Mă prefac că sunt…bine, așa cum mă prefac că sunt înalt. Poate că eu sunt jos…și, din cauza înălțimii sau a răului de înălțime, să fiu un cerc într-un pătrat, care pătrat stă într-un raft…sau poate într-o cutie, într-o ladă, într-o atmosferă.

Mă prefac în fiecare zi că sunt intelectual. Eu sunt om! Dar pentru că foarte mulți cred că a fi om înseamnă doar a fi pedant…eu mă prefac că sunt intelectual pentru ca să mi se dea dreptul să fiu om.

Pentru că e foarte greu să fii om!

Probabil tot la fel de greu e să fii libelulă…să fii verde…și să fii înghițită de cine știe ce broască bulbucată sau dinozaur inexistent.

Pentru că orice broască poate părea dinozaur, când ești de câteva ori mai mic decât ochiul dinozaurului.

Mă prefac că exist!

Într-un fel mă prefac că mă bucur…pentru ca să nu par prea îmbucurat.

Cum azi se poartă afectarea, tristețea tâmpă, promiscuitatea privirii…a părea prea bucuros e totuna cu a părea foarte împlinit. Și dacă spui că ești împlinit, bineînțeles oamenii cred că ai câștigat la loto, ai spart o bancă…sau, de ce nu, ai descoperit o comoară în pod.

Însă eu am descoperit o comoară…în inima mea…și nu în pod!

Aviz amatorilor de întrebări.

Eu am o comoară…dar nu în afară

Iar dacă nu o pot arăta la nimeni, înseamnă că sunt la fel de fals și de prefăcut ca toți prefăcuții și falșii pământului.

Căci dacă nu poți să arăți…înseamnă că nu ai.

Noi, cei care n-avem, arătăm totul prin geam, prin maiou, prin flegme, prin tăceri, prin enervări…

Pentru ca nu cumva, cineva, vreunul…să își pună problema că noi am fi mai proști decât ne credem…

Căci problema importantă nu e cine suntem (că noi nu suntem…) ci ca nimeni să nu spună că noi nu suntem…atâta timp cât noi știm că nu suntem.

Ați văzut cum se răspunde azi la bună-ziua?! Așa, ca o indispoziție. Îi rumorizezi pe oameni…

Dacă mă bagi în seamă, mă indispui.

Iar dacă nu mă bagi în seamă…mă enervezi.

Iar dacă nu mă enervezi…voi face tot posibilul să te enervez, poate tot la fel de mult pe cât eu mă prefac că nu exist…iar tu că nu te enervezi.

Da, m-am gândit mult…și am înțeles că atunci când te prefaci…ți-e teamă cu tine.

Sau ți-e teamă de cei…de lângă tine.

Pentru că, la urma urmei, ești suma tuturor fricilor neînvățării tale.

Pentru că, fără doar și poate, ești suma tuturor sentimentelor neînvățate.

Situațiile noi ți se par atât de noi încât nu le poți comenta nici măcar așa, ca o alternativă

Mă prefac trist…pentru ca să am dreptul să mă bucur.

Joc un fel de teatru peripatetic, pe unde mă duc și până când mă duc…pentru ca toată teatralitatea din jur să pară un decor…și nu o mască.

Când tu devii o mască…ceilalți devin actorii tăi.

Și vă jucați, și ne jucăm, și se joacă…cu propria lor lipsă de indispoziție.

Did you like this? Share it: