Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 16 februarie 2013

Istorie II. 29

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

***

Octoihul Mare, ediția BOR 2003, are 723 de pagini[1].

Cartea începe cu desenul iconic în care e reprezentat Sfântul Ioan Damaschin[2] și din Precuvântarea patriarhului aflăm că Octoihul slavon, la 1510, a fost a doua carte tipărită la Târgoviște de către ieromonahul Macarie[3].

Glasul I (p. 7-94), glasul II (95-175), glasul III (176-257), glasul IV (258-342).

Împletitura de la sfârșitul p. 342: (imagine).

Glasul V (p. 343-426), glasul VI (427-508), glasul VII (509-587), glasul VIII (588-676).

Finalul de la p. 587: (imagine).

În categoria Adaosuri la Octoih (de la p. 678) sunt incluse: 1. Învățătură de tipic despre rânduiala slujbei duminicilor (p. 679-698), 2. Troparele Sfintei Treimi (triadicalele) (699-700), 3. Binecuvântările Învierii (700), 4. Luminândele Învierii și stihirile celor 11 Evanghelii de la Utrenie (701-706), 5. Luminândele zilelor de peste toată săptămâna (707-709), 6. Troparele Născătoarei de Dumnezeu (710-718), 7. Rânduiala Parastasului (719-723).

Textul a fost diortosit de Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula și a fost tipărit pe 90, 50 coli de tipar[4].

*

Din propria lor variantă istorică[5], „profetul” mormonilor, Joseph Smith, s-a născut pe 23 decembrie 1805.

Are o primă „viziune” la începutul primăverii lui 1820, în New York, unde locuia.

Pe  21-22 septembrie 1823 e „vizitat” de „îngerul Moroni” și i se vorbește despre Cartea lui Mormon.

Pe 22 septembrie 1827 descoperă „plăcile de aur” pe dealul Cumora.

Pe 15 mai 1829 primește „Preoția aaronică” de la nimeni altul decât de la „Sfântul Ioan Botezătorul”, în localitatea Harmony din Pennsylvania[6].

Și tot în luna mai a anului 1829, pentru că prima „preoție”, se pare, nu i-a fost de ajuns, primește „Preoția lui Melhisedec” de la „Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan” lângă râul Susquehanna.

Termină de tradus (atât de repede?!) Cartea lui Mormon în iunie 1829.

„Biserica” mormonă apare în orașul Fayette, din New York, pe 6 aprilie 1830.

Însă în decembrie 1830 – ianuarie 1831 „Domnul a poruncit sfinților [mormonii se consideră pe ei înșiși „sfinți”] să se adune în Ohio”[7].

Pe 14 februarie 1835 își aleg „12 apostoli”, pe când pe 26 aprilie 1838 primesc, „prin revelație”, numele bisericii lor[8].

Conducătorii bisericii mormone se numesc președinți[9].

Din 30 septembrie 1978, în urma unei alte „revelații”, mormonii „acordă preoția tuturor bărbaților care sunt membri ai Bisericii, indiferent de rasă sau culoare”.

În noiembrie 1997 biserica lor avea 10 milioane de adepți[10].

*

Al 8-lea volum[11] din Izvoarele Ortodoxiei îi este dedicat Sfântului Asterie al Amasiei[12].

Cartea are 303 p. + Cuprinsul (p. 304) și conține 16 texte omiletice.

De la p. 93 începe Cuvânt împotriva sărbătorii calendelor. E vorba de o sărbătoare păgână de început de an[13].

Adică revelionul nostru, în care se făceau, ca și azi, urări pe la casele oamenilor și se cereau bani, cu nesimțire, contra urărilor[14].

*

Ediția scripturală BOR 1939[15] are 1374 de pagini și tipărirea ei a început în ziua de 8 iunie 1937. S-a terminat de tipărit în ziua de 10 noiembrie 1938, adică la 250 de ani după ediția scripturală din 1688, care s-a tipărit la 10 noiembrie 1688[16]. Cel care s-a îngrijit de ediția din 1939 a fost Prof. Al. Rosetti[17].

Din cuvântul traducătorilor către rege aflăm că la baza ediției de față stă ediția lor din 1936 dar că VT e după textul masoretic și nu după LXX[18].

Așa am înțeles eu următoarea frază: „am recercetat în amănunțime partea noastră de traducere, începută în Biblia din 1936, și am tradus din nou, din textul original ebraic, toate acele cărți care până acum fuseseră tălmăcite numai din Septuaginta”[19].

Însă de ce a vrut Carol al II-lea VT în ebraică, în ediția ortodoxă? De ce nu l-a vrut în latină, dacă tot nu îi plăcea Septuaginta? Și de ce a făcut o ediție scripturală la 250 de ani după ediția din 1688, care urmează LXX, dacă nu a vrut să dea o ediție mult mai critică a aceleia, care să aibă Septuaginta la bază?

Cuvântul traducătorilor către rege e datat: octombrie 1937, București[20]. Și găsim aici următoarele titulaturi: I și II Samuil, I și II Cronici, Esdra, Obadia, Iisus, fiul lui Sirah, Apocalipsul.

VT se termină cu Rugăciunea lui Manase, în p. 1098. Între 1099-1374 e NT. Și ediția scripturală costa 140 de lei la publicare.

*

Părintele Dumitru Stăniloae își tipărea teza doctorală[21] la Cernăuți, în 1929. Care are numai 69 de pagini.

Prefața lui Loichița este de nicio pagină, fiind datată: 15 iunie 1929, Cernăuți[22]. Din ea aflăm că înainte de a fi publicată aici, teza sa a fost publicată în revista Candela din Cernăuți[23].

Pe atunci nehirotonit, autorul era prezentat de către decan ca „temeinic cunoscător al limbilor clasice ca și al celor moderne, domnul Dumitru Stăniloae a putut cerceta și utiliza cu spiritul critic și preciziunea istoricului serios…”[24].

De ce l-a publicat? Pentru că a fost studentul facultății din Cernăuți[25].

Bibliografia și indicele prescurtărilor în p. V-VI. În total 27 de surse folosite, dintre care 19 în greacă, 3 în română, 3 în franceză și două în germană. Cartea are 8 capitole și descrie, în mod diacronic, viața patriarhului Dosoftei.

„Quasi-obedențială”[26], „școale”[27], „isvoarele”[28], „doresc ca lucrarea prezentă să trezească interesul și să suscite la cercetarea mai aprofundată[29]. Prin toate cărțile sale a dorit același lucru: să dea un impuls puternic studiului, muncii de cercetare.

Dosoftei s-a născut pe 31 mai 1641[30]. La 16 ani a fost hirotonit diacon de către mitropolitul Corintului[31]. Va veni în Iași în septembrie 1663 și va rămâne aici până în aprilie 1664[32].

Pe 23 septembrie 1666, Dosoftei e hirotonit mitropolit al Cezareei[33]. În februarie 1670 era la București, unde stă până în mai 1670 și sfințește Sfântul și Marele Mir la București[34].

În mai 1670 pleacă spre Iași, trecând prin Buzău și Focșani[35].

Scriere concentrată, cu multe date istorice dar și cu explicații teologice. Care depășește cu mult simpla prezentare a vieții patriarhului Dosoftei.

Ultima frază a tezei: „Patriarhul Dosofteiu a făcut din Țările Românești un al doilea Patriarhat al Scaunului din Ierusalim”[36].


[1] Octoih mare. Care cuprinde cântările Învierii pentru toate zilele săptămânii pe cele opt glasuri bisericești, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 2003, 723 p.

[2] Idem, p. 4.

[3] Idem, p. 6.

[4] Pagina finală.

[5] Doctrina și legămintele și Istoria Bisericii. Manualul învățătorului de doctrină a Evangheliei, în lb. rom, ed. în Germania, 2003, în PDF, 304 p. Preluată de aici:

http://www.lds.org/bc/content/shared/content/romanian/pdf/language-materials/35685_ron.pdf?lang=Eng&clang=ron.

[6] Idem, p. 300.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 301.

[10] Ibidem.

[11] Asterie al Amasiei, Omilii și predici, trad., cuvânt înainte și introducere de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. Izvoarele Ortodoxiei, vol. 8, Ed. IBMBOR, București, 1946, 304 p.

[13]Asterie al Amasiei, Omilii și predici, ed. cit., p. 94.

[14] Idem, p. 97.

[15] Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, tradusă după textele originale ebraice și grecești de Preoții Profesori Vasile Radu și Gala Galaction, din înalta inițiativă a Majestății sale Regelui Carol II, Ed. Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1939, 1374 p.

[16] A doua pagină de prezentare a ediției.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. VII.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. X.

[21] Dumitru Stăniloae, Viața și activitatea patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Românești, teză de doctorat în Teologie, cu o prefață de V. Loichița, decanul Facultății de Teologie din Cernăuți, Ed. Institutul de Arte grafice și Editura „Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1929, 69 p.

[22] Prima pagină a cărții, nenumerotată.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 1.

[27] Idem, p. 2.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 3.

[32] Idem, p. 4.

[33] Idem, p. 5.

[34] Idem, p. 7.

[35] Idem, p. 8.

[36] Idem, p. 69.

Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii

Matei 15, 21-28

„În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o fe­me­ie cananeeancă, din acele ţi­nu­turi, ie­şind, striga, zicând: Miluieşte-mă, Doam­­ne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răs­puns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră.

Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.

Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“.

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Ru­sa­lii ne arată dra­go­s­tea fără margini a unei ma­me în­du­­rerate din cauza su­fe­rin­ţei fiicei sale. Femeia ca­na­neeancă se identifică în mod deplin cu su­­­ferinţa copilei sa­le, iar aceasta o vedem din faptul că ea nu-I cere Mântui­to­ru­lui Hris­­­­tos: „miluieşte pe fiica mea“, ci „miluieşte-mă“. Astfel, fe­­meia cananeeancă de­­vine mo­del de iubire şi pur­tare de gri­jă a părinţilor faţă de copiii lor.

Copiii ca persoane umane în creştere sunt darurile cele mai scumpe ale lui Dumnezeu pentru părinţi şi pentru umanitatea întreagă, care fără copii nu-şi mai poate continua existenţa. Însă aceste daruri minunate, pentru istorie şi veş­ni­cie, trebuie cultivate cu multă atenţie, multă iubire şi multă răb­dare. Naşterea, creşterea şi educaţia copiilor sunt o lucrare sfântă de împlinire a omului prin iubirea faţă de cei mai apropiaţi semeni ai săi: soţia, copiii, rudele, prietenii, vecinii, colegii şi toţi cei care îi cer ajutor.

Creşterea copiilor în plan bio­logic şi spiritual este şi o maturizare a părinţilor în iubirea lor darnică, harnică şi respon­sa­­bilă.

Copiii trebuie edu­caţi în duhul Evangheliei iubirii lui Hristos şi al valorilor creştine, prin rugăciune şi îndemn la viaţă sfântă şi fapte bune.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă „pă­rinţii să se îngrijească nu de modul cum vor dobândi bani copiii lor, ci de modul cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să cer­ceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine se înto­vă­răşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răs­puns în faţa lui Dum­nezeu“ 1*.

Modelând spiritual caracterul copiilor, părinţii cultivă totodată bunătatea şi nobleţea lor părintească, astfel încât copiii buni devin fericire pentru părinţi, iar părinţii buni fericire pentru copii.

În familie se cultivă spiritul comuniunii de iubire paternă, fili­ală şi fraternă, se formează personalitatea. După cum tatăl sau mama nu sunt în familie fiinţe impersonale, tot astfel nici copilul nu este în familie o fiinţă impersonală, ci o persoană unică şi irepetabilă. Copilul are un chip şi un nume, iar sufletul său este chemat la viaţă pe pământ şi în ceruri, omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Facere 1, 26-27).

Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai mediului familial şi social, copilul îşi formează prima imagine despre lume şi societate, cultivă dra­gostea de părinţi şi fraţi, respectul faţă de aproapele şi de lo­curile natale.

Caracterul copiilor nu se formează numai prin cuvinte şi activităţi, ci şi prin modul de viaţă al părinţilor, prin exemplul dat de aceştia. Legătura armonioasă şi afectivă cu părinţii, care este mai intensă la vârsta co­pilăriei, constituie componenta principală a formării co­pilului.

Tendinţa copiilor de a-i imita pe părinţi se menţine chiar şi atunci când aceştia îşi for­mează propriile familii. În­deosebi legătura armonioasă dintre părinţi şi a copiilor cu părinţii lor este cea mai bună te­melie pentru dezvoltarea mo­rală şi spirituală a copiilor. Dim­potrivă, lipsa armoniei în re­­laţiile dintre părinţi in­fluen­ţează negativ, uneori întreaga viaţă a copiilor.

Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe asuprire şi constrângere, ci pe iubire, dialog şi ajutor. Exer­citarea ei ca putere opresivă sau violentă dă naştere unor stări negative, conştientizate mai ales în epoca noastră.

Îndeosebi în societatea contemporană, care exercită o presiune irezistibilă asupra copi­lului cu multiple posibilităţi şi tentaţii, dialogul părinţilor cu fiul sau fiica lor în vederea înţelegerii corecte a lucrurilor este deosebit de necesar. Co­pilul nu este chemat să urmeze în viaţă un drum întâmplător, ci trebuie să-şi aleagă propriul drum dintr-o mulţime de posibilităţi care i se oferă. În acest sens, el trebuie ascultat, ajutat şi îndrumat.

În vremea noastră cauzele nefericirii copiilor şi tinerilor – precum sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea etc. – s-au înmulţit într-un mod alarmant. În aceste condiţii, sporirea aten­ţiei şi a iubirii părinteşti în lucrarea de creştere şi educaţie a copiilor constituie o nevoie vitală.

Iubirea copiilor faţă de părinţii lor cuprinde în sine împlinirea îndemnului Sfintei Scripturi, şi anume: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…“ (Ieşire XX, 12), iar această cinstire se exprimă prin dragoste fiască, ascultare, bună purtare, sârguinţă la învăţătură şi fapte bune.

În acelaşi timp, copiii şi tinerii trebuie să respecte şi să preţuiască pe toţi educatorii, învăţătorii şi profesorii lor care-i educă şi-i formează ca să devină oameni luminaţi şi competenţi, pe preoţii şi pe naşii lor de Botez – părinţii spirituali -, care îi călăuzesc pe calea cre­dinţei şi a mântuirii, a sfin­ţeniei şi a bucuriei duhov­niceşti.

Prin studiu, cu timp şi fără timp, şi activităţi educative, copiii valorifică cei mai frumoşi ani ai vieţii, folosind timpul în mod eficient pentru a deveni oameni înţelepţi şi competenţi, buni şi paşnici, harnici şi darnici.

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capa­dociei, îndeamnă tinerii să înveţe asemenea albinelor, care „nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l depă­şim. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa, în astfel de scrieri, să culegem tot ceea ce ne este folositor şi să ne ferim de ce este vătămător“ 2*.

În societatea secularizată de azi, aflată în criză economică şi financiară, dar mai ales spirituală, în care familia creştină se confruntă cu grave probleme de ordin economic şi moral, social şi spiritual, apărarea, promovarea şi consolidarea insti­tuţiei sacre a familiei pe temelia valorilor evanghelice netrecătoare, pe bunătate şi res­ponsabilitate, pe demnitate şi solidaritate trebuie să fie o preocupare permanentă a Bisericii în lucrarea ei socială şi misionară.

Societatea contemporană, chinuită de egoism şi indife­renţă, devine adesea „o aglo­me­raţie de monade închise“, fără comuniune de iubire reală şi soli­dară între oameni. Într-un spaţiu al profitului necon­di­ţionat, definit prin transformarea fiinţelor umane în obiecte sau în cifre cu semni­ficaţii economice şi profitabile, copiii devin adesea simple obiecte şi ţinte vulnerabile sau total ignoraţi.

Pentru a preveni astfel de răni deschise în viaţa familiei, oamenii trebuie să înveţe să îi respecte pe copii şi să îi înţeleagă. Mântuitorul Iisus Hristos i-a primit cu dragoste pe copii şi pe tineri şi i-a ascultat cu seriozitate.

Aceste două coordonate trebuie să carac­teri­zeze relaţiile autentice şi nece­sare, desconsiderate, astă­zi, sub pretextul afirmării liber­tăţii individualiste a omului contemporan. Instabilitatea familială, divorţul, violenţa, di­minuarea fidelităţii conjugale, dispreţul faţă de valorile tra­diţionale au condus la traumele actuale suferite de cei lipsiţi de apărare, drame ignorate sau considerate simple informaţii oferite de mass-media.

Deşi Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor menţionează „princi­piul interesului superior al copilului“ (art. 2 (2)), exploa­tarea, părăsirea, răpirea sau uci­derea copiilor repre­zintă păcate săvârşite, în continuare, la adăpostul indiferentismului, al consumismului şi al profitului material, trăsături definitorii ale societăţii contemporane secularizate şi consumiste.

Alături de părinţii trupeşti ai copiilor, slujitorii Sfintelor Altare, ca părinţi sufleteşti, sunt datori să îi ocrotească pe copii, pe cei mai mici fii ai Bisericii, prin iubire părintească, prin sfat bun, prin îndemn la viaţă spirituală şi prin programe pastorale pentru copii şi pentru părinţii lor.

Părinţii copiilor trebuie să redescopere, împreună cu slujitorii Bisericii, grija pentru copii, puterea rugăciunii curate şi ajutorarea spirituală şi materială a copiilor, importanţa edu­caţiei creştine şi frumuseţea iubirii părinteşti, daruri necesare cinstirii altarului sfânt al familiei, binecuvântat de Dum­nezeu şi aşezat la temelia vieţii umane.

În faţa provocărilor din societatea de azi, Biserica nu poate să rămână indiferentă, pentru că misiunea ei constă tocmai în vestirea Evangheliei iubirii lui Hristos pentru lume şi a modului de vieţuire în conformitate cu aceasta.

Astfel, prin demersul edu­caţional-formativ din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul elevilor promovând cunoaşterea lui Dumnezeu – Creatorul cerului şi al pământului, a omului creat după chipul lui Dumnezeu, a universului ca dar al lui Dum­nezeu, a valorilor moralei creş­tine, precum: prietenia, dra­gostea, pacea, dreptatea, re­con­cilierea, res­ponsa­bi­li­tatea, solidarita­tea şi coopera­rea între semeni, ca principii de bază ale cre­dinţei şi vieţii creştine.

Educaţia religioasă, realizată prin intermediul lucrării Bisericii în şcoală, reprezintă o şansă, care se oferă fiecărui elev, de cu­noaş­tere a Cuvântului lui Dum­nezeu, ca izvor de lumină pentru viaţa omului dornic de iubire şi fericire eternă.

În complementaritate cu sistemul educaţional religios des­făşurat în şcoală, Biserica Ortodoxă Română a implementat, începând cu anul 2006, un program intitulat „Hristos împărtăşit copiilor“. Programul se adresează tuturor copiilor şi tinerilor cu vârste cuprinse între 6 şi 17 ani cu speranţa constantă de a deschide mintea şi sufletul acestora spre valorile credinţei creştine.

Proiectul „Hristos împărtă­şit copiilor“ a rodit nu numai prin rezultatele frumoase obţi­nute la nivel naţional, ci şi prin ge­nerarea altor programe edu­ca­ţionale, ca de pildă, „Alege şcoa­la!“ şi „Copilul învaţă iubi­rea lui Hristos“, prin care copiii învaţă cât de necesară este edu­caţia intelectuală, dar şi cea spiritual-fi­lantropică, de ajutorare a semenilor aflaţi în dificultate.

Omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materia­list-consumiste, a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice ori să reducă fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca iubire de Dum­nezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică.

De aceea, trebuie să înţelegem că educaţia creştină a copiilor, pe lângă formarea caracterelor umane în spiritul credinţei creştine, are drept scop să formeze nu doar cetăţeni ai patriei pământeşti, ci şi cetăţeni ai Împărăţiei ceru­rilor, ai comuniunii de iubire veşnică divino-umană.

Astfel, cateheza creştină trebuie să-i înveţe pe copii să cultive valori profund umane şi sfinte, care nu se limi­tează la materie, profit imediat şi viaţă biologică terestră, ci evi­denţiază pe om ca fiinţă capabilă de iubire eternă, în lumina şi fericirea Preasfintei Treimi.

În Biserică învăţăm de la Sfinţii Părinţi că educaţia tine­rilor şi a copiilor este o artă, şi nu una întâmplătoare, ci ea este cea mai însemnată dintre arte.

Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu există nicio altă artă mai mare decât aceasta…căci ce este egal cu faptul de a armoniza sufletul şi de a forma gândirea tânărului? („Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-şi crească copiii“).

Pe lângă educaţia copiilor şi a tinerilor, grija părintească pentru aceştia se arată şi în grija pentru sănătatea lor fizică şi duhovnicească. În acest sens, mai ales copiii săraci trebuie ajutaţi de parohie şi de programele social-filantropice ale Bisericii, pentru a simţi iubirea lui Hristos pentru ei.

Casele pentru copii orfani, centrele de zi pentru copii ale Bisericii au ca lumină călăuzitoare iubirea milostivă a lui Hristos arătată faţă de copii şi tineri, aşa cum a arătat-o faţă de fiica bolnavă a femeii cananeence, văzând credinţa tare a mamei, izvorâtă din iubirea ei îndurerată.

Să ne rugăm Bunului Dum­nezeu, Părintele luminilor, să dăruiască părinţilor, copiilor şi tuturor celor ce ajută familiile care nasc şi cresc copiii în credinţă şi viaţă sfântă, în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, „toată darea cea bună şi tot darul cel desă­vârşit“ (cf. Iacob 1, 17), pace şi sănătate, bucurie şi ajutor pe calea credinţei luminate şi a faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria familiei, binele Bisericii şi al societăţii. Amin.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1. Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creş­te­rea copiilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucu­reşti, 2007.

2. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, Omilia a XXII-a. Către tineri, în Colecţia PSB, serie nouă, vol. I, Editura Ba­silica, Bucu­reşti, 2009, p. 321.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [21]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Unele versuri dosofteiene sună indubitabil foarte modern, ca acestea:

Inema mea este în mine herbinte,
Și-m[i] este știința arsă de cuvinte.
(Ps. 38, 9-10)

Nu de puține ori dovedește Dosoftei o capacitate de anticipație surprinzătoare.

Și adeseori ea se datorează naturaleții expresive, pe care Dosoftei o conjugă virtuozității poetice.

Am făcut și altă dată referință la psalmul 38, evocator al vanității umane[1]. Reamintim versurile:

Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
Nainte-Ț[i] mi-i statul nice de o samă.

Omul, cât de-a hirea, este o nemică.
De vreme ce trece ca o umbră rară,

Zădar să trudește de zî pănă-n sară,
De ș-agonisește s-aibă și pre mâine;
Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne.

/…/

Prin ce-Ț[i] greși omul, l-ai dat în mustrare,
N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.

I-ai stâns bietul suflet de de-abia să-ngână,
Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină.

Așa-i deșert omul ca o haină slabă,
Stricată de molii și fără de treabă.

/…/

Ca și toți părinții mei am fost nemernic [străin]
Într-această lume, toată viața jelnic.
(Ps. 38, 15-22, 35-40, 45-46)

Faptul că omul e umbră și vis este precizat de foarte multe ori în Vechiul Testament și apoi într-o tradiție patristică respectabilă și îndelungată, refrene reluate și purtate mai departe în literatura medievală, renascentistă, barocă, romantică…

De aceea, metafora pe care o construiește Dosoftei ne apare cu atât mai remarcabilă: omul trece prin viață „ca o umbră rară”.

Nu știu ce necesități prozodice se pot aduce în discuție pentru a justifica această realizare poetico-metaforică, dar rezultatul este senzațional pentru poezia noastră de atunci și pentru tradiția poetică românească pe care se putea baza Dosoftei și care era perfect absentă (deși putem lua în considerare și reușitele stilistice din textele coresiene, unele chiar cu parfum de poezie modernă, dar care sunt mai rare și trebuie izolate dintr-un context prea puțin inteligibil pentru cititorul de azi).

Metafora omului „ca o umbră rară” demonstrează o capacitate de concentrare poetică și metafizică care denotă profunzime filosofică și spirituală, dar și simț lingvistic și intuiție poetică deosebite.

Și cealaltă precizare, că omul „este o nemică”, e foarte importantă, pentru că ambele pot fi puse în legătură cu exprimări plastice sau alegorice asemănătoare (coincidente ideatic) din opera lui Eminescu.

Nimicnicia umană, fragilitatea și fulguranța existenței sunt trăsături pe care Sfânta Scriptură le-a subliniat cu prisosință și pe care de asemenea tradiția noastră literară veche le-a reprodus de multe ori, în maniera ei specifică.

Nu putem să îl acuzăm pe Dosoftei de nihilism și de ateism/ scepticism. Mai degrabă ar fi bine să conștientizăm cât de insistent a fost acest refren, al lui vanitas vanitatum, cu toate motivele sale subsecvente, în literatura europeană și în cea românească, regăsindu-l la Neagoe Basarab, cronicari, Cantemir, Budai-Deleanu, în literatura pașoptistă, la Eminescu și după Eminescu, mai înainte de a căuta să-i fundamentăm pe scriitorii români în filosofia sceptică sau nihilistă din Apus.

Despre comparația omului „deșert” cu păianjenul sau cu pânza de păianjen am discutat cu altă ocazie. Este o metaforă a urzelii sau a țesăturii care are legătură și cu imaginea omului ca o „haină slabă/ mâncată de molii”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno