Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Unele versuri dosofteiene sună indubitabil foarte modern, ca acestea:

Inema mea este în mine herbinte,
Și-m[i] este știința arsă de cuvinte.
(Ps. 38, 9-10)

Nu de puține ori dovedește Dosoftei o capacitate de anticipație surprinzătoare.

Și adeseori ea se datorează naturaleții expresive, pe care Dosoftei o conjugă virtuozității poetice.

Am făcut și altă dată referință la psalmul 38, evocator al vanității umane[1]. Reamintim versurile:

Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
Nainte-Ț[i] mi-i statul nice de o samă.

Omul, cât de-a hirea, este o nemică.
De vreme ce trece ca o umbră rară,

Zădar să trudește de zî pănă-n sară,
De ș-agonisește s-aibă și pre mâine;
Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne.

/…/

Prin ce-Ț[i] greși omul, l-ai dat în mustrare,
N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.

I-ai stâns bietul suflet de de-abia să-ngână,
Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină.

Așa-i deșert omul ca o haină slabă,
Stricată de molii și fără de treabă.

/…/

Ca și toți părinții mei am fost nemernic [străin]
Într-această lume, toată viața jelnic.
(Ps. 38, 15-22, 35-40, 45-46)

Faptul că omul e umbră și vis este precizat de foarte multe ori în Vechiul Testament și apoi într-o tradiție patristică respectabilă și îndelungată, refrene reluate și purtate mai departe în literatura medievală, renascentistă, barocă, romantică…

De aceea, metafora pe care o construiește Dosoftei ne apare cu atât mai remarcabilă: omul trece prin viață „ca o umbră rară”.

Nu știu ce necesități prozodice se pot aduce în discuție pentru a justifica această realizare poetico-metaforică, dar rezultatul este senzațional pentru poezia noastră de atunci și pentru tradiția poetică românească pe care se putea baza Dosoftei și care era perfect absentă (deși putem lua în considerare și reușitele stilistice din textele coresiene, unele chiar cu parfum de poezie modernă, dar care sunt mai rare și trebuie izolate dintr-un context prea puțin inteligibil pentru cititorul de azi).

Metafora omului „ca o umbră rară” demonstrează o capacitate de concentrare poetică și metafizică care denotă profunzime filosofică și spirituală, dar și simț lingvistic și intuiție poetică deosebite.

Și cealaltă precizare, că omul „este o nemică”, e foarte importantă, pentru că ambele pot fi puse în legătură cu exprimări plastice sau alegorice asemănătoare (coincidente ideatic) din opera lui Eminescu.

Nimicnicia umană, fragilitatea și fulguranța existenței sunt trăsături pe care Sfânta Scriptură le-a subliniat cu prisosință și pe care de asemenea tradiția noastră literară veche le-a reprodus de multe ori, în maniera ei specifică.

Nu putem să îl acuzăm pe Dosoftei de nihilism și de ateism/ scepticism. Mai degrabă ar fi bine să conștientizăm cât de insistent a fost acest refren, al lui vanitas vanitatum, cu toate motivele sale subsecvente, în literatura europeană și în cea românească, regăsindu-l la Neagoe Basarab, cronicari, Cantemir, Budai-Deleanu, în literatura pașoptistă, la Eminescu și după Eminescu, mai înainte de a căuta să-i fundamentăm pe scriitorii români în filosofia sceptică sau nihilistă din Apus.

Despre comparația omului „deșert” cu păianjenul sau cu pânza de păianjen am discutat cu altă ocazie. Este o metaforă a urzelii sau a țesăturii care are legătură și cu imaginea omului ca o „haină slabă/ mâncată de molii”.

Did you like this? Share it: