Istorie II. 23

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

În Picătura de istorie[1], Acad. Răzvan Theodorescu[2] îl consideră, în mod utopic, pe păgânul Plotin[3] drept „unul dintre părinții misticii și esteticii medievale”[4]. Și dacă ar fi așa, înseamnă că toată teologia și viața mistică a Bisericii ar fi…păgână și Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat degeaba, dacă lucrurile de taină ale lui Dumnezeu „erau deja știute” de păgâni.

În p. a 15-a a cărții afirmă un alt neadevăr frapant: cum că Sfântul Grigorie al Nyssei ar avea, din punct de vedere teologic, „descendență origenistă”. În ce constă aceasta? Căci dacă ar fi avut-o…ar fi fost anatematizat împreună cu Origen.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu a devenit în posteritate[5] Hrisostomos ci în timpul vieții. Căci în timpul vieții a fost numit astfel.

Și ni se lămuresc lucrurile în aceeași pagină, pentru că autorul nostru consideră că Sfinții Părinți au făcut „împrumuturi” teologice din teologia păgână[6].

Mai degrabă ei au folosit, într-un mod ortodox, cuvinte uzitate până atunci de teologia păgână. Iar o filosofie sau o teologie nu are drept exclusiv de folosință asupra limbii. Ea e a tuturor cetățenilor unei nații și un cuvânt poate fi resemantizat de oricine.

Platon, Aristotel, Plotin…au înțeles într-un mod propriu anumite cuvinte ale vocabularului grecesc, care, înaintea lor, aveau alte semnificații. Însă dacă folosim aceleași cuvinte…nu trebuie să le și înțelegem la fel.

Iar Sfinții Părinți au folosit anumiți termeni, uzitați și de păgâni, în conformitate cu Revelația și nu cu sensul lor păgân.

De aceea nu se susțin „împrumuturile” teologice din păgânism.

Autorul susține, tot fără probe, și influența lui Filon asupra Sfântului Clement Alexandrinul[7].

Sfântul Dionisie Areopagitul e „pseudo” la el și ar fi fost și acesta „influențat” de Platon[8]. Prea multe lucruri neaprofundate la autorul nostru sau scoase din buzunar.

În p. 17, apofatismul ortodox e văzut drept o „formă negativă de definire a Divinității”. Numai că apofatismul ortodox înseamnă experiență mistică/ extatică, realism extatic și nu elucubrații mentale.

În a doua secvență a cărții, Sfântul Dionisie Areopagitul, trăitor în secolul I d. Hr., apare ca „mistic necunoscut – trăitor, probabil, într-a doua parte a veacului al V-lea, către 500, undeva în mediul monofizit al Siriei”[9]. Dacă e monofizit…de ce nu și-l asumă monofiziții?

Înlocuirea pergamentului cu cartea, în 1446[10]. Biblia de la Mainz[11] editată de Gutenberg[12]. Numele său integral: Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg, născut în c. 1395 și mort pe 3 februarie 1468[13].

*

Tischendorf[14] a inclus în ediția de la Lipsiae/ Leipzig, din 1853, a Evangheliilor apocrife[15] următoarele texte: 1. Protoevanghelia lui Iacov, 2. Evanghelia lui Pseudo-Matei, 3. Evanghelia nașterii Mariei, 4. Istoria lui Iosif, 5-7. Evanghelia lui Toma (două variante grecești și una latină), 8. Evanghelia copilăriei, 9-11. Actele lui Pilat (două versiuni grecești și una latină), 12-13. Coborârea lui Hristos la Iad (greacă și latină), 14-16. Epistola lui Pilat (una latină și două grecești), 17. Tradiția lui Pilat (în greacă), 18. Faptele lui Pilat când l-a condamnat pe Iisus (în latină), 19. Povestirea lui Iosif din Arimateia (greacă), 20. Răzbunarea Mântuitorului (latină).

Astfel că 7 dintre textele editate de el erau inedite în secolul al 19-lea.

*

Etimologiile[16] Sfântului Isidor de Sevilla sunt scrise în 20 de cărți. Prima carte se ocupă cu gramatica, a doua cu retorica și dialectica, a 3-a cu matematica. A 4-a carte se ocupă de medicină, a 5-a de legi și vremuri, a 6-a de slujbele religioase, a 7-a de Dumnezeu, Îngeri și Sfinți.

În a 8-a carte discută despre Biserică și secte, în a 9-a despre limbi, națiuni, domni și militari, în a 10-a despre vocabular.

În a 11-a despre ființa umană și părțile ei componente, în a 12-a despre animale, în a 13-a despre cosmos și părțile lui, în a 14-a despre pământ și părțile lui, în a 15-a despre zidiri și pământuri, în a 16-a despre pietre și metale, în a 17-a despre lucrurile țărănești, în a 18-a despre război și jocuri, în a 19-a despre nave, clădiri și îmbrăcăminte și în a 20-a despre mâncare și diverse instrumente.

În carte a 7-a, eminamente teologică, Sfântul Isidor explică cuvintele și sintagmele următoare: Dumnezeu (p. 153-155), Fiul lui Dumnezeu (155-157), Sfântul Duh (157-159), Treime (159-160), Îngeri (160-162) [în V. 4 vorbind despre numele celor 9 Ierarhii Îngerești, predanisite de Sfântul Dionisie Areopagitul în secolul I: angelus, archangelus, thronus, dominatio, virtus, principatus, potestas, cherub et seraph][17], diverse nume (Adam, Eva, Cain, Set, Cainan, Matusalem, Lameh, Noe, Ham[18], Cuș, Eber, Peleg, Terah, Melhisedec, Lot, Moab, Ammon, Sarai, Sara, Agar, Chetura, Ismail, Esau, Edom, Seir, Revecca, Lea, Rahil, Zilpa, Dina, Tamar, Perez, Zerah, Farao [Faraon][19], Ianes, Iambres, Moise, Aaron, Eleazar, Balac, Fineas, Zimri, Iisus, Caleb, Otniel, Ehud, Barac, Debora, Iail, Ghedeon, Abimeleh, Tola, Iair, Ieftaie, Esbon, Abdon, Samson, Dalila, Boaz, Naomi, Ruth, Anna, Eli, Hofni, Fineas, Samuil, Iese, Saul, David, Solomon, Ionatan, Absalom, Ieroboam, Abia, Asa, Iosafat, Iehoram, Ahazia, Ataliah[20], Ioaș, Amazia, Uzia, Uzariah, Iotam, Ahaz, Iezechia, Manasse, Amon, Iosia, Iehoahaz, Iehoiachim, Eliachim, Iehoiachin, Zedechia, Ieroboam, Izabel, Ahazia, Iehu, Iotam, Shallum, Menahem, Pecah, Nabucadnesar,  Zorobabel[21]), Patriarhii (p. 165-166), Profeții (166-168), Apostolii (168-170), alte nume din Evanghelii (p. 170), Mucenici (170), slujiri bisericești (170-172), monahii (172) și numele altor oameni credincioși (172).

*

Sfântul Beda[22] a scris Viața Sfântului Felix Mărturisitorul, Viața Sfântului Ierarh Cuthbert și Viețile Stareților de Weremouth și Jarrow[23]. Însă tot aici găsim alte două scrieri interesante ale autorului nostru: Cele 7 minuni ale lumii (p. 11-13) și Despre locurile sfinte (p. 403-443).

În Despre locurile sfinte, cap. 1 e despre Ierusalim (p. 418-420, fiecare capitol fiind în latină și engleză), cap. 2 despre Sfântul Mormânt, cap. 3 e despre Acheldemach (în latină): locul unde s-a spânzurat Iuda și unde a fost martirizat Sfântul Ștefan Protomartirul.

Cap. 4 vorbește despre acoperământul de pe fața Domnului, când a fost în momânt și despre ștergarul cel mare lucrat de Prea Curata Fecioară.

Cap. 5 vorbește despre valea lui Iosafat, unde a fost înmormântată Prea Curata Fecioară.

În cap. 6: despre Muntele Măslinilor de pe care Domnul S-a înălțat la cer.

În cap 7 despre Bethleem, în cap. 8 despre Hebron, în cap. 9 despre Ierihon, în cap. 10 despre Iordan și Marea Galileei.

Cap. 11 e despre Marea Moartă. Cap. 12: despre locul unde S-a botezat Domnul[24]. Cap. 13: despre lăcuste, miere sălbatică și izvorul Sfântului Ioan Botezătorul. În cap. 14: despre fântâna lui Iacov, de lângă Sichem.

În cap. 15 despre Tiberiada, Cafarnaum și Nazareth. În cap. 16 despre Muntele Tabor, în cap. 17 despre Damasc, în cap. 18: despre Alexandria [Egiptului], fluviul Nil și Biserica în care a fost înmormântat Sfântul Evanghelist Marcu.

În cap. 19, ultimul, despre Constantinopol și Biserica din ea, în care este Crucea Domnului. Cap. 20 e conclusiv.

Sfântul Felix Mărturisitorul e Sfântul Felix de Nola[25], trăitor în sec. al III-lea d. Hr.[26].

Sfântul Cuthbert[27] a fost episcop de Lindisfarne[28].

 Iar acesta e mormântul său, aflat în catedrala din Durham: (imagine).

Și Sfântul Beda spune despre Sfântul Cuthbert, la începutul cap. al 14-lea al Vieții sale, că plângea atât de mult încât era în stare să stingă un foc cu lacrimile sale[29].

Și când i-au deschis mormântul „au găsit trupul său întreg, ca și când el ar fi fost încă viu, și încheieturile îi erau foarte flexibile, ca și când nu ar fi fost mort ci adormit. De asemenea, hainele sale erau intacte și păreau a-și fi păstrat prospețimea și culoarea”[30].

Scrierea Viețile Stareților începe la p. 358 și vorbește despre Stareții Benedict, Sigfrid și Ceolfrid, ultimul adormind într-o zi de vineri, pe 25 septembrie 716[31].


[1] Răzvan Theodorescu, Picătura de istorie, col. Istorie, Ed. Fundației culturale române, București, 2002, 303 p.

[4] Răzvan Theodorescu, Picătura de istorie, op. cit., p. 11.

[5] Idem, p. 15.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 16.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 21.

[10] Idem, p. 91.

[12] Răzvan Theodorescu, Picătura de istorie, op. cit., p. 12.

[15] Constantinus Tischendorf, Evangelia Apocrypha, Ed. Avenarius et Mendelssohn, Lipsiae, MDCCCLIII [1853], LXXXIII p. + 463 p.

[16] The Etymologies of Isidore of Seville, edited by Stephen A. Barney, W. J. Lewis, J. A. Beach, Oliver Berghof, with the collaboration of Muriel Hall, Ed. Cambridge University Press, 2006, 475 p.

[17] Idem, p. 160.

[18] Idem, p. 162.

[19] Idem, p. 163.

[20] Idem, p. 164.

[21] Idem, p. 165.

[23] Cf. The Miscellaneus Works of Venerable Bede, in the original latin, collated with the manuscripts, and various printed editions, accompanied by a new english translation, and  a life of the author, ed. by J. A. Giles, in vol. IV, Historical Tracts, Ed. Whittaker and Co., Ave Maria Lane, London, MDCCCXLIII [1843], 446 p.

[24] Idem, p. 430-432.

[25] Idem, p. 175.

[27] The Miscellaneus Works of Venerable Bede, op. cit., p. 203. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Cuthbert.

[29] The Miscellaneus Works of Venerable Bede, op. cit., p. 251.

[30] Idem, p. 343.

[31] Idem, p. 401.

Istoria ieroglifică. În versuri [36]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35.

Partea a 12-ecea

Iară după ce cineși la locurile sale să întoarsără,
dulăii cătră Corb carte într-acesta chip scrisără:
„Uleul și toți dulăii Corbului, stăpânului milostiv,
cu plecate capete,
sănătate!

După ce încă de demult,
după a domnului nostru poruncă,
în tot chipul am nevoit,
ca doară pre vrăjmașul Inorog
după a noastră voie a aduce am fi putut
(carii nevoințe și ceriul și pământul marturi ne sint),

numai de vreme ce vrăjile nu ne-au slujit,
mrejile nu l-au ținut,
lațurile nu l-au oprit,
seciurile nu l-au încuiat
și tot feliul de măiestrii a-l domoli nu l-au putut,
de mare nevoie, nu ce-am vrut,
ce ce-am putut
ne-au căutat a face.

Și mai vârtos de la trimisul Uleu înștiințându-ne,
precum spre aceasta și voia domnului nostru să să fie plecat
(că pasirile rumpătoare,
când carne proaspătă a câștiga nu pot,
prin stârvuri și prin împuțiciuni foamea a-și domoli
obiciuite sint).

De care lucru noi vădzind
că din dzi în dzi
a norocului nostru căldură să răcește
și oarecum a impotrivnicului să încăldzește,
am socotit ca să nu așteptăm
până de tot răceala ei ne va cuprinde
și toate mădularele ne amurți,
ce cu un ceas mai înainte,
cu blândețe priimind-o,
împotrivă să nu-i stăm
(că norocul plecare, iară nu asprime priimește).

Așijderea, de multe ori s-au vădzut
(că trestiia, după vânt
plecându-să, să îndoiește
și iarăși să scoală,
iară bradul, împotrivă puindu-să,
din rădăcină să prăvălește,
cu a căruia răsturnare,
cele de prin pregiur mlădițe și zmicele,
stropșindu-să,
cu pământul să amestecă).

De care lucru, cu tot sfatul împreună
pre Camilopardalul am rugat ca,
în mijlocul nostru puindu-să,
cea dorită pace între domnul nostru
și între vrăjmașul Inorog să alcătuiască.
Ce Camilopardalul,
macar că osteneala aceasta a priimi s-au arătat,
însă de la noi hirograf ca acela au cerșut,
carile alegerea lui, oricum ar fi, să întărească
și să adeverească.

Ce noi, pozvolenie ca aceasta
de la domnul nostru neavând,
altăceva mai mult a-i răspunde n-am avut,
fără nu mai cât soroc am cerșut,
ca pentru acestea domnului nostru
în știre să facem.

Deci acmu, iată, până în 20 ani soroc avem,
în carii după pofta și plăcerea domnului nostru
aievea răspuns să avem
ne rugăm.
Iară noi în toată slujba gata
și neobosiți vom fi”.

La aceasta a dulăilor scrisoare,
Corbul într-acesta chip răspunsă:
„Cu mila a cereascului Vultur,
Corbul, mai-marele epitrop
a monarhii tuturor pasirilor, Uleului
și dulăilor,
carii în munți să află, sănătate!
Cartea carea ne-ați scris am luat-o,
celea ce ne scrieți, înțeles-am.

La carile mai mult altăceva
a vă răspunde nu avem, fără cât,
iată că, având
aicea lângă noi pre Biholul de Cina,
cum mai curând
într-acea parte îl trimasăm,
căruia toată plinirea puterii i-am dat,
ca și el împreună cu priietinul nostru, Camilopardalul,
orice mai de folosul nostru ar cunoaște,
aceia să facă

(Biholul de Cina la trup ieste negru,
la cap alb,
la picioare pag,
la coamă comos,
ca caii de Schitiia,
la isteciune din vulpe nu rămânea.
Iară hirișiia
cea mai chiară
îi ieste totdeauna
a răgi
și nepărăsit a mugi)”.

Deci după sosirea Biholului,
la lăcașul Camilopardalului,
iarăși de iznoavă adunare mare să făcu,
unde Camilopardalul un prolog
ca acesta făcu:

„Duhurile a toată jiganie,
o, priietinilor, în doaă chipuri fac clătirea lor:
una iute și netocmită,
care naște vrajba și mâniia,
iară alta moale și tocmită,
carea lineștea începând,
dragostea între dânsele-și scornește,
înmulțește
și netulburată o păzește.

Așijderea, de multe ori dintr-acea iute
și netocmită
a duhurilor răpegiune,
muritorii, răpiți fiind,
din carile ca dintr-o amețală trezindu-să,
și ca dintr-un spăriiat
și tulburat
vis deșteptându-se,
spre odihnă și linește a să întoarce
să nevoiesc,
ca celor obosite
și oarecum înădușite
duhuri
odihnă și răpaos
să dea.

De care lucru, în clătiri ca acestea
mai cu de-adins doaă sint de socotit:
una,
că țenchiul odihnii carile,
unde și când va să fie mai denainte
și așeși din începutul clătirii
să-l însămnedze.

Alta,
că, până la însămnatul țenchiu va sosi,
macar cum cevași lenevirii
loc să nu dea,
ce toate mijlocele și împregiurstările
foarte cu mare osirdie
să să păzască
și dintr-îmbe părțile să să păzască.

Că duhurile muritorilor asemenea sint
vânturilor clătitului aier,
carile și plăcut,
și împotrivă
a sufla pot.

Inimile corăbii
pre nestătătoare lucrurile tâmplărilor
ca pre umerile mărilor
plutesc
,

sfârșitul lucrurilor liman,
întrarea la liman,
aflarea lineștii
și scăparea din furtună
ieste.

Deci precum adese s-au vădzut
că cu nepaza cârmaciului
și cu lenevirea corăbierilor,
acmu în sinul limanului întrați fiind,
aceia pat,
de carea între groznice undele valurilor au scăpat.

Într-acesta chip și lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
și din multe părți izbit și strânciunat,
acmu la limanul adăpostirii
și la lineștea odihnirii
să fie agiuns socotesc.

Cea mai multă primejdie,
precum să vede, au trecut.
Rămas-au acmu ca în adăpost,
pentru paza vivorului,
fierul să să arunce,
pândzele să să învălească,
funele să să întărească
și vasul, cu nerumpte odgoane,
la margine legându-să,
să să sprijenească,

ca nu cândailea, despre uscat
vivorul duhurilor fără veste scornindu-să,
iarăși mările odată călătorite
și valurile mai denainte trecute
a le poftori să silească,
unde de nu cea de tot prăpădenie,
însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie,
poate să să tâmple.

Iată, deoparte,
Inorogul singur cârmaciu,
singur vasul voii sale încotro ar pofti
a-l porni
știe și poate,
carile, în liman întrând,
cu ce odgon și la ce stâncă vasul s-ar lega,
singur din sine voii
și alegerii noastre au lăsat.

Deci despre aceasta parte
fără prepus sint
că în adăpostul odihnii
vasul inimii sale,
fără nici o primejdie,
cu groase odgoane,
cu tari funi
și la credincioase locuri
să va lega,
unde, neclătit rămâind,
vivor cât de repede,
furtună cât de mare
și holbură cât de năprasnă a-l mai urni
nu va putea

(că mai pre lesne ieste vântului
o mie de odgoane a rumpe
și o mie de fiiară a smulge,
decât sufletului cinstei purtătoriu
din cuvântul dat a să întoarce).

Acmu, dară, lucrul rămâne
că, de vreme ce vasul Corbului
prin epitropie ieste să să chivernisască,
carile dintre voi ar fi acela carile
voie slobodă și toată puterea să aibă
ca la locul ce vom cunoaște noi
că-i mai de credință,
cu funea carea vom dzice că-i mai tare
și cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde,
acolo și cu acelea să să lege
și să să priponească.

Deci carile epitropiia navarhului ar avea
să mi să arete,
ca cu acela cuvintele obștindu-mi,
celea ce spre sfârșitul lucrului
ar căuta să vorovască”.

La aceste a Camilopardalului cuvinte,
Uleul arăta
precum lui nu numai piiedecele în picioare,
ce și gârlița în grumadzi i s-au pus,
de vreme ce Corbul scrie
precum tot lucrul
pre sama Biholului au lăsat.

Dulăii acmu nici lătra,
nici scânciia,
ce ca cei ce mușcă pe furiș,
numai din semne să cuciriia,
să mușce locul mâna nu le da,
să latre iarăși socotiia
că adese și de multe ori lătrând,
acmu a tuturor urechile
de lătrăturile lor să să fie deprins

(că minciuna adese grăită
și adevărul grăit în minciună îl preface).
Aceștea tăcând,
Biholul într-acesta chip
a răgi începu:

„Între noi cineva, o, Camilopardale,
hiriș și cu deplină putere
epitrop Corbului nu ieste,
nici cineva pozvolenie ca aceia are,
carile ce ar lega
să fie legat
și ce ar dezlega,
să fie dezlegat,
fără numai a îmbe părților pofte ascultând,
cuvintelor giudecători,
dreptății alegători
și asupra celui de obște folos sfătuitori
și îndemnători
să fim.

Nici ași socoti
cu cale a fi
lucrul acesta supt siloghismurile aristotelești
și sentențiile platonicești
să cadză,
nici până într-atâta de adânc
scociorât ar trebui,
ce numai inimile acmu plecate
cu un chip mai pre iușor să le alcătuim

(că funele socotelii
mai mult decât ce vremea poftește,
întindzându-să,
și destindzându-să,
din socoteală, socoteală naște
și din cuvânt, cuvânt izbucnește,
și așe, cele vechi trecând,
altele noaă, ca în roată, să întorc).

Ce de ieste lucrul vrăjbii
în pace să să săvârșască,
ei în de iei
voroavele și poftile să-și arete,
iară noi, cele cu cuviință
din cele cu necuviință
alegând,
după dreptate să giudecăm.
Spre carea, de vor vrea a să odihni,
bine,
iară de nu, voia lor în mâna lor ieste
și precum le va fi pofta, așe facă”.

Camilopardalul, cunoscând
că socoteala Biholului spulbărat,
iar nu întemeiat
lucru ieste să facă
(căci răutatea Corbului pocăință nu știe),
foarte să mânie
și într-acesta chip răspunsă:
„De vreme ce
socoteala lor au fost, o, priietine,
pentru ca numai între dânșii să să vorovască,
alt loc de împreunare să-și fie căutat.

Iară de au fost (precum Corbul, scriindu-ne, să roagă)
lucrul acesta, cu mijlociia noastră să să caute,
chipul al triilea, adecă adevărat
epitropul Corbului, de față a fi
ar fi trebuit,
carile noi ce vom giudeca,
ca cum singur Corbul ar fi,
sau astădzi priimitoriu,
sau astădzi nepriimitoriu
giudecății noastre să să arete.
Ce acmu aievea ieste
că și acestea ispite sint și apă în piă bătută.

Însă ispită ca aceasta printr-un alt chip,
lor asemenea, iar nu prin mine, să o facă,
căci nu mai puțin pentru a altora
decât pentru a mea cinste port grijă,
și inima carea voia în mâna mea ș-au pus,
precum pentru a mea,
așe pentru a lui, a sta mi să cade”.
Și așe, Camilopardalul, de mânie aprins,
sculându-să, dintre dânșii ieși.

Iară după ieșirea Camilopardalului din adunare,
cu toții tulburată firea-i vădzind, într-o întristare
cu tăcere amestecată întrară.
Și mai vârtos Inorogul cunoscând
că din toate părțile și în voroavă,
și în faptă vicleșugul nu lipsiia,
ales că Corbul,
macar că toată pozvoleniia Biholului dedese,
însă Biholul, nestătătoare socoteala Corbului știind,
supt darea cuvântului să să lege nu vrea.

Dulăii, așeși din-ceput,
spre isprăvirea lucrului cu piatra la deal siliia,
de vreme ce toată cinstea
și agonosita lor în vânători
și vrăjituri
ca acela să sprijeniia.

Uleul, macar că într-adevăr
spre săvârșirea lucrului tare năzuia,
însă slujba aceasta supt titulul numelui lui
plineala să ia poftiia,
care lucru vădzind că Corbul Biholului l-au orânduit,
oarecum căldura cu răceala amesteca
și, precum la dânsul vreo putere nu ieste dzicând,
tot lucrul asupra Biholului arunca.

Camilopardalul, așijderea, singur numai
schiptrul giudecătoriii nedejduind,
apoi pre Bihol giudecătoriu,
iar nu epitrop a să numi audzind,
pricini, macar că adevărate,
însă nu fără venin amestecate,
arunca
și lucrul oarecum mai greu decât era a-l arăta
siliia.

Inorogul a tuturor, precum cuvintele,
așe chipurile
bine socotind, de pre semnele ce la ivală videa,
adevărat cunoștea
că toată greuimea lucrului nu atâta
în sine, pre cât în lăcomiia
titulului giudecătoriii rămăsese.

De care lucru, într-acesta chip le vorovi:
„Această a noastră vrajbă nu proaspătă,
ce precum am dzice de veche
acmu împuțită ieste,
pre carea încă de la părinți, ca datoriia,
rea moștenire preste voie
și ca cu mânule ciunte am apucat-o.

Aceasta, dară, atâtea rădăcini în toate părțile,
în lat, lung și adânc
aruncate având,
nu ieste cu divă, de să arată
așe de cu greu a să dezrădăcina
(că vrajba neprietiniii ca piatra
cu var lucrată
până în 40 de ani tot fiierbe).

Ce cât despre a mea parte ar fi,
precum pururea și în răbdare
și în așteptare
gata am fost,
și de acmu înainte
încă câtăva vreme loc îngăduinții
a da nu mă voi feri.

Și pentru ca pricina rămânerii
vrăjbii
eu a fi să nu mă arăt,
încă un sfat am a vă sfătui,
pre carile, audzindu-l,
de va fi plăcut, noi în de noi lucrul la săvârșit
a duce să putem socotesc.
Iară de nu, fietecarile la punctul său cel dintâi
a să întoarce cu voia sa să slujește.

Sfatul mieu, dară, ieste acesta:
întâiași dată Camilopardalului
pentru ostenința carea până acmu
în treaba noastră au făcut,
precum să cade, mulțemită prietinește să-i facem.

După aceasta, la alt loc undeva,
de iznoavă să ne împreunăm,
unde ce cu nevoie
și ce pre lesne în lucrurile noastre
ar fi să înțelegem.

Deciia, carile mai aspre ar rămânea,
de acelea pre Camilopardal să înștiințăm,
ca cu mijlocirea și socoteala lui și acelea aședzindu-să,
ca pre un martur și întăritoriu
aședzimânturilor noastre să-l punem”.

Sfatul acesta Uleului plăcu,
Biholul nu-l lepădă,
dulăii încă pentru bunătatea sfatului
cu capetele plecând
sămnul primirii arătară.

Ce nice sfatul Inorogului
de îngemănarea gândului lipsit era,
întâi că, vădzind Inorogul pre Camilopardal
precum asupra celorlalți oarecum s-au mâniiat,
ca și mai mult asupră-le să-l pornească siliia,
ca doară pentru mâniie, ar uita lăcomiia
și în fierbânteala singelui cuvântul dreptății
ar grăi (că nu puțin prepus era
ca nu cumva
cu aceasta pricină obrocul Camilopadalului
de la Corb să să fie adaos,
care lucru s-au și tâmplat,
precum mai gios să va dzice).

A doa, ca doară ar putea cunoaște
la ce săvârșit bate a lor socoteală,
ce ar avea de la dânsul să ceară
și în ce feliu ar pofti să să aședze
acea neîncălzită între dânșii răceală.
Aședară, cu toții împreună sculându-să,
a doa dzi într-alt loc să împreunară,
unde întâi Uleul într-acesta chip voroavă făcu:

„Eu, o, priietinilor, unde nedejduiam
că mai mult folos și agiutorință
spre a lucrului isprăvire vom avea,
acolea
semne împotrivnice
și cuvinte cu zgrăbunți de gheață amestecate
vădzuiu
(însă pentru aceasta,
într-această dată mai mult voroavă
a face nu pociu).

De care lucru, după a Inorogului întreagă sfătuire,
ale altora în chip de prorocii paradigmate
într-o parte lăsind,
acmu între noi cu line suflete și împăcate
inimi,
ce greu și ce iușor înainte ne-ar ieși,
cu osirdie să cercăm,
ca așe, după a lucrului trebuință,
într-o parte lăsindu-ne,
spre ce cinsteș și cu cuviință
ar fi să ne alcătuim”.

Atuncea, Inorogul, vădzind
că boldurile Uleului în piielea Camilopardalului împung,
dzisă: „Eu încă, o, priietine, mult m-am mierat
că chipul pre carile singuri voi
de cinstit și de drept l-ați ales,
acela acmu între miiere
amestecă fiiere,
și foarte rău îmi pare,
căci pricina mai dintr-adânc
a cunoaște nu pociu
(că pricina cunoscută fiind,
oricât de aspră ar fi, vreun leac
spre netedzirea ei să nu să afle nu poate)”.

Biholul dzisă: „(Ucenicii Epithimiii
supt dascalul Pleonexiii să supun),
ce acmu vremea acestor provlimate nefiind,
la ale noastre enthimemate
să ne întoarcem.
Inorogul într-o parte,
Corbul într-altă parte
trage,
iară dreptatea pre calea sa va merge.
Ce acmu întâi trebuie să știm pofta Inorogului de la Corb,
ce și carea ar fi”.

Inorogul dzisă: „Eu, o, priietinilor,
ceva greu și fără cale de la Corb nu poftesc,
fără numai el singur în sine socotindu-să,
ce va afla strâmb să îndreptedze,
și ce dreptatea poftește,
să poftească
și să învoiască.
Acmu, dară, asemenea și eu a ști
ași pofti
de la mine Corbul ce ar cere”.

Uleul dzisă: „Corbul de la tine
altăceva nu poftește,
fără nu mai prieteșug și dragoste adevărată”.
Inorogul răspunsă: „De vreme ce
el prieteșug și dragoste adevărată poftește,
iată că și lui ca aceleași
a ne da i să cade
(că toată pofta bună
cu binele cătră altul a să obști
poftește).

Însă de pre ce vom într-adevărat
a cunoaște putea,
că unul cătră altul aceiași cerere
și dare plinește
(că voile de bine voitoare
din cuvânt încep
și fără zăbavă în faptă sfârșesc).

Deci, cât despre a mea parte ar fi,
părăsind vrăjmășiia neprietiniii,
îndată toată giuruința și plinesc
(că nici mai mult ceva Corbul
de la mine are a pofti).

Care lucru, Corbului deplin a-i sluji
nu poate, de vreme ce eu,
deosăbi de aceasta, asupra lui
și alt feliu de dreptate precum să fiu având
în toată lumea știut ieste.

De care lucru, atuncea numai să va dovedi
precum adevărat din vrăjmășie întorcându-să,
spre dragoste să fie purces,
când strâmbătatea lăsind,
dreptatea a lucra
va începe.

Așijderea,
împotrivă lucrul ieste de socotit,
că Corbului despre mine pace dându-i-să,
îndată toată odihna își agonisește,
carea la mine nu ieste așe,
căci sint și altele carile neodihna îmi pricinesc,
și acelea toate de nu să vor spre odihnă alcătui,
nici eu de tot a mă aședza
și a mă odihni pociu

(că prieteșugul adevărat ieste
de bunăvoie închisoarea sufletului în trupul strein
și pătimirile streine ca pre ale sale a le suferi).
Însă nici cu socoteala întreagă să poate numi
acela carile, focul ațițind,
cu ochii în fum să stea,
că macar că focul spre trebuință să ațiță,
însă mai denainte a socoti
trebuie ca fumului loc de răzsuflare dându-să,
celuia ce-l aprinde înădușală să nu facă.

Deci de vă ieste socoteala ca aceasta
dragoste deplină și adevărată să să facă,
întâi toate peristasele să să cerce
și aflându-să precum să cade să să aședze
și aședzindu-să cinsteș să să păzască”.

Biholul dzisă: „Ce și carile pot fi acele țircumstanții?”
Inorogul dzisă: „După a mea socoteala,
sint acestea: Întâi: împuțite ranele vrăjmășiii,
cu mehlemul adevăratei dragoste ungându-să,
să să tămăduiască
și toate asuprelele dintr-îmbe părțile,
ca cum nici n-ar fi fost, să nu să mai pomenească
(că pomenirea asuprelelor
înnoiesc
și ijdărăsc
neprietiniia).

A doa: pentru cele viitoare lovituri bună pază,
ca de vor și vini,
a lovi
să nu poată, iară de vor și lovi,
a răni
putere să nu aibă
(că ce s-au tâmplat o dată,
să poate tâmpla și de altă dată).

A triia: vrăjmășiia nu numai din gură să să părăsască,
ce deodată cu cuvântul
și ciniile răutății din mâni să să lepede,
ispitele să să părăsască,
ușile și ferestrile simțirilor,
despre tot aburul și vântul tulburării astupându-să,
tare să să păzască,
ca nu cândai nepriimitorii
bunului acestuia lucru,
vreme și loc aflând,
în casa lineștii
oaspele tulburării să poată băga

(că vântul răutății și a vicleșugului atâta
de supțire ieste,
cât nu numai prin găuricea urechii destupate,
ce și prin inima supt lăcata socotelii încuiată
a răzbate poate).

A patra și cea mai de treabă ieste
ca toată dreptatea să să plinească,
pentru ca nu cumva,
unul despre altul în pagubă rămâind,
mosorâtura aceii lovituri
durerile vechi în minte să aducă
(că paguba avuțiii la muritori
din rădăcina sufletului a fi să socotește,
pentru aceia, precum averea din suflet să fie să dzice
și la cei mai mulți așe să crede).

Deci cu bună osirdie să căutăm trebuie,
ca cine supt pagubă ieste
și carile pricina aceii păgubiri să fie fost să aflăm,
deciia, cu cumpăna dreptății cumpănindu-să,
fietecăruia partea ce i s-ar cădea,
dreaptă împărțală să i să facă.

Nici dzic, o, priietinilor, pagube ca acela
să să pomenească, carile unul în pizma altuia
pre la vrăjitori și pre la vânători ar fi pierdut,
ce ca celea carile tirănește streinele prădând,
ca cum ale sale ar fi,
le ține și fără nici o pravilă a dreptății le stăpânește”.

Uleul dzisă: „Adevărat că precum
în multe dreptate ai
și noaă și altora știut ieste.
Însă am pofti
ca și acmu de la tine să audzim,
ce ar fi acea dreptate și cum s-ar putea plini?”

Inorogul dzisă: „Întâi: birlogul carile de moșie ne ieste
și până acmu de câteva ori Corbul tirănește
cu siloghismurile sale, unora și altora l-au dat,
de acmu înainte aceasta
să nu mai adaogă a face.
A doa: în monarhiia dobitoacelor
pasirile amestec să nu aibă,
nici pliscul Corbului
de piielea Boului
să să mai atingă.

A triia: toate cuiburile Corbului,
carile mai denainte de acesta
epitrop pasirilor au fost,
Corbul de acmu într-însele nici să să oaă,
nici pui să scoață,
nici altor pasiri să le dea,
ce după dreptate,
puilor Corbului carii săraci de părinte au rămas,
înapoi să să întoarcă.

A patra: penele, aripile
și toți fulgii și tuleiele Corbului trecut,
Corbul de acmu
între penele sale să nu le amestece,
ce moștenitorilor înapoi să le dea.

Căci penele Corbului trecut
dintr-acestui de acmu foarte bine să cunosc,
că aceluia sint cu doaă fețe,
pe de o parte negre ca a Corbului,
iar pe alta pestrițe ca de pajoră
și sure ca de vultur.

Acestea, dară, Corbul cu fapta plinind,
o, priietinilor, precum spre adevărata dragoste
s-au întors voi putea cunoaște.
Iară amintrile, macar cum a mă încredința
nu voi putea
(că giuruințele cuvintelor
fără plineala lucrurilor,
ca oaăle fără plod[1]
și ca să mințele fără roadă sint)”.

Biholul, macar că toată puterea
și pozvoleniia epitropiii avea,
însă pentru neîncredințarea
în lesne a să muta
socoteala Corbului,
din sine asupra
lucrului apofasin
să facă nu îndrăzniia.

De care lucru, vremea cumpărând[2]
(că Biholul precum la căldură,
așe la frig din fire nesuferitoriu ieste),
într-acesta chip răspunsă:
„Toate poftele tale drepte și pe cale sint,
și așe, s-ar cădea ca toată dreptatea să să plinească.

Însă pentru tuleile Corbului trecut
din gura Corbului acestuia, cu giurământ
asupra numelui Vulturului ceresc am audzit,
precum nici vreodată să nu le fie luat,
nici acmu la dânsul să să afle.

De carea, macar că cu toții bine știm
că adevărul nu grăiește,
însă noi ca priietini a îmbe părților
nevoitori vom fi,
ca nici el de minciună să să rușinedze,
nici dreptatea ta acoperită
și călcată
să rămâie.

Și de vreme ce
poftele ce sint acmu cum să cade am înțeles
și lucrul până la atâta au sosit,
încă puțină vreme îngăduitoriu să fii
cu toții te poftim
și acestea toate de nu să vor face,
încă mai cu multul decât ai poftit,
atuncea amăgeala despre mine să o ții”.

Aședară, cu atâta cuvintele
și voroavele
între dânșii puindu-se
și cu lucrul a le săvârși
rămâind,
cineși la ale sale să dusără.

Iară Biholul cătră Corb
carte într-acesta chip scrisă:
„Biholul Cinei, Corbului Dealurilor, sănătate!
Pentru pricina între tine și între Inorog,
pre carea ca să o caut
și să o isprăvăsc tare m-ai rugat
și în ori în ce chip o voi alege,
așe să și fac, voie slobodă mi-ai dat,

iată, cu puține cuvinte vei ști
că lucrul la aceasta au vinit,
ori din tuleiele Corbului trecut,
ori dintr-ale tale în tot anul Inorogului
patru mii de tuleie să dai,
adecă în toate trii lunele câte o mie,
și tuleiele să nu fie negre de pe spate,
ce albe, de pre supt pântece zmulte.

Din toate cuiburile,
câte Corbul trecut
au avut
și acmu în monarhiia pasirilor să află,
a triia parte în puterea
și oblăduirea
Inorogului să să dea,
căci acestora
adevărat și drept moștenitoriu a fi
să cade.

Apoi, pre piielea Boului
clonțul tău să nu mai îmble,
nici în monarhiia dobitoacelor
să te măi amesteci.
Acestea noi am ales
(macar că cu toții știm
că mai multă și mai mare parte
dreptatea lui ar pofti).

Aceasta de folosul obștii
și de odihna ta a fi sfătuim.
Deci într-acesta chip cu dânsul
prieteșugul a lega
de vii vrea,
chiar și adevărat,
spre întăritura aședzimântului
răspuns să ne dai,

ca, împreună cu Camilopardalul
și cu alții ai tăi carii aicea să află,
cuvânt stătătoriu să dăm
și să luăm.
Și altă mai mult lucrul a cerca
și a zbate
nu mai ispiti
(că leneșul mai mult aleargă
și scumpul mai mult păgubește)”.

Corbul, de acestea înțelegând,
cum mai curând înapoi
răspuns ca acesta trimasă:
„Pentru câte mi-ai scris,
foarte bine am înțeles.
Deci vii ști că acestea toate,
cu toată inima priimindu-le,
le întăresc
și le adeveresc
și, după al vostru aședzimânt,
cu fapta a le plini
nevoitori vom fi.

Numai și eu aceasta deosăbit poftesc,
ca tuleiele carile pre an voi da,
nu supt numele dăriii,
ce supt chipul darului
să fie.
Pentru cuiburi, așijderea,
vreo scrisoare la mijloc să nu să facă,
pentru ca să nu să înțăleagă
că doară vreodânăoară supt mâna noastră fiind,
acmu de supt mâna noastră au ieșit”.

Ca acestea Corbul și cătră Camilopardal scrisă
și pre amândoi tare îi ruga
ca, foarte nevoitori fiind,
să nu cumva
lucrul neisprăvit să rămâie,
pentru carea har și mare prieteșug
de la dânșii va cunoaște,
a căruia mulțămită și răsplătire fără zăbavă
și pre larg o va face.

Răspuns ca acesta Biholul luând,
împreună cu Uleul la Camilopardal să dusără,
pre carile, în multe feliuri rugându-l
(căci precum mai sus s-au pomenit,
la adunarea dintâi mâniindu-să,
de lucru mai să părăsisă),
îl poftiia ca pre Inorog să poftească și să-l îndemne
ca celea că la mijloc să pun
să priimască.

Deci Camilopardalul, de o parte adaogerea
obrocului vădzind (căci aceasta
încă de demult i să giuruisă),
iară de altă parte,
plecată rugămintea lor înduplecându-l,
pre Inorog la sine chemând,
întâi pre taină,
iar apoi și la ivală,
cu multe chipuri și tropuri ritoricești
pacea lăudă, iară vrajba huli

(că ritorii mai multă materie de dzis
decât în lauda păcii și în hula vrăjbii
a afla nu pot),
apoi inima Inorogului cu alte feliuri
de dulci voroave și giuruințe a domoli
începu, până mai pre urmă,
la deșchiderea cuvântului viind,
Corbul din mândriia lui la cât s-au lăsat îi spunea
și precum atâta dare pre an să dea
priimește îi dzicea.
Așijderea,
crescând dragostea,
precum și darurile vor crește îi giuruia.

„Deciia, de socotești, dzice,
căci sint priietin,
cuvântul și sfatul priietinului tău ascultând,
acestea de această dată de la Corb,
priimește. Acestea făcând,
pare-mi-să că nu vii greși”.

Aședară, de o parte Camilopardalul,
de alta Biholul și cu Uleul îl ruga.
Inorogul încă, pre o parte,
de viață primejdioasă supărat
și săturat
fiind,
iar pre altă parte,
îndemnarea și pofta priietinilor a călca neputând,
pre pomenitele condiții
aședzimântul păcii priimi.

După aceia, cu toții
de acolea sculându-să,
iarăși la lăcașul Bivolului să dusără,
unde toți dulăii,
ogarii, coteii,
împreună cu Uleul adunându-să,
pre cinstea numelui
și pre credința cuvântului
legământul păcii aședzară
(căci pre numele Vulturului ceresc
a să lega amândoi nu priimiră)

(de vreme ce cine a sa cinste nu păzește,
a celor cerești
de abiia va cunoaște).
Apoi cu toții sculându-să,
cu capetele plecate,
copitele Inorogului săruta.
Inorogul încăși îmbrățâșându-i,
precum i-ar săruta
și sămn de pace le-ar arăta, cu cinste îi priimia.
Și așe, într-acesta chip vrajba
de 1.700 de ani
între Corb
și între Inorog
sfârșitul își luă.

Iară toată cuprinderea
istoriii aceștiia aceasta ieste:
că Vulturul și Leul de puternici împărați
vrând să să slăvască,
muștele îi batgiocuriră,
Vidra cu neștiința în fericire petrecând,
cu sfatul, fără vreme,
cine să fie o pricepură
și dintr-amândoaă monarhiile o izgoniră,

pre jiganiile și pasirile viclene
Liliiacul le batgiocuri,
Cămila, coarne cercând,
ș-au pierdut și urechile,
Corbul, în doaă monarhii să stăpânească vrând,
supt cea pre an dare mai-micu lui său s-au legat.
Și precum toate sfârșitul său au,
așe și dreptatea,
vremea, locul, puterea și biruința sa
își află.


[1] Ne amintește de „viul ou, la vârf cu plod” din poezia Oul dogmatic a lui Ion Barbu.

[2] Altă parafrază biblică (din nenumăratele care se află în această carte): „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Ef. 5, 16).

Predică la Duminica a 16-a după Rusalii [2013]

Ab initio, intru inceput

Iubiții mei,

Există o frază în Evanghelia de azi [Mt. 25, 14-30] care enervează pe omul necăjit

Îl enervează dacă nu o înțelege cum trebuie. Dacă nu o înțelege în contextul ei.

Și anume sentința Domnului de la 25, 29: „tot celui care are i se va da și va avea din belșug, dar de la cel care nu are și ceea ce are i se va lua de la el” [cf. GNT].

Pentru că, înțeleasă în raport cu lumea de acum, Îl face pe Dumnezeu ca fiind un monstru de nedreptate.

„Adică, cum, celui care are…și are din destul…Dumnezeu îi mai dă…și îi tot dă…iar mie, celui care nu am, Dumnezeu îmi ia și ceea ce am? Ce fel de Dumnezeu e acesta, Care poate fi atât de nedrept cu omul amărât, necăjit, sărăcit”.

Numai că parabola de față, în 25, 29, e în spațiul veșniciei…e o discuție după a doua Sa venire întru slavă…când Dumnezeu Se judecă cu oamenii.

Pentru că la 25, 19 ni se spune că Stăpânul slujitorilor a venit să se socotească [în] cuvânt [sineri logon] cu ei.

Așa că nu e vorba despre acum, despre clipa de față…ci despre cum ne va găsi Dumnezeu la judecata Lui.

Unde trebuie să avem multe frumuseți în noi, multe fapte bune, multă teologie…și de aceea, cui are multă sfințenie în el Dumnezeu îi va Împărăția pe măsura lui…iar cel care nu are fapte demne de Dumnezeu și de oameni…va duce cu el, în Iad, tot binele pe care nu l-a făcut…dar era în stare să îl facă.

Și înțelegându-se corect timpurile parabolei, că există o vreme a punerii talanților în lucru…și o vreme a judecății, versetul potențial rău înțeles, vorbește despre dreptate…și nu despre favorizarea, din partea lui Dumnezeu, a bogaților în detrimentul celor săraci.

De fapt parabola nu este despre bogați și săraci în lucruri materiale ci despre bogați și săraci în daruri duhovnicești.

Pentru că darurile duhovnicești se înmulțesc nu când sunt folosite în mod personal ci când se pun în slujba întregii Biserici și a întregii lumi.

Și ați văzut ce sunt Sfinții pentru întreaga lume: izvor de har și de binecuvântare, izvor de minuni, izvor de înțelepciune și pentru oamenii Bisericii și pentru cei din afară, pentru întreaga umanitate.

Căci atunci când înmulțești duhovnicește darurile lui Dumnezeu înmulțești frumusețea și binele în oameni.

Iar dacă ai glas frumos și nu cânți pentru Dumnezeu, dacă ai știință de carte și nu traduci, nu scrii, nu propovăduiești dreapta credință, dacă ai forță de muncă și nu muncești pe măsura capacităților tale, dacă ai idei bune și le lași să se ofilească…îngropi talantul.

Îți îngropi potența ta, puterea ta de lucru.

Și în loc să faci lucruri imense…nu faci nimic.

Te scalzi în apa de la mal…pentru că nu vrei să intri în ocean, să suferi și să transpiri și să te obosești pentru lucruri mari, cu adevărat importante.

Te anulezi interior…pentru că nu vrei să lucrezi valoric.

Și asta înseamnă să ai multe daruri sau puține…și, datorită unei conjuncturi, a unui om, a unui gând drăcesc…tu să renunți la tot ce ești și poți să faci.

Aminteam și altă dată despre cataclismul pierderii încrederii în ceea ce ești și poți să faci.

Și, mai ales, despre cei care te forțează să devii altul decât ești.

Iar adevărații criminali ai umanității sunt cei care ucid speranțele, visele, vocațiile oamenilor.

Care ucid potențele.

Care nu îi lasă pe oameni să fie ei înșiși.

Cum am fi avut stejari seculari…dacă înaintașii noștri ar fi tăiat fiecare puiet de stejar?

Cum să mai ajungem tineri de căsătorit…dacă părinții ne ucid din fașă?

Cum să se mai nască genii și eroi și Sfinți ai credinței, dacă noi nu-i încurajăm pe oamenii cu mulți talanți, pe cei care trag istoria după ei, ci încurajăm impostura?

Așa că nu e vinovat doar cel care își ascunde talantul…și renunță la profesorat și la preoție, la medicină și pictură și devin afaceriști…ci și mediul social și statul care nu protejează și nu promovează oamenii valorici.

Răspunderea e a multora și nu doar a persoanei în cauză!

Și de aceea Dumnezeu nu judecă persoana în indiferență față de contextul în care a trăit ci, dimpotrivă, vede ce a făcut și ce nu a putut să facă sau nu a fost lăsată să facă.

Însă Evanghelia de astăzi e despre iubirea lui Dumnezeu cu noi, cu toți oamenii, pentru că pe toți ne consideră slujitorii Săi.

Și tuturor ne dă daruri pe măsura dorinței noastre de a face binele și în măsura în care ne umplem de binele slavei lui Dumnezeu.

Căci darurile duhovnicești nu se primesc, ca o avere, doar când te naști…ci ele sunt și o avere pe care ți-o agonisești pe măsura râvnei cu care te despătimești și a iubirii pe care o ai față de Dumnezeu și de oameni.

Iar viețile Sfinților ne arată faptul, cum pas cu pas ei au înaintat în daruri duhovnicești tot mai mari pe măsură ce erau cu totul intrați în căutarea lui Dumnezeu și în împlinirea poruncilor Lui.

Părintele Patriarh Daniel, în predica la această duminică, vorbește despre responsabilitate. Și, totodată, despre faptul că ele, darurile duhovnicești, fiind de la Dumnezeu, nu sunt voința noastră în primul rând…ci răspunderea noastră pentru ceea ce am primit.

Lucru pe care, atunci când ne e greu…când suntem ispitiți și chinuiți în chip și fel…trebuie să ni-l aducem aminte: și anume că Dumnezeu e Cel care dorește ca noi să lucrăm darul, harisma, vocația, talentul nostru.

Și că a renunța la ceea ce putem și știm să facem…e o renunțare la cooperarea cu Dumnezeu, cu Cel care ne sprijină efectiv în lucrarea noastră.

Și omul de știință, omul de creație, omul pe patul suferinței, omul care muncește, omul care caută…simte în continuu cum Dumnezeu îl ajută, îl călăuzește, îl vrea într-un anume fel.

Dar, totodată, El ne face să ne sporim admirația și iubirea față de alții, tocmai pentru că alții au daruri care nouă ne lipsesc…dar care ne împlinesc.

Și faptul că ascult muzică, pe care eu nu știu să o compun sau că folosesc o mașină, care nu știu cum funcționează și pe care nu o pot crea și că beneficiez de truda multora, care au lucrat în domeniul lor, și în urma căruia eu adun roadele cunoașterii…înseamnă o înțelegere profundă a faptului că diversitatea valorică, a darurilor lui Dumnezeu, ne personalizează și ne unifică interior și între noi.

Iar de aici, de la ceea ce ne lipsește…și de la ceea ce ne împlinește vine concilierea și reconcilierea.

Numai pe măsură ce mă înțeleg tot mai mult, în bunele și relele mele…și îi văd și pe alții tot la fel de corect și de profund, ca pe mine însumi…înțeleg nevoile mele și limitele mele.

Înțeleg ce pot să fac singur…și ce nu pot să fac…doar de unul singur.

Înțeleg că trecutul nu se poate schimba, dar că, privind cu înțelegere trecutul umanității putem să găsim puncte de sprijin pentru dialog, pentru cooperare…pentru iertare.

Apusul a pierdut mult, enorm de mult prin tăierea lui de la Biserică dar și-a dezvoltat lucruri de care avem nevoie.

Avem nevoie de tradițiile teologice, culturale și științifice ale eterodocșilor pentru că avem nevoie de tot ceea ce înseamnă valoare.

Avem nevoie de a înmagazina tot mai mult la nivelul informației și al experienței și de a decanta interior lucrurile.

Pentru că una dintre marile cerințe ale lui Dumnezeu de la noi e aceea de a privi și trăi lucrurile prin slava Lui, prin iubirea Lui de oameni.

Și iubirea de oameni înseamnă a dori ca toți să-L cunoască cu adevărat pe El și să se bucure de relația reală cu El.

Iar în finalul predicii de față, vă rog din toată inima, să nu minimalizați nicio persoană și nicio posibilitate de cunoaștere!

Luați toate cu înțelegere și cu mulțumire, ca din partea lui Dumnezeu!

Pentru că și atunci când noi nu vedem ce urmează, nu știm cum să ieșim dintr-un impas, când nu știm…ce va fi…El deja știe totul…și ne călăuzește spre împlinirea noastră.

Numai că nu trebuie să dezertăm din vocația/ chemarea noastră, adică din voia lui Dumnezeu cu noi. Amin!

Predică la Duminica a XVI-a după Rusalii

Judecatorul nostru, 2

Pilda Talanţilor:

„Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat alţi doi.

Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi, apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.

Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău.

Şi răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi.

Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!“ (Matei 25, 14-30).

***

Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii este una care îndeamnă pe oameni să facă milostenie, mai ales pe cei bogaţi, şi îi cheamă pe toţi la înmulţirea talanţilor sau a calităţilor proprii, pentru a simţi bucuria pe care le-o dăruieşte Hristos Domnul celor harnici şi darnici.

Pilda talanţilor are foarte multe înţelesuri duhovniceşti şi se referă nu numai la viaţa duhovnicească, ci şi la viaţa umană în general, la bucuria de a fi roditor, de a dezvolta sau de a cultiva talentul ori diferitele calităţi şi a le pune în slujba semenilor.

În mod deosebit remarcăm că Dumnezeu diferenţiază darurile, nu dăruieşte tuturor oamenilor acelaşi număr de talanţi: unora le dăruieşte mai puţini, iar altora le dăruieşte mai mulţi, ceea ce înseamnă că Dumnezeu cunoaşte puterea fiecăruia dintre oameni de a înmulţi talanţii şi, în acelaşi timp, doreşte ca oamenii să conlucreze şi să ajute din proprie iniţiativă pe cei care au nevoie de ajutorul lor.

Cu alte cuvinte, în viaţa oamenilor darurile sunt împărţite şi diversificate.

De pildă, nu toţi oamenii au aceeaşi înclinaţie pentru aceeaşi meserie. Dacă toţi ar avea înclinaţia de a fi brutari şi nu ar mai exista oameni cu înclinaţia de a fi pantofari, atunci înseamnă că nu s-ar mai putea ajuta oamenii unii pe alţii în mod complementar.

Sau dacă toţi ar fi profesori, ori dacă toţi ar fi muncitori în agricultură, nu ar mai fi specialişti în alte domenii.

Deci, complementaritatea darurilor este o bază solidă pentru organizarea cooperării şi a solidarităţii între oameni, dar şi pentru a fi apreciată bogăţia talentelor deosebite, dăruite oamenilor de Dumnezeu – Dăruitorul.

Darurile împărţite în mod diferit ca număr, fel şi intensitate sunt purtătoare de bucurie, dar şi purtătoare de responsabilitate: de bucurie, dacă au fost înmulţite darurile primite de om prin naşterea sa după trup sau prin naşterea sa după Duhul, adică la Botez.

Darurile sau harismele sunt purtătoare de responsabilitate, deoarece aceste daruri sunt primite, nu hotărâte de voinţa proprie a persoanei umane care le are. Ele sunt oferite de Dumnezeu pentru a fi cultivate şi înmulţite în favoarea celor mulţi, a comunităţii umane.

Cei ce nu înmulţesc darurile primite de la Dumnezeu vor pierde lumina comuniunii cu El: „Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară“ (Matei 25, 30).

Remarcăm în mod deosebit în Evanghelia de astăzi că cei care au înmulţit talanţii i-au înmulţit proporţional cu ceea ce au primit: cel care a primit cinci talanţi i-a înmulţit şi a dobândit zece talanţi, adică a dublat numărul lor; cel care a primit doi talanţi a dublat numărul lor şi a ajuns la patru talanţi, iar cel care a primit unul, fiind „slugă vicleană şi leneşă“ (Matei 25, 26), a îngropat talantul; nu l-a cheltuit, dar nici nu l-a înmulţit.

Mai vedem că Stăpânul sau Domnul talanţilor dăruieşte aceeaşi răsplată celui care a obţinut zece talanţi din cinci talanţi şi celui care a obţinut patru talanţi din doi talanţi: „Slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!“ (Matei 25, 21), adică, deoarece ai înmulţit darurile primite pe pământ, îţi voi da mai multe daruri în ceruri. De aceea, îi spune: „Intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 25, 23). Aceasta înseamnă: intră în bucuria Domnului Cel ce dăruieşte calităţi oamenilor pentru ca ele să fie cultivate şi înmulţite, spre binele comunităţii.

Vedem, aşadar, deodată, principiul proporţionalităţii în cultivarea darurilor primite şi principiul plinătăţii în retribuţia pentru osteneală.

Prin urmare, ajunge la bucuria deplinătăţii rodirii atât cel care a primit mai puţin, cât şi cel care a primit mai mult, întrucât cel care a primit mai mult are datoria să ofere mai mult.

Deci, responsabilitatea omului creşte în raport cu darurile primite. De aceea, nu trebuie ca oamenii să îi invidieze pe semenii lor care au daruri multe, pentru că aceştia au o răspundere mai mare decât cei care au daruri mai puţine. În această privinţă, Hristos Domnul spune: „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere“ (Luca 12, 48).

Deci, prima învăţătură din Evanghelia de astăzi este aceea a dreptăţii lui Dumnezeu şi a înţelepciunii Lui, întrucât El nu cere omului ceea ce nu poate face, adică nu cere nimănui peste măsură, ci El cere ca omul să se facă roditor după posibilităţile sale, după talanţii sau calităţile pe care le-a primit.

Prin urmare, bucuria Stăpânului este aceeaşi şi pentru cel care din doi talanţi a făcut patru, şi pentru cel care din cinci a făcut zece. El se bucură de hărnicia fiecăruia, dacă hărnicia lui este totală, adică fără umbră de lene şi de viclenie.

Pe cel de-al treilea om, adică pe cel care nu a înmulţit talantul, Stăpânul nu l-a felicitat, nu i-a zis: „Intră în bucuria Stăpânului tău!“ (Matei 25, 23), ci i-a spus: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii Mei la zarafi (schimbătorii de bani) şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.“ (Matei 25, 26-27).

Prin aceasta Mântuitorul Hristos vrea să ne arate că Dumnezeu nu este mulţumit dacă omul ţine doar pentru sine calităţile pe care le are, ci trebuie să le pună în slujba semenilor săi.

Aici, schimbătorii de bani sau zarafii nu trebuie înţeleşi în mod financiar sau bancar, ci în sens duhovnicesc, ca fiind toţi oamenii cărora li se face binele, adică sunt ajutaţi de semenii lor talentaţi sau pricepuţi, harnici şi darnici.

Când un profesor talentat cultivă talentul său cu multă osteneală ori cu multă dăruire de sine şi îi formează pe copii sau pe tineri într-o anumită disciplină de studiu sau profesie, iar ei devin, la rândul lor, oameni pricepuţi, profesionişti, specialişti, experţi, atunci el se bucură de roadele muncii sale, de înmulţirea talanţilor.

„Profesorul bun, care înmulţeşte talantul, nu moare când este pus în mormânt, ci când moare ultimul său ucenic“ – spunea marele profesor Teodor M. Popescu. Dar şi ucenicul lui, dacă formează alţi ucenici buni, aceştia continuă bunătatea şi priceperea profesorilor buni din generaţie în generaţie.

Când un medic bun tratează mulţi pacienţi şi îi vindecă, el le prelungeşte viaţa şi aduce bucurie familiei, care simte că binecuvântarea lui Dumnezeu a venit prin medicul priceput şi bun. Astfel, bucuria cea mai mare este aceea de-a fi adus bucurie celor întristaţi şi neajutoraţi.

Deci, darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu se înmulţesc prin dăruirea de sine faţă de semenii lor.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă a talanţilor, a spus: „Ai văzut că cel care a primit doi a făcut patru talanţi, cel care a primit cinci a înmulţit şi a obţinut zece, adică îndoit. Iar acest îndoit înseamnă eu şi semenul meu: eu înmulţesc talanţii numai când ofer darul priceperii mele pentru semenii mei, pentru oamenii din jurul meu“. Aceasta înseamnă „i-a înmulţit îndoit, i-a dublat“, adică nu i-a păstrat numai pentru sine, ci i-a pus în slujba aproapelui său.

De pildă, talentul şi vocaţia de a fi mamă sau de a fi tată se arată prin dăruirea jertfelnică de sine a părinţilor în creşterea copiilor; nu doar în creşterea biologică, ci şi în creşterea lor spirituală şi culturală, în educaţia dată lor.

Prin analogie, în viaţa duhovnicească din mănăstiri, un părinte duhovnicesc care formează ucenici sau fii duhovniceşti ai credinţei în Hristos înmulţeşte darul povăţuirii şi al rugăciunii pentru ei, darul cuvântului ziditor şi pilda faptei bune pentru cei din jurul său.

De asemenea, un preot de parohie care înmulţeşte darul cuvântului ziditor de suflete şi al păstoririi duhovniceşti pe calea mântuirii credincioşilor intră în bucuria comuniunii cu Dumnezeu împreună cu păstoriţii săi.

În concluzie, reţinem că cea mai mare bucurie binecuvântată de Dumnezeu este înmulţirea darurilor primite de la El. Iar această înmulţire a darurilor presupune smerenie şi hărnicie, nu mândrie şi lenevire, dar mai ales iubire de Dumnezeu şi de aproapele.

Dacă talanţii cuiva sunt înmulţiţi în folosul comunităţii umane, cel talentat aduce bucurie lui Dumnezeu şi semenilor lui.

Aşadar, bucuria din Evanghelia de astăzi este bucuria hărniciei şi a dărniciei, bucuria rodirii prin dăruirea de sine, bucuria celui care a făcut mult bine altora, asemănându-se astfel cu Dumnezeu Cel Multmilostiv. Numai această bucurie a rodirii este bucuria deplină în viaţa unei persoane şi a unei comunităţi umane.

Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască tuturor bucuria de a fi chemaţi şi onoraţi de El cu aceste cuvinte: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 25, 21), spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Biblioteca Apostolica Vaticana…începe să fie online

Biblioteca Apostolica Vaticana

Și s-a petrecut un fapt fără precedent: Vaticanul a început să își digitalizeze manuscrisele cu ajutorul Universității de la Heidelberg și să le dăruie în mod gratuit.

Locația sursă: aici.

Primele 256 de manuscrise:

  1. Ott. lat. 259
  2. Pal. lat. 2
  3. Pal. lat. 3
  4. Pal. lat. 4
  5. Pal. lat. 5
  6. Pal. lat. 14
  7. Pal. lat. 17
  8. Pal. lat. 18
  9. Pal. lat. 24
  10. Pal. lat. 25
  11. Pal. lat. 39
  12. Pal. lat. 40
  13. Pal. lat. 41
  14. Pal. lat. 42
  15. Pal. lat. 43
  16. Pal. lat. 45
  17. Pal. lat. 46
  18. Pal. lat. 51
  19. Pal. lat. 57
  20. Pal. lat. 65
  21. Pal. lat. 67
  22. Pal. lat. 68
  23. Pal. lat. 110
  24. Pal. lat. 113
  25. Pal. lat. 135
  26. Pal. lat. 143
  27. Pal. lat. 148
  28. Pal. lat. 150
  29. Pal. lat. 153
  30. Pal. lat. 154
  31. Pal. lat. 160
  32. Pal. lat. 162
  33. Pal. lat. 167
  34. Pal. lat. 169
  35. Pal. lat. 170
  36. Pal. lat. 172
  37. Pal. lat. 174
  38. Pal. lat. 175
  39. Pal. lat. 176
  40. Pal. lat. 177
  41. Pal. lat. 178
  42. Pal. lat. 183
  43. Pal. lat. 185
  44. Pal. lat. 186
  45. Pal. lat. 187
  46. Pal. lat. 188
  47. Pal. lat. 189
  48. Pal. lat. 194
  49. Pal. lat. 195
  50. Pal. lat. 196
  51. Pal. lat. 198
  52. Pal. lat. 200
  53. Pal. lat. 201
  54. Pal. lat. 202
  55. Pal. lat. 206
  56. Pal. lat. 207
  57. Pal. lat. 210
  58. Pal. lat. 211
  59. Pal. lat. 213
  60. Pal. lat. 214
  61. Pal. lat. 215
  62. Pal. lat. 216
  63. Pal. lat. 218
  64. Pal. lat. 220
  1. Pal. lat. 235
  2. Pal. lat. 236
  3. Pal. lat. 238
  4. Pal. lat. 239
  5. Pal. lat. 241
  6. Pal. lat. 242
  7. Pal. lat. 243
  8. Pal. lat. 245
  9. Pal. lat. 246
  10. Pal. lat. 249
  11. Pal. lat. 251
  12. Pal. lat. 253
  13. Pal. lat. 261
  14. Pal. lat. 266
  15. Pal. lat. 273
  16. Pal. lat. 276
  17. Pal. lat. 277
  18. Pal. lat. 278
  19. Pal. lat. 281
  20. Pal. lat. 283
  21. Pal. lat. 284
  22. Pal. lat. 285
  23. Pal. lat. 287
  24. Pal. lat. 290
  25. Pal. lat. 291
  26. Pal. lat. 293
  27. Pal. lat. 294
  28. Pal. lat. 296
  29. Pal. lat. 298
  30. Pal. lat. 317
  31. Pal. lat. 327
  32. Pal. lat. 383
  33. Pal. lat. 386
  34. Pal. lat. 428
  35. Pal. lat. 429
  36. Pal. lat. 485
  37. Pal. lat. 487
  38. Pal. lat. 492
  39. Pal. lat. 493
  40. Pal. lat. 494
  41. Pal. lat. 495
  42. Pal. lat. 499
  43. Pal. lat. 554
  44. Pal. lat. 555
  45. Pal. lat. 556
  46. Pal. lat. 557
  47. Pal. lat. 560
  48. Pal. lat. 563
  49. Pal. lat. 573
  50. Pal. lat. 574
  51. Pal. lat. 578
  52. Pal. lat. 635
  53. Pal. lat. 643
  54. Pal. lat. 653
  55. Pal. lat. 814
  56. Pal. lat. 824
  57. Pal. lat. 825
  58. Pal. lat. 829
  59. Pal. lat. 833
  60. Pal. lat. 834
  61. Pal. lat. 846
  62. Pal. lat. 867
  63. Pal. lat. 870
  64. Pal. lat. 873
  1. Pal. lat. 874
  2. Pal. lat. 875
  3. Pal. lat. 876
  4. Pal. lat. 877
  5. Pal. lat. 878
  6. Pal. lat. 879
  7. Pal. lat. 880
  8. Pal. lat. 881
  9. Pal. lat. 882
  10. Pal. lat. 883
  11. Pal. lat. 885
  12. Pal. lat. 886
  13. Pal. lat. 887
  14. Pal. lat. 888
  15. Pal. lat. 889
  16. Pal. lat. 890
  17. Pal. lat. 892
  18. Pal. lat. 893
  19. Pal. lat. 895
  20. Pal. lat. 898
  21. Pal. lat. 899
  22. Pal. lat. 901
  23. Pal. lat. 902
  24. Pal. lat. 903
  25. Pal. lat. 905
  26. Pal. lat. 906
  27. Pal. lat. 907
  28. Pal. lat. 909
  29. Pal. lat. 915
  30. Pal. lat. 920
  31. Pal. lat. 930
  32. Pal. lat. 933
  33. Pal. lat. 966
  34. Pal. lat. 973
  35. Pal. lat. 979
  36. Pal. lat. 1071
  37. Pal. lat. 1158
  38. Pal. lat. 1167
  39. Pal. lat. 1341
  40. Pal. lat. 1344
  41. Pal. lat. 1378
  42. Pal. lat. 1448
  43. Pal. lat. 1449
  44. Pal. lat. 1508
  45. Pal. lat. 1513
  46. Pal. lat. 1519
  47. Pal. lat. 1523
  48. Pal. lat. 1534
  49. Pal. lat. 1538
  50. Pal. lat. 1547
  51. Pal. lat. 1571
  52. Pal. lat. 1577
  53. Pal. lat. 1578
  54. Pal. lat. 1579
  55. Pal. lat. 1580
  56. Pal. lat. 1581
  57. Pal. lat. 1582
  58. Pal. lat. 1584
  59. Pal. lat. 1586
  60. Pal. lat. 1588
  61. Pal. lat. 1591
  62. Pal. lat. 1595
  63. Pal. lat. 1596
  64. Pal. lat. 1597
  1. Pal. lat. 1598
  2. Pal. lat. 1601
  3. Pal. lat. 1602
  4. Pal. lat. 1603
  5. Pal. lat. 1604
  6. Pal. lat. 1606
  7. Pal. lat. 1628
  8. Pal. lat. 1632
  9. Pal. lat. 1635
  10. Pal. lat. 1646
  11. Pal. lat. 1649
  12. Pal. lat. 1677
  13. Pal. lat. 1701
  14. Pal. lat. 1706
  15. Pal. lat. 1712
  16. Pal. lat. 1715
  17. Pal. lat. 1716
  18. Pal. lat. 1719
  19. Pal. lat. 1720
  20. Pal. lat. 1721
  21. Pal. lat. 1722
  22. Pal. lat. 1723
  23. Pal. lat. 1724
  24. Pal. lat. 1725
  25. Pal. lat. 1728
  26. Pal. lat. 1729
  27. Pal. lat. 1740
  28. Pal. lat. 1741
  29. Pal. lat. 1745
  30. Pal. lat. 1746
  31. Pal. lat. 1753
  32. Pal. lat. 1754
  33. Pal. lat. 1756
  34. Pal. lat. 1757
  35. Pal. lat. 1759
  36. Pal. lat. 1760
  37. Pal. lat. 1761
  38. Pal. lat. 1762
  39. Pal. lat. 1763
  40. Pal. lat. 1764
  41. Pal. lat. 1771
  42. Pal. lat. 1773
  43. Pal. lat. 1775
  44. Pal. lat. 1783
  45. Pal. lat. 1785
  46. Pal. lat. 1787
  47. Pal. lat. 1801
  48. Pal. lat. 1805
  49. Pal. lat. 1806
  50. Pal. lat. 1809
  51. Pal. lat. 1811
  52. Pal. lat. 1812
  53. Pal. lat. 1877
  54. Pal. lat. 1886
  55. Pal. lat. 1898
  56. Pal. lat. 1989
  57. Reg. lat. 118
  58. Reg. lat. 214
  59. Reg. lat. 337
  60. Reg. lat. 586
  61. Stamp. Pal. IV 958
  62. Vat. lat. 3314
  63. Vat. lat. 3852
  64. Vat. lat. 11506