Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 13 februarie 2013

Te simți luat prin surprindere?

Telegraful român, în ediție nouă, e online.

Dicționarul Latin-Englez, Englez-Latin al colonelului William A. Whitaker e online.

Arhimandritul Serafim Man († 12 februarie 2013, ora 3. 10). În „1980 l-a primit pe Nicolae Steinhardt în obştea mănăstirii şi l-a călugărit”.

Ramona Bădescu e…cavaler de Malta.

Despre mănăstirea armeană Hagigadar din România, care are peste 500 de ani. Și despre ciorba de urechiușe a pelerinilor.

100 de ani de când există gara centrală din New York. A fost dată în folosință pe 2 februarie 1913.

La cerșit cu darabana. În Italia.

Dorian de la Bărbulești cântă pe euro.

„O tarabă de plăceri”, spune prezentatoarea TV. Dar ea se prostituează pentru copilul ei.

ZebraPay a cumpărat librăriile Diverta, spune Vali Petcu.

S-a încheiat carnavalul de la Rio.

Obama dorește să perfecteze un acord economic cu Uniunea Europeană.

Speculațiile pe seama noului papă au început: unii îl văd negru, alții italian.

Pe 10 februarie 2013, „premiul Ierusalim a fost acordat scriitorului spaniol Antonio Muñoz Molina”.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [20]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 37, suferința lăuntrică, pentru păcate, este descrisă ca o suferință organică, cu simptome specifice unor afecțiuni fizice (vom regăsi acest tip de expunere, a unei simptomatologii spirituale, și în psalmul 41, numai că acolo motivele și implict natura suferinței sunt cu totul altele):

Oasele mă mustră, ciolane n-au pace,
De grele păcate n-am încotró face.

Am fărălegi multe, de mă covârșește,
Sufletul de sarcini abia să clătește.

De rane sunt putred, firea nu mă sâmte,
De nesocotință mi-am pierdut din minte.

M-am zgârcit [zbârcit] cu totul ticăcind în chinuri,
Îmblând toată zua cu mâhnite gânduri.

Șoldurile mele sunt batgiocurite,
Bietele ciolane sunt toate rănite.

Răutatea toată asupră-mi să strânge,
De suspini, de hlípăt inema să stânge.
/…/
Mi-i sacă vârtutea, inema-i mâhnită,
Ochii n-au lumină, vederea-i lipsită.
(Ps. 37, 7-18, 21-22)

Deși amintește de faptul că „Nu este pre trupu-mi leac de sănătate” (Ps. 37, 5), nu are în vedere, așa cum spuneam, sănătatea fizică în primul rând.

Suferința somatică este provocată de o boală spirituală, care deformează trupul, îl micșorează, îl gârbovește („m-am zgârcit cu totul”).

Plaga sufletească naște dureri a căror intensitate o concurează pe cea a rănilor adevărate: „de rane sunt putred”. Însă consecințele se resimt și în plan psihic: „mi-am pierdut din minte”.

Lăuntricitatea suferinței este indicată prin invocarea anatomiei interne, asupra căreia se exercită cea mai mare parte a acestei presiuni provocate de zbuciumul pocăinței:

„Oasele mă mustră, ciolane n-au pace /…/ Bietele ciolane sunt toate rănite /…/ de hlípăt inema să stânge /…/ Ochii n-au lumină”...

Pare o lamentație simplă și relativ banală, o enumerare pedestră a unor simptome și cam tautologică.

Dar nu este așa. Pe lângă faptul că aceste menționări ale unor afecțiuni concrete sunt foarte explicite și au indubitabil ecou în conștiința oricărui creștin, chiar și a unuia mai puțin instruit și cu mai puțină experiență duhovnicească, dar care poate astfel să înțeleagă care sunt consecințele păcatelor, recursul la expunerea aceste simptomatologii nu este unul folcloric.

Urmând psalmistului, Dosoftei nu ilustrează în mod aleatoriu o durere spirituală prin câteva exemple de afecțiuni fizice, care să i se fi părut mai atroce și în felul acesta în stare să traducă tensiunea interioară într-un limbaj sensibil și pe înțelesul tuturor.

Referința la oase/ ciolane nu este nici tautologică, nici macabră.

În cazul acesta nu cred că este potrivită vreo comparație cu macabrul baroc și nici că se poate vorbi de anticipare a poeziei preromantice sau romantice de mai târziu.

Oasele (și forma mai populară, alternativă: ciolane) sunt amintite pentru un alt motiv: ele formează scheletul uman, în sensul propriu al cuvântului: ceea ce susține omul.

Ideea pe care o indică psalmul este că morbul păcatului atacă/ șubrezește edificiul interior al omului. Că îi erodează elementul de bază, care îl ține în picioare.

Aluzia la șolduri se poate înțelege în același sens. E vorba de o parte mediană a trupului, cu rol esențial în echilibrul ființei umane.

Toate aceste elemente nu sunt indicate, prin urmare, aleatoriu, ci privind foarte atent la poziția și rolul lor în structura somatică umană.

Poziția lor cheie în această structură le-a făcut să fie compatibile cu indicarea unor dureri morale și spirituale și, implicit, eligibile în elaborarea unei comparații cu acestea din urmă.

În același timp, ecoul în oase al durerilor provocate de păcate arată profunzimea leziunilor pe care le aduc în ființa umană dar și a suferinței corespunzătoare și consecutive.

Tabloul integral al acestor suferințe este dramatic, este acela al unui colaps individual: „M-am zgârcit [zbârcit] cu totul ticăcind în chinuri”. Sub povara acestei infernale greutăți („sarcini” de „fărălegi multe”), omul pare că se micșorează, că nu mai este o ființă întreagă.

Și nu mai este, căci și rațiunea sa devine „nesocotință”.

Pare o epavă în derivă

Inima și mintea sunt mâhnite („mâhnite gânduri”, „inema-i mâhnită”): precizare esențială, pentru că cele două sunt sediul rațiunii și respectiv al afectelor/ sentimentelor, și ambele sunt în aceeași măsură afectate de păcat și deopotrivă capabile de pocăință.

Călinescu, care îl numea pe Dosoftei poetul „mâhnirilor abstracte”[1], avea pe de o parte dreptate, în sensul că aceste mâhniri nu sunt de natură materială, nu au o etiologie precizabilă medical.

Pe de altă parte însă, aceleași mâhniri abstracte îmbracă, după cum se vede, forme de manifestare cât se poate de concrete sau care sunt comparabile, ca intensitate și forță distructivă, cu manifestările unor suferințe palpabile.


[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1993, p. 49.

Predică la Duminica a 17-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] ne învață să ne încredem în Dumnezeu chiar și când totul pare pierdut

Când totul pare fără sens

Sau, mai ales atunci, când totul se dărâmă în jurul nostru…când nimeni nu ne ia în seamă…când nu ni se dă nicio șansă…când nu vedem nicio perspectivă viabilă pentru viața noastră…

Pentru că așa se comportă omul credinței: își vede de așteptările lui bune, face în continuare ce poate să facă…și așteaptă ca plinirea lucrurilor să fie lucrarea lui Dumnezeu.

Adică nu dezertează din relația sa cu Dumnezeu când viața lui e grea, e foarte grea…

De ce? Pentru că are experiența bucuriilor lui Dumnezeu.

Știe ce a făcut Dumnezeu cu el până acum…dar și cu alții…

Știe că Dumnzeu  îl ridică pe om din anonimat, din sărăcie, din neștiință…și îl face intimul Lui, după cum tot El pogoară pe cel mândru în boală și în sărăcie.

Știe, a auzit, a înțeles, a văzut multe lucruri minunate.

Iar experiența teologică și ascetică în timpul bolii, a sărăciei, a dizgrației din partea celorlalți este tăria noastră interioară.

E stabilitatea noastră într-o lume în derivă.

Căci ce observăm în cuvintele Evangheliei de azi?

O mamă care nu se lasă descurajată de nimeni…în dorința ei de a-și ajuta fiica.

Fiică ce avea o problemă spirituală gravă: era demonizată (v. 22).

Iar femeia subliniază gravitatea bolii: este cacos demonizete (Ibidem). Adică demonizată rău.

Și ea nu cere ajutor decât de la Domnul, Care, după umanitatea Sa, este și „fiul lui David” (Ibidem).

Adică cere vindecarea de la Hristos, de la Fiul lui Dumnezeu întrupat…și nu se lasă până nu o obține.

Iar așezarea acestei Evanghelii azi, pe 17 februarie 2013, când duminica viitoare începe Triodul, este un apel la mărinimie, la uitarea de sine…pentru a-i vedea pe cei care suferă, pe cei care au nevoie, pe cei care nu se bucură…

Și care sunt enorm de mulți

Și, în același timp, pentru a-i mângâia pe cei care au neputințe imense, nefericiri în familia lor, în neamul lor, printre cunoscuții lor.

Pentru că am văzut cu toții, în viața noastră, cât contează ajutorul cuiva, vorba bună a cuiva, zâmbetul cuiva când suntem rătăciți, când suntem împuținați la inimă, când suntem stingheri, când nu ne simțim bine în societate.

Ce mare ajutor e prietenul, e omul bun, e omul care ne înțelege, care ne compătimește, care ne admiră eforturile.

…Iar Domnul o lasă, cu inima strânsă, pe femeie să ceară, să caute, să strige ajutorul Lui, pentru ca să ne arate tuturor ce eforturi face iubirea, iubirea pentru altul…dar și credința în Dumnezeu.

Și trebuie să ai o mare și minunată credință  ca să nu te oprești din rugăciuni…atunci când Dumnezeu nu îți răspunde imediat.

Iar Dumnezeu nu ne răspunde imediat, de multe ori, nu pentru că nu e cu noi…nu pentru că nu știe ce ne trebuie…nu pentru că nu vrea să ne ajute…ci pentru ca să devenim tot mai mult noi înșine.

Să coborâm tot mai mult în noi, să ne vedem tot mai mult potențele, atitudinile, rezervele de răbdare interioară  și de frumusețe la care nu apelaserăm încă.

De aceea femeia e ținută în șah, e trecută prin sita adevărurilor dure nu pentru ca să fie umilită, călcată în picioare de către Dumnezeu ci pentru ca, regăsindu-se tot mai mult pe sine și inima ei, să primească de la Dumnezeu bucuria recunoașterii credinței ei.

Căci dacă femeii din Hananeea/ Canaan Domnul i-a spus: „O, femeie, mare este credința [pistis] ta! Fie ție după cum vrei [os telis]” [v. 28, GNT], dacă am avea credință ca a ei…ni s-ar spune și nouă, de către Domnul, în mod minunat, cuvinte de mângâiere…atunci când am fi în mare ispitire, în mare nevoie, în mare așteptare…

Pentru că Domnul, ca și atunci, Se raportează la fel la cei care strigă către El…

Iar Domnul răspunde, în mod minunat, și acum, celor care nu văd altă cale decât pe aceea de a fi împreună cu El.

Așa că, dacă Domnul încă nu ne-a vorbit în durerea noastră, dacă nu ne-a luminat încă în tristețea noastră, dacă nu ni S-a rătat încă, în mod minunat, în viața noastră, nu e un motiv de necredință ci pentru o și mai mare credință.

Pentru că Cel Căruia noi ne rugăm nu e indiferent față de noi, nu e rău, nu e invidios pe noi…ci Cel care ne-a creat din prea-neînțeleasă și prea-frumoasă iubire față de noi și dorește ca noi să fim fericiți pentru veșnicie.

Așa că motivele neascultării noastre de către Dumnezeu stau la noi…și sunt în folosul nostru.

Dacă ne încredem în El, în faptul că El știe ce ne trebuie…și de ce ne lasă să suferim…și să trăim atât de urgisiți aici, în viața aceasta…

Dar pentru a ne hrăni încrederea în Dumnezeu trebuie să ne rugăm mult, să postim mult, să ne nevoim mult, să ne spovedim și să ne împărtășim cu El în mod frecvent, să citim adevărurile Lui și să vedem cum poartă El de grijă oamenilor și întregii creații.

Astfel aflăm că Dumnezeul nostru nu e slab și nici lipsit de înțelegere față de noi…ci un Părinte care ne formează continuu. Ne educă și ne fortifică prin dureri, boli și necazuri împotriva păcatului și a faptelor discreționare.

Pentru că El dorește să ne domolească iuțimea, să ne învețe bunătatea, să ne învețe atenția față de sănătatea noastră și a altora, să ne învețe delicatețea.

Iar pentru delicatețe și frumusețe duhovnicească e nevoie de multă înfrânare și răbdare, de dureri convertite în rugăciuni și în mulțumiri aduse lui Dumnezeu, de afundare în muncă și creație.

Și când ni se pare că am ajuns la o stare insuportabilă, de netrăit, să nu ieșim din bine, din binele lui Dumnezeu, pentru că vom afla că sunt stări și mai bogate în frumusețe dedesubtul ei, a celei ce părea de netrecut!…

Da, nimic nu e de netrecut cu Dumnezeul nostru…pentru că El e un Dumnezeu activ în istorie și ne schimbă pe toți spre sensul Lui.

Dar pe nesimțite…fără ca mulți să își dea seama

Și asta înseamnă măreție și iubire de oameni la Dumnezeu: ca în mod tainic și delicat să schimbe inimile oamenilor prin greutăți, dureri și neîmpliniri.

De aceea trebuie să convertim căderile noastre în păcate în victorii împotriva patimilor, eșecurile noastre de tot felul în putere de luptă interioară împotriva patimilor noastre.

Pentru că lumea se schimbă în măsura în care noi ne schimbăm după voia lui Dumnezeu.

Și oamenii se schimbă, în mod radical, dacă se lasă în mâna lui Dumnezeu ca să îi îndrepte în cărările Lui.

Așadar, iubiții mei, să ne apropiem de Postul Mare cu încrederea că slujim aceluiași Dumnezeu ca și părinții noștri și că El ne poartă de grijă fiecăruia în parte.

Și să nu ne semețim văzându-ne sănătoși, cu bani, văzuți bine de oameni…pentru că în orice clipă putem ajunge scăpătați, bolnavi și marginalizați ca cei pe care astăzi îi disprețuim.

Să mulțumim pentru toate Prea Curatei Treimi și să stăm în nădejdea mântuirii noastre, pentru că Dumnezeul nostru treimic este viața și nemurirea noastră. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno