nu a fost prin cuvinte convingătoare ale înțelepciunii umane, ci prin lucrarea Duhului și a puterii” (I Cor. 2, 4).

Și nu numai cu putere, ci cu mare putere [au propovăduit Apostolii].

Și mare har, zice, era asupra lor a tuturor. Căci nici nu era acolo nimeni între ei care să aibă lipsă (4, 33-34).

De aceea [spune că] harul era asupra lor a tuturor, pentru că nu era nimeni care să aibă lipsă.

Adică, datorită focului copleșitor al darurilor [râvnei extraordinare adusă de darurile Duhului], nimeni nu era în nevoie.

Pentru că ei nu au dat o parte și au păstrat altă parte. Nici dând toate [ce le aparțineau], nu le-au dat ca ale lor [ca aparținându-le].

Mai mult, au trăit în mare belșug/ îndestulare [pentru că] au înlăturat orice inegalitate dintre ei și au creat o mare armonie.

Căci toți câți erau proprietari, etc. (4. 34).

Și cu mare respect au făcut aceasta [și-au donat proprietățile], pentru că nu au îndrăznit să le dea în mâinile lor [ale Apostolilor], nici nu le-au dat cu ostentație, ci le-au adus la picioarele Apostolilor.

Le-au lăsat [încredințat] lor să fie împărțitorii, i-au făcut pe ei proprietari, ca de atunci înainte, toți să fie plătiți [să li se împartă] ca din [un bun] al tuturor și nu ca de la o proprietate privată.

Aceasta le era lor un ajutor împotriva slavei deșarte.

Dacă aceasta s-ar face acum, ne-ar mânia [să avem] vieți mai plăcute, atât pe bogați cât și pe săraci, nici nu ar fi mai mult pe placul săracilor decât al bogaților înșiși.

Și dacă vreți, haideți acum, pentru puțin, să zugrăvim în cuvinte și să avem măcar din aceasta plăcere, din moment ce nu aveți oricum această intenție în minte [de a vinde averile și a avea toate în comun].

Căci în definitiv un lucru este evident, chiar din întâmplările care au avut loc atunci, că vânzându-și proprietățile/ bunurile, nu au ajuns să fie în nevoie, ci i-a făcut pe ei bogați care aveau nevoi.

Totuși, hai să zugrăvim acum în cuvinte această stare de lucruri: să-i lăsăm pe toți să-și vândă proprietățile, și le aducă [prețul] în vistieria comună.

Cum s-ar spune, adică: nimeni să nu se bucure [mai mult decât ceilalți], săraci sau bogați.

Cât de mult aur credeți să s-ar strânge?

După mine, bănuiesc – căci bineînțeles că nu se poate spune cu exactitate – că, presupunând că toți de aici, bărbați și femei, s-ar lipsi cu totul de proprietăți, pământuri, bunuri, case – căci nu voi vorbi despre sclavi, căci atunci [odinioară] nu exista așa ceva, dar fără îndoială, unii care ar fi sclavi ar fi puși în libertate – că probabil [aproximativ] 500.000 de kilograme de aur ar fi totalul colectei.

Dar nu, ci de două ori sau de trei ori mai mult.

Căci gândiți-vă, la ce număr de „juga” (coliere[1]) este evaluat/ cotat orașul nostru?

Câți (din totalul populației) putem spune că sunt creștini? Să zicem 100.000, și restul elini [păgâni, idolatri] și evrei?

Atunci, câte mii de kilograme de aur s-ar aduna!

Și care este numărul săracilor [din oraș]?

Nu cred că [sunt] mai mult de 50.000.

Și pentru a hrăni acest număr [de oameni] zilnic, ce bunăstare ar fi [ar însemna donațiile de aur și averi].

Și totuși, dacă hrana ar fi primită în comun, toți luând masa împreună, nici nu ar trebui așa mari cheltuieli, până la urmă.

Dar, veți întreba, ce vom face după ce banii vor fi cheltuiți?

Sau credeți că pot fi cheltuiți la nesfârșit?

Nu ar fi harul lui Dumnezeu de zece mii de ori mai mare?

Nu ar fi cu adevărat harul lui Dumnezeu revărsat cu îmbelșugare?

Nu, [numai atât, ci și] nu ar trebui să facem noi cerul pe pământ?

Dacă – fie că numărul ar fi de 3.000 sau 5.000 [celor care au crezut atunci prin propovăduirea Apostolilor] – împlinirea acestui lucru [adunarea prețului la un loc] a avut un succes atât de splendid și nimeni nu s-a plâns de sărăcie, cu cât mai slăvit ar fi acest lucru, [săvârșit] într-o mulțime atât de mare [ca cea a creștinilor de atunci din Constantinopol]?

Și chiar dintre cei care nu au [prea mult], cine [ar fi care] nu ar contribui [dacă toți se unesc pentru această faptă]?

Dar pentru a arăta că [dimpotrivă] viețuirea separată [și nu cea la un loc] este costisitoare și provocatoare de sărăcie, să lăum cazul unei case în care ar fi zece copii, cu soția și bărbatul. Să zicem că unul [ea] țese lâna, [iar] celălalt aduce veniturile/ câștigurile sale de la lucrul lui afară.

Acum spuneți-mi, în care situație ar cheltui mai mult: luându-și masa împreună și locuind într-o [singură] casă sau trăind separat?

Bineînțeles că trăind separat.

Pentru că dacă cei zece copii ar trebui să trăiască separat, ar avea nevoie de zece camere deosebite, zece mese, zece însoțitori și în aceeași proporție, de altminteri, [ar trebui să fie] veniturile [casei: de zece ori mai mari].

Oare nu tocmai pentru acest motiv, acolo unde există un număr mare de servitori, au toți o singură masă, pentru ca cheltuielile să nu fie atât de mari?

Pentru că așa este, separarea/ împărțirea întotdeauna face/ determină împuținare [a veniturilor], [în timp ce] acordul și înțelegerea determină sporirea.

Locuitorii mănăstirilor trăiesc exact așa cum au făcut credincioșii atunci [în vremea Apostolilor]. Și a murit vreunul dintre ei de foame?

Oare n-a fost întotdeauna fiecare dintre ei dăruit cu de toate?

Acum se pare că oamenilor le e mai multă frică de aceasta [de conviețuire] decât de a cădea într-o prăpastie fără margini și fără fund.

Dar dacă am face într-adevăr experiența acestui lucru, atunci cu adevărat ne-am avânta cu îndrăzneală spre acest plan/ program.

Și de asemenea, ce har [de la Dumnezeu], crezi, ar fi atunci!

Pentru că dacă la acea vreme, când nu erau credincioși [în număr mare], ci numai cei 3.000 [2, 41] și cei 5.000 [4, 4], când toți, în toată lumea erau dușmani, când nu puteau căuta alinare nicăieri, cu toate acestea s-au implicat cu îndrăzneală în acest plan și cu atâta succes.

Cu cât mai mult nu ar fi cazul acum, când prin harul lui Dumnezeu, sunt [mulți] credincioși pretutindeni în lume?

Cine ar mai rămâne păgâni?

După mine, cred că n-ar mai rămâne nimeni. N-ar trebui să-i atragem pe toți și să-i aducem pe ei la noi?

Dar totuși, dacă vom înainta/ progresa corect [în bine], nădăjduiesc în Dumnezeu că chiar și aceasta se va realiza[2].

Numai faceți ce vă spun, și să împlinim cu bine lucrurile în înțelegere.

Dacă Dumnezeu ne dă viață, nădăjduiesc că vă vom aduce în curând la acest fel de viețuire.

[Înaintând treptat], în primul rând, privitor la legea despre jurăminte: împliniți aceasta. Hotărâți-vă cu fermitate: pe cel ce l-a păstrat [obiceiul de a se jura] făceți-l să știe că nu are [acest drept] și chemați-l să dea răspuns, mustrându-l cu asprime.

Căci vremea hotărâtă [de a-i pedepsi pe cei care se jură în continuare, în ciuda mustrării] se apropie și fac cercetări în această problemă și pe cel pe care îl voi găsi vinovat, îl voi alunga și îl voi exclude [din Biserică].

Dar Dumnezeu să ne ferească de a găsi pe unul ca acesta printre noi.

[Dar] mai degrabă s-ar putea să apară, decât [aș putea să cred că] toți au păzit cu strictețe această poruncă duhovnicească.

Și după cum în război, prin poruncă se arată [cine sunt] prietenii și [cine sunt] străinii [după felul cum respectă sau nu ordinul], așa să fie și acum.

Pentru că și acum suntem într-adevăr în mijlocul unui război [duhovnicesc]. Așa încât să ne știm frații, care sunt cu adevărat astfel.

Căci ce lucru bun este dacă am avea aceasta [frățietatea] ca semn de recunoaștere atât aici cât și pe teritoriu străin!

Ce armă [ar fi] aceasta, îndreptată chiar spre capul diavolului!

O gură care nu poate [nu vrea] să jure Îl va chema în curând pe Dumnezeu în rugăciuni și-l va izbi pe diavol cu o lovitură mortală.

O gură care nu poate să jure nu va putea nici să folosească cuvinte jignitoare.

Alungă afară acest foc de pe limba ta, ca dintr-o casă: acest foc, aruncă-l afară.

Dăruiește-i puțină odihnă limbii tale: fă rana mai puțin dureroasă.

Da, te implor, fă aceasta, pentru a putea merge mai departe să te învăț o altă lecție. Pentru că atâta timp cât aceasta nu este făcută cum trebuie, nu îndrăznesc să trec mai departe la alta.

Fă această lecție în mod desăvârșit și vei avea conștiința împlinirii, și apoi îți voi face cunoscute alte legi, și mai bine [zis] nu eu, ci Hristos.

Sădește în sufletul tău acest lucru bun și încetul cu încetul vei fi un rai al lui Dumnezeu, cu mult mai bun decât Raiul [Edenul] din vechime.

Niciun șarpe în jurul tău [nu va fi], niciun pom purtător de moarte, nici nimic [altceva] de acest fel.

Întipărește-ți acest obicei [de a nu jura] adânc [în suflet].

Dacă acest lucru se va întâmpla, nu va fi un bine numai pentru voi, cei prezenți, ci pentru toți care sunt în întreaga lume. Și nu numai pentru ei, ci și pentru toți vor urma după aceea.

Pentru că un obicei bun, odată intrat [în obișnuință] și [fiind] ținut de toți, va fi predat multor secole viitoare[3] și nicio întâmplare nu îl va mai putea șterge.

Dacă acela care aduna vreascuri în zi de sabat era lapidat/ omorât cu pietre, cel ce face un lucru cu mult mai viclean/ groaznic decât acea strângere, omul care își adună o căpetenie a păcatelor, căci atât de mare este mulțimea jurămintelor, ce va trebui să suporte [ca pedeapsă]?

Ce n-ar trebui să îndure?

Veți primi mare îndurare de la Dumnezeu, dacă aceasta [porunca duhovnicească] va fi împlinită bine de voi.

Dacă v-aș spune „Să nu jigniți”, imediat v-ați exprima către mine nemulțumirea.

Dacă aș zice „Nu fiți invidioși”, v-ați grăbi cu altă scuză.

Dar în acest caz, nu aveți nimic de felul acesta de spus.

De aceea încep cu învățături ușoare, după cum se practică de fapt, pretutindeni, în toate artele.

Și astfel poate cineva să ajungă la îndatoriri mai înalte, învățându-le mai întâi pe cele care sunt mult mai ușoare.

Cât de ușor este veți vedea când prin harul lui Dumnezeu reușind în aceasta, veți primi o altă învățătură [mai înaltă].


[1] În text: yokes. Sensul primar al lui yoke este jug. Bănuiesc însă că este vorba de o formă de a estima cât aur se poate afla într-un oraș, prin care probabil se stabilea bogăția orașului respectiv.

[2] Sfântul Ioan nu e utopic în ceea ce spune, ci îi face să întrezărească o realitate care este posibilă (pe vremea Apostolilor a fost posibilă), îi face să aibă dorințe duhovnicești mult mai profunde. Chiar dacă nu vor atinge acea stare fericită, în care să trăiască toți în frățietate și comuniune, un bine tot se va produce prin faptul că îi face să gândească departe și să nu se mai împiedice de ispite de gânduri mizere.

[3] Din nou îi face să privească dincolo de îngustimea experienței particulare sau cotidiene.

Did you like this? Share it: