Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 37, suferința lăuntrică, pentru păcate, este descrisă ca o suferință organică, cu simptome specifice unor afecțiuni fizice (vom regăsi acest tip de expunere, a unei simptomatologii spirituale, și în psalmul 41, numai că acolo motivele și implict natura suferinței sunt cu totul altele):

Oasele mă mustră, ciolane n-au pace,
De grele păcate n-am încotró face.

Am fărălegi multe, de mă covârșește,
Sufletul de sarcini abia să clătește.

De rane sunt putred, firea nu mă sâmte,
De nesocotință mi-am pierdut din minte.

M-am zgârcit [zbârcit] cu totul ticăcind în chinuri,
Îmblând toată zua cu mâhnite gânduri.

Șoldurile mele sunt batgiocurite,
Bietele ciolane sunt toate rănite.

Răutatea toată asupră-mi să strânge,
De suspini, de hlípăt inema să stânge.
/…/
Mi-i sacă vârtutea, inema-i mâhnită,
Ochii n-au lumină, vederea-i lipsită.
(Ps. 37, 7-18, 21-22)

Deși amintește de faptul că „Nu este pre trupu-mi leac de sănătate” (Ps. 37, 5), nu are în vedere, așa cum spuneam, sănătatea fizică în primul rând.

Suferința somatică este provocată de o boală spirituală, care deformează trupul, îl micșorează, îl gârbovește („m-am zgârcit cu totul”).

Plaga sufletească naște dureri a căror intensitate o concurează pe cea a rănilor adevărate: „de rane sunt putred”. Însă consecințele se resimt și în plan psihic: „mi-am pierdut din minte”.

Lăuntricitatea suferinței este indicată prin invocarea anatomiei interne, asupra căreia se exercită cea mai mare parte a acestei presiuni provocate de zbuciumul pocăinței:

„Oasele mă mustră, ciolane n-au pace /…/ Bietele ciolane sunt toate rănite /…/ de hlípăt inema să stânge /…/ Ochii n-au lumină”...

Pare o lamentație simplă și relativ banală, o enumerare pedestră a unor simptome și cam tautologică.

Dar nu este așa. Pe lângă faptul că aceste menționări ale unor afecțiuni concrete sunt foarte explicite și au indubitabil ecou în conștiința oricărui creștin, chiar și a unuia mai puțin instruit și cu mai puțină experiență duhovnicească, dar care poate astfel să înțeleagă care sunt consecințele păcatelor, recursul la expunerea aceste simptomatologii nu este unul folcloric.

Urmând psalmistului, Dosoftei nu ilustrează în mod aleatoriu o durere spirituală prin câteva exemple de afecțiuni fizice, care să i se fi părut mai atroce și în felul acesta în stare să traducă tensiunea interioară într-un limbaj sensibil și pe înțelesul tuturor.

Referința la oase/ ciolane nu este nici tautologică, nici macabră.

În cazul acesta nu cred că este potrivită vreo comparație cu macabrul baroc și nici că se poate vorbi de anticipare a poeziei preromantice sau romantice de mai târziu.

Oasele (și forma mai populară, alternativă: ciolane) sunt amintite pentru un alt motiv: ele formează scheletul uman, în sensul propriu al cuvântului: ceea ce susține omul.

Ideea pe care o indică psalmul este că morbul păcatului atacă/ șubrezește edificiul interior al omului. Că îi erodează elementul de bază, care îl ține în picioare.

Aluzia la șolduri se poate înțelege în același sens. E vorba de o parte mediană a trupului, cu rol esențial în echilibrul ființei umane.

Toate aceste elemente nu sunt indicate, prin urmare, aleatoriu, ci privind foarte atent la poziția și rolul lor în structura somatică umană.

Poziția lor cheie în această structură le-a făcut să fie compatibile cu indicarea unor dureri morale și spirituale și, implicit, eligibile în elaborarea unei comparații cu acestea din urmă.

În același timp, ecoul în oase al durerilor provocate de păcate arată profunzimea leziunilor pe care le aduc în ființa umană dar și a suferinței corespunzătoare și consecutive.

Tabloul integral al acestor suferințe este dramatic, este acela al unui colaps individual: „M-am zgârcit [zbârcit] cu totul ticăcind în chinuri”. Sub povara acestei infernale greutăți („sarcini” de „fărălegi multe”), omul pare că se micșorează, că nu mai este o ființă întreagă.

Și nu mai este, căci și rațiunea sa devine „nesocotință”.

Pare o epavă în derivă

Inima și mintea sunt mâhnite („mâhnite gânduri”, „inema-i mâhnită”): precizare esențială, pentru că cele două sunt sediul rațiunii și respectiv al afectelor/ sentimentelor, și ambele sunt în aceeași măsură afectate de păcat și deopotrivă capabile de pocăință.

Călinescu, care îl numea pe Dosoftei poetul „mâhnirilor abstracte”[1], avea pe de o parte dreptate, în sensul că aceste mâhniri nu sunt de natură materială, nu au o etiologie precizabilă medical.

Pe de altă parte însă, aceleași mâhniri abstracte îmbracă, după cum se vede, forme de manifestare cât se poate de concrete sau care sunt comparabile, ca intensitate și forță distructivă, cu manifestările unor suferințe palpabile.


[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1993, p. 49.

Did you like this? Share it: