Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 9 februarie 2013

Sermon about Gifts

 Fiul omului

My Beloved,

The discussion about gifts, about spiritual gifts, is theological one. Because the spiritual gifts have their source in God, and we become partakers of them insofar as we cleanse our sins.

Therefore the spiritual gifts are not suspicious appearances that we cannot explain but, on the contrary, which explains itself, through that sees in them the grace, the God’s work.

And because they are from God, are His gifts, therefore we are responsible towards the mode in that we use them.

For that the spiritual gifts build the Church and, in the same time, they build us. And for this we are responsible for all our religious manifestations.

But the problem number one is that of to differentiate the true gifts from the false. Who does this thing in the Orthodox Church? Who can to do?

And the answer would be: the spiritual people. People with great theological and spiritual experience.

And now it’s word to have the mystical experiences, of to make wonders, of to see before. To finesse things.

For that, in general, when someone can translate and sing and compose music, almost no one denies the reality of gifts.

And, unfortunately, we deny God’s gifts of people for that we do not understand them. And understanding has theological bases.

For then when we do not understand if a wonder it’s true or false, in fact, we do not look at its fruits [Matt. 12, 33].

For that the wonder strengthens the man in the right-faith and the clairvoyance illuminates him in interior. And who sees the glory of God does not become an omniscient but a man who sees his sins.

For the main thing is a real view of self and a good knowledge, through love, of God.

Therefore I think the most important thing in the Church is to find of us as persons in communion, that we need others as we have for us. And all our gifts to be the joy of one to another, through that to learn who we are and what we want.

And the fact that this thing is not a fairytale is seen from the lives of Saints. For that in Saints the grace of God is a reality and after their dormition. Sign that so they stood the things in their lives.

Thus, we must to talk about spiritual gifts as about permanent interior realities, for that only thus we can talk about to have gifts.

God’s gifts are not hocks-pocks, because they are fruit-bearings of life and the sign that God is present in our lives.

The spiritual gifts, then, are related to God and true faith. God works miracles, but not to lead men into error. He wants to enlighten people, to lift them from their sins and not to sink and worse in them.

So God does not promote heresy and does not want strife. The strife on truths is a waste of time and a sign of infatuation.

For to build spiritually is needed the shunning of passions and not controversy. And in measure in that we fill us of grace in that measure we are responsible for the life which we have with God. A responsibility of ours to Him.

But because we are people of the Church, our responsibility is, in the same time, and a responsibility to people.

In the sense that, we cannot profit from follow of our spiritual gifts. We cannot lie to people that we have visions for them if we do not have or to make them believe that we work miracles with power from us and not from God.

But then when we have something to give people, from part of God, to give it with the humble heart and with the joy that we serve at the salvation of our brethren.

Therefore I am glad to ask you to be sacrificing in the life of the Church and the world, for to be yourself!

For God, Who works in us all, will fill us with His glory, for us and for our salvation. Amen!

Dumnezeul Coranului [5]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte,  a doua, a 3-a și a 4-a.

***

În sura Vitele, a 6-a, în versetul al 2-lea, se vorbește despre cum Allah l-a făcut pe om din lut[1].

Allah este Al-Qahir/ Stăpânul suprem[2] și El are „cheile necunoscutului”[3]. „Nu cade nicio frunză fără ca El să o știe[4] și însemneză totul în „Cartea Limpede”[5].

Allah consideră Mekka „Mama cetăților”[6] și El „face să crape [să încolțească] semințele și sâmburii. El dă viață la ceea ce este mort și face să moară ceea ce este viu”[7].

Din VI, 96-97 se subînțelege că Allah a creat tot cosmosul, dacă face să fie dimineață și noapte și dacă a creat astrele[8].

Însă, dacă în VI, 2 s-a spus că Allah a făcut trupul din lut, în VI, 98 se spune că suntem creați „dintr-un singur suflet”[9]. Numai că traducătorul român îl echivalează pe suflet cu Adam[10] și nu consideră că sufletul se înmulțește prin naștere, așa cum ne-ar indica, în mod literalist, fragmentul citat.

VI 101 afirmă explicit că Allah e „făcătorul desăvârșit al cerurilor și al pământului”[11]. Și El „deschide pieptul [inima] pentru Islam”, dacă vrea să călăuzească pe cineva[12].

Paradisul e numit Casa Păcii în VI 127[13] și în VI 132 se vorbește despre treptele de răsplătire ale celor credincioși[14].

Adică despre un mod personalizat de moștenire a Paradisului, lucru despre care vorbește și teologia Bisericii Ortodoxe.

Sura a 7-a, sura Al-ʼAʼraf, începe în p. 215 și Al-ʼAʼraf, potrivit traducătorului, este zidul care separă Paradisul de Infern[15].

Iblis/ Satana „nu s-a prosternat” în fața lui Adam, pentru că era conștient de faptul că el e creat de Allah din foc și nu din lut, ca Adam[16].

Și așa explică Coranul căderea Satanei: pentru că nu s-a închinat lui Adam.

VII 20-22, 24 rescrie ispitirea, căderea și scoaterea Protopărinților din Rai[17].

Allah nu-i iubește pe cei care „întrec măsura”[18] iar VII 34 vorbește despre „soroc”, despre un moment predestinat pentru „fiecare comunitate”[19].

Titlul surei se explică prin v. 46, de unde aflăm că „între cele două [între Rai și Iad] este un zid, iar pe crestele zidului se vor afla oamenii care-i cunosc pe cei din fiecare tabără după trăsăturile lor”[20]. La care traducătorul român adaugă: „locuitorii Raiului au chipuri albe, iar locuitorii Iadului au chipuri negre[21], fără să ne indice vreo sursă.

De mai multe ori până acum s-a vorbit despre oaspeți și în legătură cu Raiul și cu Iadul. În VII 50 ambele sintagme sunt la un loc: „oaspeții Iadului” și „oaspeții Raiului”[22]. Iar anterior, în VII 36, cei din Iad au fost numiți „oaspeți ai Focului”[23]. Foc veșnic…

Allah e Cel mai bun dintre judecători[24] iar VII 99 vorbește despre „viclenia lui Allah”[25]. VII 143 inventează o distrugere a Muntelui Sinai, atunci când Sfântul Moise I-a cerut Domnului să Îi vadă fața[26]. Numai că muntele e în picioare și în ziua de astăzi…

În VII 171 o altă invenție: Dumnezeu ar fi ridicat deasupra poporului lui Israel un munte și l-ar fi făcut umbrar[27].

Allah are „cele mai frumoase” nume[28]. Potrivit traducătorului ele sunt 99 în Coran[29].

În sura Prăzilor, a 8-a, prăzile de război sunt ale lui Allah și ale lui Muhammed[30]. Și Allah e Cel care dăruie victoria[31] și Care aduce unitatea[32].


[1] S VI, 2, p. 188.

[2] S VI, 18, p. 190; S VI, 61, p. 196.

[3] S VI, 59, p. 195.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] S VI, 92, p. 200 + Idem, p. 200, n. 110.

[7] S VI, 95, p. 201.

[8] Idem, p. 201.

[9] Ibidem; S VII, 189, p. 241.

[10] Idem, p. 201, n. 120.

[11] Idem, p. 202.

[12] S VI, 125, p. 206.

[13] Idem, p. 206, n. 168.

[14] Idem, p. 207, n. 183.

[15] Idem, p. 215, n. 1.

[16] S VII, 11-12, p. 216.

[17] Idem, p. 217-218.

[18] S VII, 31, p. 219.

[19] Idem, p. 219.

[20] Idem, p. 221.

[21] Idem, p. 221, n. 76.

[22] Idem, p. 222.

[23] S VII, 36, p. 220.

[24] S VII, 89, p. 227.

[25] Idem, p. 229; S VII, 183, p. 240.

[26] Idem, p. 234.

[27] Idem, p. 238.

[28] S VII, 180, p. 239.

[29] Idem, p. 239, n. 223.

[30] S VIII, 1, p. 243.

[31] S VIII, 10, p. 244.

[32] S VIII, 63, p. 253.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [19]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 36, ritmul și chiar mesajul seamănă cu cele ale unor balade sau legende istorice de mai târziu, ale lui Bolintineanu și Alecsandri.

Dosoftei pune aici în cumpănă binele și răul și cântărește binefacerile și, respectiv, repercusiunile alegerii, cu o expresivitate care sună anticipativ, cum spuneam, aducându-ne în minte creații pașoptiste:

 Nu râvni-n bivșugul a om fără lege,
Că fără zăbavă din lume s-a șterge.

Și va săca lesne, ca otava verde,
Sufletul ș-apune ș-averea ș-a pierde.
/…/

Silește cu Domnul să te dai în viață,
Că-ț[i] va da pre voaie inemii dulceață.
/…/

Dirept te va face, de-i fi tot lumină,
Giudețul ț-va scoate-n miazăzî senină.

Domnului te roagă și te cucirește,
Nu râvni vicleanul, calea ce-i sporește.

Păcatele toate cu dânsul vor merge,
Omului ce face călcare de lege.
/…/

Că di-i face rele, săci din rădăcină,
De vei face bine, nădejdea ți-i plină.
/…/

Scos-au păcătoșii sabie din teacă,
Arcele li-s gata războiul să-l facă,
/…/

Sabia aceea într-înș[i] să va-nfige,
Coarda să va rupe, arcul li s-a frânge.
/…/

Întregilor [Înțelepților] Domnul îmbletele știe,
Și le-au dat cu vecii uric pre moșie.

La vreme cumplită n-or fi de rușine,
În zâle flămânde le-a prisosî pâine.
/…/

Fugi de răutate, fă ce este bine,
Să petreci în lume cu zâlele pline.
/…/

În veci ocinează [moștenesc] direpții hotară,
Părț[i] ce le-au dat Domnul cu uric în țară.
/…/

Văzui pre spurcatul suindu-să búor,
S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor.

Și trecui pre-acia, caŭt, nu văz nemică
Rămas de la dânsul, vro stâlpare [1] mică.

Țâne dereptatea, blândețea păzește,
Că omului cél bun rămășița-i crește.

Superbia păcătosului este reprodusă printr-o magnifică hiperbolă care anticipează și poezia ermetică: „Văzui pre spurcatul suindu-să búor,/ S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor”.

Doar trei decenii mai târziu, Cantemir va fi maestru al încriptărilor poetice.

Citit în felul acesta, poemul lui Dosoftei nu e cu nimic mai prejos decât pomenitele legende și balade din epoca modernă.

Și reafirm cu tărie ceea ce am spus de multe ori: nu cred că pașoptiștii n-au studiat poezia lui Dosoftei.

Chiar scurta dramatizare din finalul poemului – „Și trecui pre-acia, caŭt, nu văz nemică” – ne rememorează o atitudine asemănătoare din lirica pașoptistă. Un exemplu cel puțin e celebru: „O fantomă-ncoronată din el iese…o zăresc…/ Iese…vine către țărmuri…stă…în preajma ei privește…” (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia).

Edgar Papu considera că O samă de cuvinte, a lui Neculce, conține de fapt o sumă de balade preromantice. Dar și pe Dosoftei îl enumera între preromantici, cu destulă îndreptățire, credem, alături de Neculce și Cantemir.

Dacă gândiriștii, vrând să reînvie balada, se uitau mai mult pe literatura română veche decât pe folclor, poate că urmările literare ar fi fost mai fericite și legătura cu tradiția s-ar fi putut afirma cu mult mai multă fermitate.

În versurile de mai sus, însă, Dosoftei nu picturalizează o epocă istorică. „Țara” sau „moșia” despre care vorbește reprezintă Împărăția Cerurilor.  Pentru aceasta a făcut Dumnezeu cu drepții „uric”, adică testament sau legământ.

„Sabia”, „teaca” și „arcele”, de asemenea, nu indică neapărat Evul Mediu sau secolul al XVII-lea al lui Dosoftei.

Și cu toate acestea, limbajul în sine, în mod inevitabil, aplică realității ilustrate de Dosoftei o patină arhaizantă, deși evenimentele sau realitățile pe care le invocă sunt de natură spirituală, sunt morale sau duhovnicești, atemporale iar nu istorice.

Doar că, mai târziu, nostalgia romantică doritoare de a recupera istoria națională va reproduce (într-o manieră firească, de altfel) și substanța morală și spirituală odată cu evocarea istorică.

Așa încât psalmul lui Dosoftei pare a îmbrăca armura secolului său, deși se referă la legi eterne.

Această simbioză va face însă, pentru romantici cel puțin, ca Evul Mediul să devină dricul (centrul) istoriei, un arhetip temporal-istoric: arhecronul prin excelență.

De asemenea, până târziu în literatura română se va tinde spre arhaizarea limbajului și spre recuperarea lexicului și a semanticii vechi, atunci când se va dori construirea unei punți spre tradiție.

Ca orice fenomen uman, limbajul cunoaște istorie și evoluție.

Cu Dosoftei, observăm pentru prima dată în literatura noastră cum ceea ce nu poate fi limitat în formule temporale (legi eterne) se clasicizează sub forma unui limbaj care devine istorie, care fixează timpul devenind un moment fundamental al scrisului în limba română.

De această bornă literară nu aveau cum să treacă generațiile următoare fără să o observe.


[1] Stâlpare = ramură; cu sensul: n-a rămas nicio mlădiță din neamul lui. Dumnezeu îl șterge de pe fața pământului.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort