Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35.
Partea a 12-ecea
Iară după ce cineși la locurile sale să întoarsără,
dulăii cătră Corb carte într-acesta chip scrisără:
„Uleul și toți dulăii Corbului, stăpânului milostiv,
cu plecate capete,
sănătate!
După ce încă de demult,
după a domnului nostru poruncă,
în tot chipul am nevoit,
ca doară pre vrăjmașul Inorog
după a noastră voie a aduce am fi putut
(carii nevoințe și ceriul și pământul marturi ne sint),
numai de vreme ce vrăjile nu ne-au slujit,
mrejile nu l-au ținut,
lațurile nu l-au oprit,
seciurile nu l-au încuiat
și tot feliul de măiestrii a-l domoli nu l-au putut,
de mare nevoie, nu ce-am vrut,
ce ce-am putut
ne-au căutat a face.
Și mai vârtos de la trimisul Uleu înștiințându-ne,
precum spre aceasta și voia domnului nostru să să fie plecat
(că pasirile rumpătoare,
când carne proaspătă a câștiga nu pot,
prin stârvuri și prin împuțiciuni foamea a-și domoli
obiciuite sint).
De care lucru noi vădzind
că din dzi în dzi
a norocului nostru căldură să răcește
și oarecum a impotrivnicului să încăldzește,
am socotit ca să nu așteptăm
până de tot răceala ei ne va cuprinde
și toate mădularele ne amurți,
ce cu un ceas mai înainte,
cu blândețe priimind-o,
împotrivă să nu-i stăm
(că norocul plecare, iară nu asprime priimește).
Așijderea, de multe ori s-au vădzut
(că trestiia, după vânt
plecându-să, să îndoiește
și iarăși să scoală,
iară bradul, împotrivă puindu-să,
din rădăcină să prăvălește,
cu a căruia răsturnare,
cele de prin pregiur mlădițe și zmicele,
stropșindu-să,
cu pământul să amestecă).
De care lucru, cu tot sfatul împreună
pre Camilopardalul am rugat ca,
în mijlocul nostru puindu-să,
cea dorită pace între domnul nostru
și între vrăjmașul Inorog să alcătuiască.
Ce Camilopardalul,
macar că osteneala aceasta a priimi s-au arătat,
însă de la noi hirograf ca acela au cerșut,
carile alegerea lui, oricum ar fi, să întărească
și să adeverească.
Ce noi, pozvolenie ca aceasta
de la domnul nostru neavând,
altăceva mai mult a-i răspunde n-am avut,
fără nu mai cât soroc am cerșut,
ca pentru acestea domnului nostru
în știre să facem.
Deci acmu, iată, până în 20 ani soroc avem,
în carii după pofta și plăcerea domnului nostru
aievea răspuns să avem
ne rugăm.
Iară noi în toată slujba gata
și neobosiți vom fi”.
La aceasta a dulăilor scrisoare,
Corbul într-acesta chip răspunsă:
„Cu mila a cereascului Vultur,
Corbul, mai-marele epitrop
a monarhii tuturor pasirilor, Uleului
și dulăilor,
carii în munți să află, sănătate!
Cartea carea ne-ați scris am luat-o,
celea ce ne scrieți, înțeles-am.
La carile mai mult altăceva
a vă răspunde nu avem, fără cât,
iată că, având
aicea lângă noi pre Biholul de Cina,
cum mai curând
într-acea parte îl trimasăm,
căruia toată plinirea puterii i-am dat,
ca și el împreună cu priietinul nostru, Camilopardalul,
orice mai de folosul nostru ar cunoaște,
aceia să facă
(Biholul de Cina la trup ieste negru,
la cap alb,
la picioare pag,
la coamă comos,
ca caii de Schitiia,
la isteciune din vulpe nu rămânea.
Iară hirișiia
cea mai chiară
îi ieste totdeauna
a răgi
și nepărăsit a mugi)”.
Deci după sosirea Biholului,
la lăcașul Camilopardalului,
iarăși de iznoavă adunare mare să făcu,
unde Camilopardalul un prolog
ca acesta făcu:
„Duhurile a toată jiganie,
o, priietinilor, în doaă chipuri fac clătirea lor:
una iute și netocmită,
care naște vrajba și mâniia,
iară alta moale și tocmită,
carea lineștea începând,
dragostea între dânsele-și scornește,
înmulțește
și netulburată o păzește.
Așijderea, de multe ori dintr-acea iute
și netocmită
a duhurilor răpegiune,
muritorii, răpiți fiind,
din carile ca dintr-o amețală trezindu-să,
și ca dintr-un spăriiat
și tulburat
vis deșteptându-se,
spre odihnă și linește a să întoarce
să nevoiesc,
ca celor obosite
și oarecum înădușite
duhuri
odihnă și răpaos
să dea.
De care lucru, în clătiri ca acestea
mai cu de-adins doaă sint de socotit:
una,
că țenchiul odihnii carile,
unde și când va să fie mai denainte
și așeși din începutul clătirii
să-l însămnedze.
Alta,
că, până la însămnatul țenchiu va sosi,
macar cum cevași lenevirii
loc să nu dea,
ce toate mijlocele și împregiurstările
foarte cu mare osirdie
să să păzască
și dintr-îmbe părțile să să păzască.
Că duhurile muritorilor asemenea sint
vânturilor clătitului aier,
carile și plăcut,
și împotrivă
a sufla pot.
Inimile corăbii
pre nestătătoare lucrurile tâmplărilor
ca pre umerile mărilor
plutesc,
sfârșitul lucrurilor liman,
întrarea la liman,
aflarea lineștii
și scăparea din furtună
ieste.
Deci precum adese s-au vădzut
că cu nepaza cârmaciului
și cu lenevirea corăbierilor,
acmu în sinul limanului întrați fiind,
aceia pat,
de carea între groznice undele valurilor au scăpat.
Într-acesta chip și lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
și din multe părți izbit și strânciunat,
acmu la limanul adăpostirii
și la lineștea odihnirii
să fie agiuns socotesc.
Cea mai multă primejdie,
precum să vede, au trecut.
Rămas-au acmu ca în adăpost,
pentru paza vivorului,
fierul să să arunce,
pândzele să să învălească,
funele să să întărească
și vasul, cu nerumpte odgoane,
la margine legându-să,
să să sprijenească,
ca nu cândailea, despre uscat
vivorul duhurilor fără veste scornindu-să,
iarăși mările odată călătorite
și valurile mai denainte trecute
a le poftori să silească,
unde de nu cea de tot prăpădenie,
însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie,
poate să să tâmple.
Iată, deoparte,
Inorogul singur cârmaciu,
singur vasul voii sale încotro ar pofti
a-l porni
știe și poate,
carile, în liman întrând,
cu ce odgon și la ce stâncă vasul s-ar lega,
singur din sine voii
și alegerii noastre au lăsat.
Deci despre aceasta parte
fără prepus sint
că în adăpostul odihnii
vasul inimii sale,
fără nici o primejdie,
cu groase odgoane,
cu tari funi
și la credincioase locuri
să va lega,
unde, neclătit rămâind,
vivor cât de repede,
furtună cât de mare
și holbură cât de năprasnă a-l mai urni
nu va putea
(că mai pre lesne ieste vântului
o mie de odgoane a rumpe
și o mie de fiiară a smulge,
decât sufletului cinstei purtătoriu
din cuvântul dat a să întoarce).
Acmu, dară, lucrul rămâne
că, de vreme ce vasul Corbului
prin epitropie ieste să să chivernisască,
carile dintre voi ar fi acela carile
voie slobodă și toată puterea să aibă
ca la locul ce vom cunoaște noi
că-i mai de credință,
cu funea carea vom dzice că-i mai tare
și cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde,
acolo și cu acelea să să lege
și să să priponească.
Deci carile epitropiia navarhului ar avea
să mi să arete,
ca cu acela cuvintele obștindu-mi,
celea ce spre sfârșitul lucrului
ar căuta să vorovască”.
La aceste a Camilopardalului cuvinte,
Uleul arăta
precum lui nu numai piiedecele în picioare,
ce și gârlița în grumadzi i s-au pus,
de vreme ce Corbul scrie
precum tot lucrul
pre sama Biholului au lăsat.
Dulăii acmu nici lătra,
nici scânciia,
ce ca cei ce mușcă pe furiș,
numai din semne să cuciriia,
să mușce locul mâna nu le da,
să latre iarăși socotiia
că adese și de multe ori lătrând,
acmu a tuturor urechile
de lătrăturile lor să să fie deprins
(că minciuna adese grăită
și adevărul grăit în minciună îl preface).
Aceștea tăcând,
Biholul într-acesta chip
a răgi începu:
„Între noi cineva, o, Camilopardale,
hiriș și cu deplină putere
epitrop Corbului nu ieste,
nici cineva pozvolenie ca aceia are,
carile ce ar lega
să fie legat
și ce ar dezlega,
să fie dezlegat,
fără numai a îmbe părților pofte ascultând,
cuvintelor giudecători,
dreptății alegători
și asupra celui de obște folos sfătuitori
și îndemnători
să fim.
Nici ași socoti
cu cale a fi
lucrul acesta supt siloghismurile aristotelești
și sentențiile platonicești
să cadză,
nici până într-atâta de adânc
scociorât ar trebui,
ce numai inimile acmu plecate
cu un chip mai pre iușor să le alcătuim
(că funele socotelii
mai mult decât ce vremea poftește,
întindzându-să,
și destindzându-să,
din socoteală, socoteală naște
și din cuvânt, cuvânt izbucnește,
și așe, cele vechi trecând,
altele noaă, ca în roată, să întorc).
Ce de ieste lucrul vrăjbii
în pace să să săvârșască,
ei în de iei
voroavele și poftile să-și arete,
iară noi, cele cu cuviință
din cele cu necuviință
alegând,
după dreptate să giudecăm.
Spre carea, de vor vrea a să odihni,
bine,
iară de nu, voia lor în mâna lor ieste
și precum le va fi pofta, așe facă”.
Camilopardalul, cunoscând
că socoteala Biholului spulbărat,
iar nu întemeiat
lucru ieste să facă
(căci răutatea Corbului pocăință nu știe),
foarte să mânie
și într-acesta chip răspunsă:
„De vreme ce
socoteala lor au fost, o, priietine,
pentru ca numai între dânșii să să vorovască,
alt loc de împreunare să-și fie căutat.
Iară de au fost (precum Corbul, scriindu-ne, să roagă)
lucrul acesta, cu mijlociia noastră să să caute,
chipul al triilea, adecă adevărat
epitropul Corbului, de față a fi
ar fi trebuit,
carile noi ce vom giudeca,
ca cum singur Corbul ar fi,
sau astădzi priimitoriu,
sau astădzi nepriimitoriu
giudecății noastre să să arete.
Ce acmu aievea ieste
că și acestea ispite sint și apă în piă bătută.
Însă ispită ca aceasta printr-un alt chip,
lor asemenea, iar nu prin mine, să o facă,
căci nu mai puțin pentru a altora
decât pentru a mea cinste port grijă,
și inima carea voia în mâna mea ș-au pus,
precum pentru a mea,
așe pentru a lui, a sta mi să cade”.
Și așe, Camilopardalul, de mânie aprins,
sculându-să, dintre dânșii ieși.
Iară după ieșirea Camilopardalului din adunare,
cu toții tulburată firea-i vădzind, într-o întristare
cu tăcere amestecată întrară.
Și mai vârtos Inorogul cunoscând
că din toate părțile și în voroavă,
și în faptă vicleșugul nu lipsiia,
ales că Corbul,
macar că toată pozvoleniia Biholului dedese,
însă Biholul, nestătătoare socoteala Corbului știind,
supt darea cuvântului să să lege nu vrea.
Dulăii, așeși din-ceput,
spre isprăvirea lucrului cu piatra la deal siliia,
de vreme ce toată cinstea
și agonosita lor în vânători
și vrăjituri
ca acela să sprijeniia.
Uleul, macar că într-adevăr
spre săvârșirea lucrului tare năzuia,
însă slujba aceasta supt titulul numelui lui
plineala să ia poftiia,
care lucru vădzind că Corbul Biholului l-au orânduit,
oarecum căldura cu răceala amesteca
și, precum la dânsul vreo putere nu ieste dzicând,
tot lucrul asupra Biholului arunca.
Camilopardalul, așijderea, singur numai
schiptrul giudecătoriii nedejduind,
apoi pre Bihol giudecătoriu,
iar nu epitrop a să numi audzind,
pricini, macar că adevărate,
însă nu fără venin amestecate,
arunca
și lucrul oarecum mai greu decât era a-l arăta
siliia.
Inorogul a tuturor, precum cuvintele,
așe chipurile
bine socotind, de pre semnele ce la ivală videa,
adevărat cunoștea
că toată greuimea lucrului nu atâta
în sine, pre cât în lăcomiia
titulului giudecătoriii rămăsese.
De care lucru, într-acesta chip le vorovi:
„Această a noastră vrajbă nu proaspătă,
ce precum am dzice de veche
acmu împuțită ieste,
pre carea încă de la părinți, ca datoriia,
rea moștenire preste voie
și ca cu mânule ciunte am apucat-o.
Aceasta, dară, atâtea rădăcini în toate părțile,
în lat, lung și adânc
aruncate având,
nu ieste cu divă, de să arată
așe de cu greu a să dezrădăcina
(că vrajba neprietiniii ca piatra
cu var lucrată
până în 40 de ani tot fiierbe).
Ce cât despre a mea parte ar fi,
precum pururea și în răbdare
și în așteptare
gata am fost,
și de acmu înainte
încă câtăva vreme loc îngăduinții
a da nu mă voi feri.
Și pentru ca pricina rămânerii
vrăjbii
eu a fi să nu mă arăt,
încă un sfat am a vă sfătui,
pre carile, audzindu-l,
de va fi plăcut, noi în de noi lucrul la săvârșit
a duce să putem socotesc.
Iară de nu, fietecarile la punctul său cel dintâi
a să întoarce cu voia sa să slujește.
Sfatul mieu, dară, ieste acesta:
întâiași dată Camilopardalului
pentru ostenința carea până acmu
în treaba noastră au făcut,
precum să cade, mulțemită prietinește să-i facem.
După aceasta, la alt loc undeva,
de iznoavă să ne împreunăm,
unde ce cu nevoie
și ce pre lesne în lucrurile noastre
ar fi să înțelegem.
Deciia, carile mai aspre ar rămânea,
de acelea pre Camilopardal să înștiințăm,
ca cu mijlocirea și socoteala lui și acelea aședzindu-să,
ca pre un martur și întăritoriu
aședzimânturilor noastre să-l punem”.
Sfatul acesta Uleului plăcu,
Biholul nu-l lepădă,
dulăii încă pentru bunătatea sfatului
cu capetele plecând
sămnul primirii arătară.
Ce nice sfatul Inorogului
de îngemănarea gândului lipsit era,
întâi că, vădzind Inorogul pre Camilopardal
precum asupra celorlalți oarecum s-au mâniiat,
ca și mai mult asupră-le să-l pornească siliia,
ca doară pentru mâniie, ar uita lăcomiia
și în fierbânteala singelui cuvântul dreptății
ar grăi (că nu puțin prepus era
ca nu cumva
cu aceasta pricină obrocul Camilopadalului
de la Corb să să fie adaos,
care lucru s-au și tâmplat,
precum mai gios să va dzice).
A doa, ca doară ar putea cunoaște
la ce săvârșit bate a lor socoteală,
ce ar avea de la dânsul să ceară
și în ce feliu ar pofti să să aședze
acea neîncălzită între dânșii răceală.
Aședară, cu toții împreună sculându-să,
a doa dzi într-alt loc să împreunară,
unde întâi Uleul într-acesta chip voroavă făcu:
„Eu, o, priietinilor, unde nedejduiam
că mai mult folos și agiutorință
spre a lucrului isprăvire vom avea,
acolea
semne împotrivnice
și cuvinte cu zgrăbunți de gheață amestecate
vădzuiu
(însă pentru aceasta,
într-această dată mai mult voroavă
a face nu pociu).
De care lucru, după a Inorogului întreagă sfătuire,
ale altora în chip de prorocii paradigmate
într-o parte lăsind,
acmu între noi cu line suflete și împăcate
inimi,
ce greu și ce iușor înainte ne-ar ieși,
cu osirdie să cercăm,
ca așe, după a lucrului trebuință,
într-o parte lăsindu-ne,
spre ce cinsteș și cu cuviință
ar fi să ne alcătuim”.
Atuncea, Inorogul, vădzind
că boldurile Uleului în piielea Camilopardalului împung,
dzisă: „Eu încă, o, priietine, mult m-am mierat
că chipul pre carile singuri voi
de cinstit și de drept l-ați ales,
acela acmu între miiere
amestecă fiiere,
și foarte rău îmi pare,
căci pricina mai dintr-adânc
a cunoaște nu pociu
(că pricina cunoscută fiind,
oricât de aspră ar fi, vreun leac
spre netedzirea ei să nu să afle nu poate)”.
Biholul dzisă: „(Ucenicii Epithimiii
supt dascalul Pleonexiii să supun),
ce acmu vremea acestor provlimate nefiind,
la ale noastre enthimemate
să ne întoarcem.
Inorogul într-o parte,
Corbul într-altă parte
trage,
iară dreptatea pre calea sa va merge.
Ce acmu întâi trebuie să știm pofta Inorogului de la Corb,
ce și carea ar fi”.
Inorogul dzisă: „Eu, o, priietinilor,
ceva greu și fără cale de la Corb nu poftesc,
fără numai el singur în sine socotindu-să,
ce va afla strâmb să îndreptedze,
și ce dreptatea poftește,
să poftească
și să învoiască.
Acmu, dară, asemenea și eu a ști
ași pofti
de la mine Corbul ce ar cere”.
Uleul dzisă: „Corbul de la tine
altăceva nu poftește,
fără nu mai prieteșug și dragoste adevărată”.
Inorogul răspunsă: „De vreme ce
el prieteșug și dragoste adevărată poftește,
iată că și lui ca aceleași
a ne da i să cade
(că toată pofta bună
cu binele cătră altul a să obști
poftește).
Însă de pre ce vom într-adevărat
a cunoaște putea,
că unul cătră altul aceiași cerere
și dare plinește
(că voile de bine voitoare
din cuvânt încep
și fără zăbavă în faptă sfârșesc).
Deci, cât despre a mea parte ar fi,
părăsind vrăjmășiia neprietiniii,
îndată toată giuruința și plinesc
(că nici mai mult ceva Corbul
de la mine are a pofti).
Care lucru, Corbului deplin a-i sluji
nu poate, de vreme ce eu,
deosăbi de aceasta, asupra lui
și alt feliu de dreptate precum să fiu având
în toată lumea știut ieste.
De care lucru, atuncea numai să va dovedi
precum adevărat din vrăjmășie întorcându-să,
spre dragoste să fie purces,
când strâmbătatea lăsind,
dreptatea a lucra
va începe.
Așijderea,
împotrivă lucrul ieste de socotit,
că Corbului despre mine pace dându-i-să,
îndată toată odihna își agonisește,
carea la mine nu ieste așe,
căci sint și altele carile neodihna îmi pricinesc,
și acelea toate de nu să vor spre odihnă alcătui,
nici eu de tot a mă aședza
și a mă odihni pociu
(că prieteșugul adevărat ieste
de bunăvoie închisoarea sufletului în trupul strein
și pătimirile streine ca pre ale sale a le suferi).
Însă nici cu socoteala întreagă să poate numi
acela carile, focul ațițind,
cu ochii în fum să stea,
că macar că focul spre trebuință să ațiță,
însă mai denainte a socoti
trebuie ca fumului loc de răzsuflare dându-să,
celuia ce-l aprinde înădușală să nu facă.
Deci de vă ieste socoteala ca aceasta
dragoste deplină și adevărată să să facă,
întâi toate peristasele să să cerce
și aflându-să precum să cade să să aședze
și aședzindu-să cinsteș să să păzască”.
Biholul dzisă: „Ce și carile pot fi acele țircumstanții?”
Inorogul dzisă: „După a mea socoteala,
sint acestea: Întâi: împuțite ranele vrăjmășiii,
cu mehlemul adevăratei dragoste ungându-să,
să să tămăduiască
și toate asuprelele dintr-îmbe părțile,
ca cum nici n-ar fi fost, să nu să mai pomenească
(că pomenirea asuprelelor
înnoiesc
și ijdărăsc
neprietiniia).
A doa: pentru cele viitoare lovituri bună pază,
ca de vor și vini,
a lovi
să nu poată, iară de vor și lovi,
a răni
putere să nu aibă
(că ce s-au tâmplat o dată,
să poate tâmpla și de altă dată).
A triia: vrăjmășiia nu numai din gură să să părăsască,
ce deodată cu cuvântul
și ciniile răutății din mâni să să lepede,
ispitele să să părăsască,
ușile și ferestrile simțirilor,
despre tot aburul și vântul tulburării astupându-să,
tare să să păzască,
ca nu cândai nepriimitorii
bunului acestuia lucru,
vreme și loc aflând,
în casa lineștii
oaspele tulburării să poată băga
(că vântul răutății și a vicleșugului atâta
de supțire ieste,
cât nu numai prin găuricea urechii destupate,
ce și prin inima supt lăcata socotelii încuiată
a răzbate poate).
A patra și cea mai de treabă ieste
ca toată dreptatea să să plinească,
pentru ca nu cumva,
unul despre altul în pagubă rămâind,
mosorâtura aceii lovituri
durerile vechi în minte să aducă
(că paguba avuțiii la muritori
din rădăcina sufletului a fi să socotește,
pentru aceia, precum averea din suflet să fie să dzice
și la cei mai mulți așe să crede).
Deci cu bună osirdie să căutăm trebuie,
ca cine supt pagubă ieste
și carile pricina aceii păgubiri să fie fost să aflăm,
deciia, cu cumpăna dreptății cumpănindu-să,
fietecăruia partea ce i s-ar cădea,
dreaptă împărțală să i să facă.
Nici dzic, o, priietinilor, pagube ca acela
să să pomenească, carile unul în pizma altuia
pre la vrăjitori și pre la vânători ar fi pierdut,
ce ca celea carile tirănește streinele prădând,
ca cum ale sale ar fi,
le ține și fără nici o pravilă a dreptății le stăpânește”.
Uleul dzisă: „Adevărat că precum
în multe dreptate ai
și noaă și altora știut ieste.
Însă am pofti
ca și acmu de la tine să audzim,
ce ar fi acea dreptate și cum s-ar putea plini?”
Inorogul dzisă: „Întâi: birlogul carile de moșie ne ieste
și până acmu de câteva ori Corbul tirănește
cu siloghismurile sale, unora și altora l-au dat,
de acmu înainte aceasta
să nu mai adaogă a face.
A doa: în monarhiia dobitoacelor
pasirile amestec să nu aibă,
nici pliscul Corbului
de piielea Boului
să să mai atingă.
A triia: toate cuiburile Corbului,
carile mai denainte de acesta
epitrop pasirilor au fost,
Corbul de acmu într-însele nici să să oaă,
nici pui să scoață,
nici altor pasiri să le dea,
ce după dreptate,
puilor Corbului carii săraci de părinte au rămas,
înapoi să să întoarcă.
A patra: penele, aripile
și toți fulgii și tuleiele Corbului trecut,
Corbul de acmu
între penele sale să nu le amestece,
ce moștenitorilor înapoi să le dea.
Căci penele Corbului trecut
dintr-acestui de acmu foarte bine să cunosc,
că aceluia sint cu doaă fețe,
pe de o parte negre ca a Corbului,
iar pe alta pestrițe ca de pajoră
și sure ca de vultur.
Acestea, dară, Corbul cu fapta plinind,
o, priietinilor, precum spre adevărata dragoste
s-au întors voi putea cunoaște.
Iară amintrile, macar cum a mă încredința
nu voi putea
(că giuruințele cuvintelor
fără plineala lucrurilor,
ca oaăle fără plod[1]
și ca să mințele fără roadă sint)”.
Biholul, macar că toată puterea
și pozvoleniia epitropiii avea,
însă pentru neîncredințarea
în lesne a să muta
socoteala Corbului,
din sine asupra
lucrului apofasin
să facă nu îndrăzniia.
De care lucru, vremea cumpărând[2]
(că Biholul precum la căldură,
așe la frig din fire nesuferitoriu ieste),
într-acesta chip răspunsă:
„Toate poftele tale drepte și pe cale sint,
și așe, s-ar cădea ca toată dreptatea să să plinească.
Însă pentru tuleile Corbului trecut
din gura Corbului acestuia, cu giurământ
asupra numelui Vulturului ceresc am audzit,
precum nici vreodată să nu le fie luat,
nici acmu la dânsul să să afle.
De carea, macar că cu toții bine știm
că adevărul nu grăiește,
însă noi ca priietini a îmbe părților
nevoitori vom fi,
ca nici el de minciună să să rușinedze,
nici dreptatea ta acoperită
și călcată
să rămâie.
Și de vreme ce
poftele ce sint acmu cum să cade am înțeles
și lucrul până la atâta au sosit,
încă puțină vreme îngăduitoriu să fii
cu toții te poftim
și acestea toate de nu să vor face,
încă mai cu multul decât ai poftit,
atuncea amăgeala despre mine să o ții”.
Aședară, cu atâta cuvintele
și voroavele
între dânșii puindu-se
și cu lucrul a le săvârși
rămâind,
cineși la ale sale să dusără.
Iară Biholul cătră Corb
carte într-acesta chip scrisă:
„Biholul Cinei, Corbului Dealurilor, sănătate!
Pentru pricina între tine și între Inorog,
pre carea ca să o caut
și să o isprăvăsc tare m-ai rugat
și în ori în ce chip o voi alege,
așe să și fac, voie slobodă mi-ai dat,
iată, cu puține cuvinte vei ști
că lucrul la aceasta au vinit,
ori din tuleiele Corbului trecut,
ori dintr-ale tale în tot anul Inorogului
patru mii de tuleie să dai,
adecă în toate trii lunele câte o mie,
și tuleiele să nu fie negre de pe spate,
ce albe, de pre supt pântece zmulte.
Din toate cuiburile,
câte Corbul trecut
au avut
și acmu în monarhiia pasirilor să află,
a triia parte în puterea
și oblăduirea
Inorogului să să dea,
căci acestora
adevărat și drept moștenitoriu a fi
să cade.
Apoi, pre piielea Boului
clonțul tău să nu mai îmble,
nici în monarhiia dobitoacelor
să te măi amesteci.
Acestea noi am ales
(macar că cu toții știm
că mai multă și mai mare parte
dreptatea lui ar pofti).
Aceasta de folosul obștii
și de odihna ta a fi sfătuim.
Deci într-acesta chip cu dânsul
prieteșugul a lega
de vii vrea,
chiar și adevărat,
spre întăritura aședzimântului
răspuns să ne dai,
ca, împreună cu Camilopardalul
și cu alții ai tăi carii aicea să află,
cuvânt stătătoriu să dăm
și să luăm.
Și altă mai mult lucrul a cerca
și a zbate
nu mai ispiti
(că leneșul mai mult aleargă
și scumpul mai mult păgubește)”.
Corbul, de acestea înțelegând,
cum mai curând înapoi
răspuns ca acesta trimasă:
„Pentru câte mi-ai scris,
foarte bine am înțeles.
Deci vii ști că acestea toate,
cu toată inima priimindu-le,
le întăresc
și le adeveresc
și, după al vostru aședzimânt,
cu fapta a le plini
nevoitori vom fi.
Numai și eu aceasta deosăbit poftesc,
ca tuleiele carile pre an voi da,
nu supt numele dăriii,
ce supt chipul darului
să fie.
Pentru cuiburi, așijderea,
vreo scrisoare la mijloc să nu să facă,
pentru ca să nu să înțăleagă
că doară vreodânăoară supt mâna noastră fiind,
acmu de supt mâna noastră au ieșit”.
Ca acestea Corbul și cătră Camilopardal scrisă
și pre amândoi tare îi ruga
ca, foarte nevoitori fiind,
să nu cumva
lucrul neisprăvit să rămâie,
pentru carea har și mare prieteșug
de la dânșii va cunoaște,
a căruia mulțămită și răsplătire fără zăbavă
și pre larg o va face.
Răspuns ca acesta Biholul luând,
împreună cu Uleul la Camilopardal să dusără,
pre carile, în multe feliuri rugându-l
(căci precum mai sus s-au pomenit,
la adunarea dintâi mâniindu-să,
de lucru mai să părăsisă),
îl poftiia ca pre Inorog să poftească și să-l îndemne
ca celea că la mijloc să pun
să priimască.
Deci Camilopardalul, de o parte adaogerea
obrocului vădzind (căci aceasta
încă de demult i să giuruisă),
iară de altă parte,
plecată rugămintea lor înduplecându-l,
pre Inorog la sine chemând,
întâi pre taină,
iar apoi și la ivală,
cu multe chipuri și tropuri ritoricești
pacea lăudă, iară vrajba huli
(că ritorii mai multă materie de dzis
decât în lauda păcii și în hula vrăjbii
a afla nu pot),
apoi inima Inorogului cu alte feliuri
de dulci voroave și giuruințe a domoli
începu, până mai pre urmă,
la deșchiderea cuvântului viind,
Corbul din mândriia lui la cât s-au lăsat îi spunea
și precum atâta dare pre an să dea
priimește îi dzicea.
Așijderea,
crescând dragostea,
precum și darurile vor crește îi giuruia.
„Deciia, de socotești, dzice,
căci sint priietin,
cuvântul și sfatul priietinului tău ascultând,
acestea de această dată de la Corb,
priimește. Acestea făcând,
pare-mi-să că nu vii greși”.
Aședară, de o parte Camilopardalul,
de alta Biholul și cu Uleul îl ruga.
Inorogul încă, pre o parte,
de viață primejdioasă supărat
și săturat
fiind,
iar pre altă parte,
îndemnarea și pofta priietinilor a călca neputând,
pre pomenitele condiții
aședzimântul păcii priimi.
După aceia, cu toții
de acolea sculându-să,
iarăși la lăcașul Bivolului să dusără,
unde toți dulăii,
ogarii, coteii,
împreună cu Uleul adunându-să,
pre cinstea numelui
și pre credința cuvântului
legământul păcii aședzară
(căci pre numele Vulturului ceresc
a să lega amândoi nu priimiră)
(de vreme ce cine a sa cinste nu păzește,
a celor cerești
de abiia va cunoaște).
Apoi cu toții sculându-să,
cu capetele plecate,
copitele Inorogului săruta.
Inorogul încăși îmbrățâșându-i,
precum i-ar săruta
și sămn de pace le-ar arăta, cu cinste îi priimia.
Și așe, într-acesta chip vrajba
de 1.700 de ani
între Corb
și între Inorog
sfârșitul își luă.
Iară toată cuprinderea
istoriii aceștiia aceasta ieste:
că Vulturul și Leul de puternici împărați
vrând să să slăvască,
muștele îi batgiocuriră,
Vidra cu neștiința în fericire petrecând,
cu sfatul, fără vreme,
cine să fie o pricepură
și dintr-amândoaă monarhiile o izgoniră,
pre jiganiile și pasirile viclene
Liliiacul le batgiocuri,
Cămila, coarne cercând,
ș-au pierdut și urechile,
Corbul, în doaă monarhii să stăpânească vrând,
supt cea pre an dare mai-micu lui său s-au legat.
Și precum toate sfârșitul său au,
așe și dreptatea,
vremea, locul, puterea și biruința sa
își află.
[1] Ne amintește de „viul ou, la vârf cu plod” din poezia Oul dogmatic a lui Ion Barbu.
[2] Altă parafrază biblică (din nenumăratele care se află în această carte): „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Ef. 5, 16).