Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 36, ritmul și chiar mesajul seamănă cu cele ale unor balade sau legende istorice de mai târziu, ale lui Bolintineanu și Alecsandri.

Dosoftei pune aici în cumpănă binele și răul și cântărește binefacerile și, respectiv, repercusiunile alegerii, cu o expresivitate care sună anticipativ, cum spuneam, aducându-ne în minte creații pașoptiste:

 Nu râvni-n bivșugul a om fără lege,
Că fără zăbavă din lume s-a șterge.

Și va săca lesne, ca otava verde,
Sufletul ș-apune ș-averea ș-a pierde.
/…/

Silește cu Domnul să te dai în viață,
Că-ț[i] va da pre voaie inemii dulceață.
/…/

Dirept te va face, de-i fi tot lumină,
Giudețul ț-va scoate-n miazăzî senină.

Domnului te roagă și te cucirește,
Nu râvni vicleanul, calea ce-i sporește.

Păcatele toate cu dânsul vor merge,
Omului ce face călcare de lege.
/…/

Că di-i face rele, săci din rădăcină,
De vei face bine, nădejdea ți-i plină.
/…/

Scos-au păcătoșii sabie din teacă,
Arcele li-s gata războiul să-l facă,
/…/

Sabia aceea într-înș[i] să va-nfige,
Coarda să va rupe, arcul li s-a frânge.
/…/

Întregilor [Înțelepților] Domnul îmbletele știe,
Și le-au dat cu vecii uric pre moșie.

La vreme cumplită n-or fi de rușine,
În zâle flămânde le-a prisosî pâine.
/…/

Fugi de răutate, fă ce este bine,
Să petreci în lume cu zâlele pline.
/…/

În veci ocinează [moștenesc] direpții hotară,
Părț[i] ce le-au dat Domnul cu uric în țară.
/…/

Văzui pre spurcatul suindu-să búor,
S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor.

Și trecui pre-acia, caŭt, nu văz nemică
Rămas de la dânsul, vro stâlpare [1] mică.

Țâne dereptatea, blândețea păzește,
Că omului cél bun rămășița-i crește.

Superbia păcătosului este reprodusă printr-o magnifică hiperbolă care anticipează și poezia ermetică: „Văzui pre spurcatul suindu-să búor,/ S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor”.

Doar trei decenii mai târziu, Cantemir va fi maestru al încriptărilor poetice.

Citit în felul acesta, poemul lui Dosoftei nu e cu nimic mai prejos decât pomenitele legende și balade din epoca modernă.

Și reafirm cu tărie ceea ce am spus de multe ori: nu cred că pașoptiștii n-au studiat poezia lui Dosoftei.

Chiar scurta dramatizare din finalul poemului – „Și trecui pre-acia, caŭt, nu văz nemică” – ne rememorează o atitudine asemănătoare din lirica pașoptistă. Un exemplu cel puțin e celebru: „O fantomă-ncoronată din el iese…o zăresc…/ Iese…vine către țărmuri…stă…în preajma ei privește…” (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia).

Edgar Papu considera că O samă de cuvinte, a lui Neculce, conține de fapt o sumă de balade preromantice. Dar și pe Dosoftei îl enumera între preromantici, cu destulă îndreptățire, credem, alături de Neculce și Cantemir.

Dacă gândiriștii, vrând să reînvie balada, se uitau mai mult pe literatura română veche decât pe folclor, poate că urmările literare ar fi fost mai fericite și legătura cu tradiția s-ar fi putut afirma cu mult mai multă fermitate.

În versurile de mai sus, însă, Dosoftei nu picturalizează o epocă istorică. „Țara” sau „moșia” despre care vorbește reprezintă Împărăția Cerurilor.  Pentru aceasta a făcut Dumnezeu cu drepții „uric”, adică testament sau legământ.

„Sabia”, „teaca” și „arcele”, de asemenea, nu indică neapărat Evul Mediu sau secolul al XVII-lea al lui Dosoftei.

Și cu toate acestea, limbajul în sine, în mod inevitabil, aplică realității ilustrate de Dosoftei o patină arhaizantă, deși evenimentele sau realitățile pe care le invocă sunt de natură spirituală, sunt morale sau duhovnicești, atemporale iar nu istorice.

Doar că, mai târziu, nostalgia romantică doritoare de a recupera istoria națională va reproduce (într-o manieră firească, de altfel) și substanța morală și spirituală odată cu evocarea istorică.

Așa încât psalmul lui Dosoftei pare a îmbrăca armura secolului său, deși se referă la legi eterne.

Această simbioză va face însă, pentru romantici cel puțin, ca Evul Mediul să devină dricul (centrul) istoriei, un arhetip temporal-istoric: arhecronul prin excelență.

De asemenea, până târziu în literatura română se va tinde spre arhaizarea limbajului și spre recuperarea lexicului și a semanticii vechi, atunci când se va dori construirea unei punți spre tradiție.

Ca orice fenomen uman, limbajul cunoaște istorie și evoluție.

Cu Dosoftei, observăm pentru prima dată în literatura noastră cum ceea ce nu poate fi limitat în formule temporale (legi eterne) se clasicizează sub forma unui limbaj care devine istorie, care fixează timpul devenind un moment fundamental al scrisului în limba română.

De această bornă literară nu aveau cum să treacă generațiile următoare fără să o observe.


[1] Stâlpare = ramură; cu sensul: n-a rămas nicio mlădiță din neamul lui. Dumnezeu îl șterge de pe fața pământului.

Did you like this? Share it: