Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [2]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi

 *

Prima parte.

***

8. Atunci Gulfilas/ Ulfila, episcopul acestor goți, le-a stabilit literele[1] și le-a tradus în acea limbă scrierile Vechiului și Noului Testament. Și, în scurt timp, goții au început să scrie și să aibă lege, devenind părtași învățăturii bisericii lor.

Însă ținând învățăturile lui Arie referitoare la firea dumnezeiască, și anume crezând că Fiul este inferior Tatălui în stăpânire și posterior Lui în veșnicie. [Totodată] ei credeau că Sfântul Duh nu e Dumnezeu și nici nu există din firea [substantiam] Tatălui, ci că El a fost creat de Fiul [per Filium] și că Ambii Îl slujesc [pe Tatăl] și sunt sub ascultarea Lui.

De asemenea ei spuneau că persoana Tatălui este separată după fire, că persoana și firea Fiului sunt separate și, la fel, și persoana și firea Sfântului Duh. Astfel ei nu adorau (după tradiția Sfintei Scripturi [secundum Sanctae Scripturae traditionem]) un Dumnezeu și un Domn, ci, ca în superstiția [superstitionem] idolatriei, venerau trei dumnezei.

[Și] răul acestei blasfemii [blasphemiae] s-a perpetuat în timp și s-a succedat sub regii [lor] pentru o perioadă de 213 ani. Însă, amintindu-și de mântuirea lor, ei au renunțat la această necredință înrădăcinată și, prin harul lui Hristos, au venit la unitatea credinței catolice/ universale.

9. În anul 416 (378) [d. Hr.], în al 14-lea an al domniei lui Valens, goții au fost pentru prima dată scoși afară de creștini din pământul lor și au fost alungați, împreună cu regele lor Athanaricus, de către huni. Și după ce au trecut Dunărea, întrucât nu au putut rezista puterii împăratului Valens, ei s-au predat fără să-și lase la o parte armele și au primit[2] Thracia ca să locuiască în ea.

Dar când au văzut că ei au fost asupriți de către romani, contrar obiceiului lor de libertate, atunci au fost siliți să se revolte.

[Astfel] au pustiit Thracia prin foc și sabie, și după ce au distrus armata romană i-au dat foc și lui Valens. Căci [Valens], fiind rănit de o lance și găsindu-și refugiul într-o casă țărănească, acolo a pierit, dându-și astfel sufletul focului veșnic [ignibus aeternis], pe drept, fiind ars de viu de goți cu focul cel material.

10. În timpul acestei bătălii, goții i-au găsit pe acei goți, care, mai înainte, fuseseră Mărturisitori [Confessores] și pe care ei i-au izgonit din pământul lor din cauza credinței pe care o aveau.  Și au dorit să se unească cu ei în scopul de a căpăta pradă. Însă aceia[3] nu au fost de acord cu acest lucru, [fapt pentru care] unii au fost omorâți. Alții au ocupat locurile muntoase și și-au zidit sălașuri din ce s-a putut. Și nu numai că au rămas creștini catolici neclintiți dar au continuat să trăiască în înțelegere [in concordia] cu romanii, care îi primiseră mai înainte.

11. În anul 419 (381) [d. Hr.], în al 3-lea an al împăratului hispanic Theodosius, Athanaricus, după ce a pregătit un tratat și prietenia cu Theodosius, a purces de îndată la Constantinopol, și acolo, după 15 zile de când a fost primit, în mod onorabil, de Theodosius, el a murit. Atunci goții, după moartea regelui lor și văzând bunăvoința [benignitatem] împăratului Theodosius, au făcut o înțelegere și s-au dat pe ei înșiși stăpânirii romane.

12. În anul 420 (382) [d. Hr.], în al 4-lea an al domniei lui Theodosius, goții, respingând tratatul protecției romane [asupra lor], l-au numit ca rege al lor pe Alaricus și au considerat [lucru] nedemn [indignum] pentru ei ca să se supună puterii romane și să urmeze acelora și legilor lor, și s-au despărțit de ei după triumful în luptă.

13. În anul 437 (399) [d. Hr.], în al 4-lea an al domniei lui Honorius și Arcadius, goții s-au împărțit în două tabere, conduse de Alaricus și  Radagaisus[4], și după ce s-au distrus una pe alta, prin multe măceluri, de ambele părți ale regatului, ele au ajuns la o înțelegere cu scopul de a-i distruge pe romani. [Astfel] au decis un plan comun [de luptă] și, pentru același scop, au mers în mod separat și au jefuit unele regiuni ale Italiei.

14. În anul 443 (405) [d. Hr.], în al 10-lea[5] an al domniei lui Honorius și Arcadius, Radagaisus, regele goților, care era scit după naștere, dedat cultului idolatriei și foarte sălbatic în înverșunata sa cruzime barbară, a atacat și a pustiit violent regiunile Italiei, împreună cu 200.000 [ducentis millibus] de soldați, jurându-se, în disprețul lui Hristos, că va face o libație[6], dacă va câștiga, din sângele dumnezeilor romanilor.  [Însă] armata lui, după ce a fost înconjurată de generalul roman Stilicho[7] pe locurile muntoase ale Thusciei[8], a fost distrusă de foame mai degrabă decât de luptă.

În cele din urmă, însuși regele [got] a fost capturat și ucis.