Matei 15, 21-28

„În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o fe­me­ie cananeeancă, din acele ţi­nu­turi, ie­şind, striga, zicând: Miluieşte-mă, Doam­­ne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răs­puns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră.

Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.

Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“.

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Ru­sa­lii ne arată dra­go­s­tea fără margini a unei ma­me în­du­­rerate din cauza su­fe­rin­ţei fiicei sale. Femeia ca­na­neeancă se identifică în mod deplin cu su­­­ferinţa copilei sa­le, iar aceasta o vedem din faptul că ea nu-I cere Mântui­to­ru­lui Hris­­­­tos: „miluieşte pe fiica mea“, ci „miluieşte-mă“. Astfel, fe­­meia cananeeancă de­­vine mo­del de iubire şi pur­tare de gri­jă a părinţilor faţă de copiii lor.

Copiii ca persoane umane în creştere sunt darurile cele mai scumpe ale lui Dumnezeu pentru părinţi şi pentru umanitatea întreagă, care fără copii nu-şi mai poate continua existenţa. Însă aceste daruri minunate, pentru istorie şi veş­ni­cie, trebuie cultivate cu multă atenţie, multă iubire şi multă răb­dare. Naşterea, creşterea şi educaţia copiilor sunt o lucrare sfântă de împlinire a omului prin iubirea faţă de cei mai apropiaţi semeni ai săi: soţia, copiii, rudele, prietenii, vecinii, colegii şi toţi cei care îi cer ajutor.

Creşterea copiilor în plan bio­logic şi spiritual este şi o maturizare a părinţilor în iubirea lor darnică, harnică şi respon­sa­­bilă.

Copiii trebuie edu­caţi în duhul Evangheliei iubirii lui Hristos şi al valorilor creştine, prin rugăciune şi îndemn la viaţă sfântă şi fapte bune.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă „pă­rinţii să se îngrijească nu de modul cum vor dobândi bani copiii lor, ci de modul cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să cer­ceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine se înto­vă­răşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răs­puns în faţa lui Dum­nezeu“ 1*.

Modelând spiritual caracterul copiilor, părinţii cultivă totodată bunătatea şi nobleţea lor părintească, astfel încât copiii buni devin fericire pentru părinţi, iar părinţii buni fericire pentru copii.

În familie se cultivă spiritul comuniunii de iubire paternă, fili­ală şi fraternă, se formează personalitatea. După cum tatăl sau mama nu sunt în familie fiinţe impersonale, tot astfel nici copilul nu este în familie o fiinţă impersonală, ci o persoană unică şi irepetabilă. Copilul are un chip şi un nume, iar sufletul său este chemat la viaţă pe pământ şi în ceruri, omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Facere 1, 26-27).

Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai mediului familial şi social, copilul îşi formează prima imagine despre lume şi societate, cultivă dra­gostea de părinţi şi fraţi, respectul faţă de aproapele şi de lo­curile natale.

Caracterul copiilor nu se formează numai prin cuvinte şi activităţi, ci şi prin modul de viaţă al părinţilor, prin exemplul dat de aceştia. Legătura armonioasă şi afectivă cu părinţii, care este mai intensă la vârsta co­pilăriei, constituie componenta principală a formării co­pilului.

Tendinţa copiilor de a-i imita pe părinţi se menţine chiar şi atunci când aceştia îşi for­mează propriile familii. În­deosebi legătura armonioasă dintre părinţi şi a copiilor cu părinţii lor este cea mai bună te­melie pentru dezvoltarea mo­rală şi spirituală a copiilor. Dim­potrivă, lipsa armoniei în re­­laţiile dintre părinţi in­fluen­ţează negativ, uneori întreaga viaţă a copiilor.

Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe asuprire şi constrângere, ci pe iubire, dialog şi ajutor. Exer­citarea ei ca putere opresivă sau violentă dă naştere unor stări negative, conştientizate mai ales în epoca noastră.

Îndeosebi în societatea contemporană, care exercită o presiune irezistibilă asupra copi­lului cu multiple posibilităţi şi tentaţii, dialogul părinţilor cu fiul sau fiica lor în vederea înţelegerii corecte a lucrurilor este deosebit de necesar. Co­pilul nu este chemat să urmeze în viaţă un drum întâmplător, ci trebuie să-şi aleagă propriul drum dintr-o mulţime de posibilităţi care i se oferă. În acest sens, el trebuie ascultat, ajutat şi îndrumat.

În vremea noastră cauzele nefericirii copiilor şi tinerilor – precum sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea etc. – s-au înmulţit într-un mod alarmant. În aceste condiţii, sporirea aten­ţiei şi a iubirii părinteşti în lucrarea de creştere şi educaţie a copiilor constituie o nevoie vitală.

Iubirea copiilor faţă de părinţii lor cuprinde în sine împlinirea îndemnului Sfintei Scripturi, şi anume: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…“ (Ieşire XX, 12), iar această cinstire se exprimă prin dragoste fiască, ascultare, bună purtare, sârguinţă la învăţătură şi fapte bune.

În acelaşi timp, copiii şi tinerii trebuie să respecte şi să preţuiască pe toţi educatorii, învăţătorii şi profesorii lor care-i educă şi-i formează ca să devină oameni luminaţi şi competenţi, pe preoţii şi pe naşii lor de Botez – părinţii spirituali -, care îi călăuzesc pe calea cre­dinţei şi a mântuirii, a sfin­ţeniei şi a bucuriei duhov­niceşti.

Prin studiu, cu timp şi fără timp, şi activităţi educative, copiii valorifică cei mai frumoşi ani ai vieţii, folosind timpul în mod eficient pentru a deveni oameni înţelepţi şi competenţi, buni şi paşnici, harnici şi darnici.

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capa­dociei, îndeamnă tinerii să înveţe asemenea albinelor, care „nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l depă­şim. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa, în astfel de scrieri, să culegem tot ceea ce ne este folositor şi să ne ferim de ce este vătămător“ 2*.

În societatea secularizată de azi, aflată în criză economică şi financiară, dar mai ales spirituală, în care familia creştină se confruntă cu grave probleme de ordin economic şi moral, social şi spiritual, apărarea, promovarea şi consolidarea insti­tuţiei sacre a familiei pe temelia valorilor evanghelice netrecătoare, pe bunătate şi res­ponsabilitate, pe demnitate şi solidaritate trebuie să fie o preocupare permanentă a Bisericii în lucrarea ei socială şi misionară.

Societatea contemporană, chinuită de egoism şi indife­renţă, devine adesea „o aglo­me­raţie de monade închise“, fără comuniune de iubire reală şi soli­dară între oameni. Într-un spaţiu al profitului necon­di­ţionat, definit prin transformarea fiinţelor umane în obiecte sau în cifre cu semni­ficaţii economice şi profitabile, copiii devin adesea simple obiecte şi ţinte vulnerabile sau total ignoraţi.

Pentru a preveni astfel de răni deschise în viaţa familiei, oamenii trebuie să înveţe să îi respecte pe copii şi să îi înţeleagă. Mântuitorul Iisus Hristos i-a primit cu dragoste pe copii şi pe tineri şi i-a ascultat cu seriozitate.

Aceste două coordonate trebuie să carac­teri­zeze relaţiile autentice şi nece­sare, desconsiderate, astă­zi, sub pretextul afirmării liber­tăţii individualiste a omului contemporan. Instabilitatea familială, divorţul, violenţa, di­minuarea fidelităţii conjugale, dispreţul faţă de valorile tra­diţionale au condus la traumele actuale suferite de cei lipsiţi de apărare, drame ignorate sau considerate simple informaţii oferite de mass-media.

Deşi Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor menţionează „princi­piul interesului superior al copilului“ (art. 2 (2)), exploa­tarea, părăsirea, răpirea sau uci­derea copiilor repre­zintă păcate săvârşite, în continuare, la adăpostul indiferentismului, al consumismului şi al profitului material, trăsături definitorii ale societăţii contemporane secularizate şi consumiste.

Alături de părinţii trupeşti ai copiilor, slujitorii Sfintelor Altare, ca părinţi sufleteşti, sunt datori să îi ocrotească pe copii, pe cei mai mici fii ai Bisericii, prin iubire părintească, prin sfat bun, prin îndemn la viaţă spirituală şi prin programe pastorale pentru copii şi pentru părinţii lor.

Părinţii copiilor trebuie să redescopere, împreună cu slujitorii Bisericii, grija pentru copii, puterea rugăciunii curate şi ajutorarea spirituală şi materială a copiilor, importanţa edu­caţiei creştine şi frumuseţea iubirii părinteşti, daruri necesare cinstirii altarului sfânt al familiei, binecuvântat de Dum­nezeu şi aşezat la temelia vieţii umane.

În faţa provocărilor din societatea de azi, Biserica nu poate să rămână indiferentă, pentru că misiunea ei constă tocmai în vestirea Evangheliei iubirii lui Hristos pentru lume şi a modului de vieţuire în conformitate cu aceasta.

Astfel, prin demersul edu­caţional-formativ din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul elevilor promovând cunoaşterea lui Dumnezeu – Creatorul cerului şi al pământului, a omului creat după chipul lui Dumnezeu, a universului ca dar al lui Dum­nezeu, a valorilor moralei creş­tine, precum: prietenia, dra­gostea, pacea, dreptatea, re­con­cilierea, res­ponsa­bi­li­tatea, solidarita­tea şi coopera­rea între semeni, ca principii de bază ale cre­dinţei şi vieţii creştine.

Educaţia religioasă, realizată prin intermediul lucrării Bisericii în şcoală, reprezintă o şansă, care se oferă fiecărui elev, de cu­noaş­tere a Cuvântului lui Dum­nezeu, ca izvor de lumină pentru viaţa omului dornic de iubire şi fericire eternă.

În complementaritate cu sistemul educaţional religios des­făşurat în şcoală, Biserica Ortodoxă Română a implementat, începând cu anul 2006, un program intitulat „Hristos împărtăşit copiilor“. Programul se adresează tuturor copiilor şi tinerilor cu vârste cuprinse între 6 şi 17 ani cu speranţa constantă de a deschide mintea şi sufletul acestora spre valorile credinţei creştine.

Proiectul „Hristos împărtă­şit copiilor“ a rodit nu numai prin rezultatele frumoase obţi­nute la nivel naţional, ci şi prin ge­nerarea altor programe edu­ca­ţionale, ca de pildă, „Alege şcoa­la!“ şi „Copilul învaţă iubi­rea lui Hristos“, prin care copiii învaţă cât de necesară este edu­caţia intelectuală, dar şi cea spiritual-fi­lantropică, de ajutorare a semenilor aflaţi în dificultate.

Omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materia­list-consumiste, a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice ori să reducă fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca iubire de Dum­nezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică.

De aceea, trebuie să înţelegem că educaţia creştină a copiilor, pe lângă formarea caracterelor umane în spiritul credinţei creştine, are drept scop să formeze nu doar cetăţeni ai patriei pământeşti, ci şi cetăţeni ai Împărăţiei ceru­rilor, ai comuniunii de iubire veşnică divino-umană.

Astfel, cateheza creştină trebuie să-i înveţe pe copii să cultive valori profund umane şi sfinte, care nu se limi­tează la materie, profit imediat şi viaţă biologică terestră, ci evi­denţiază pe om ca fiinţă capabilă de iubire eternă, în lumina şi fericirea Preasfintei Treimi.

În Biserică învăţăm de la Sfinţii Părinţi că educaţia tine­rilor şi a copiilor este o artă, şi nu una întâmplătoare, ci ea este cea mai însemnată dintre arte.

Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu există nicio altă artă mai mare decât aceasta…căci ce este egal cu faptul de a armoniza sufletul şi de a forma gândirea tânărului? („Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-şi crească copiii“).

Pe lângă educaţia copiilor şi a tinerilor, grija părintească pentru aceştia se arată şi în grija pentru sănătatea lor fizică şi duhovnicească. În acest sens, mai ales copiii săraci trebuie ajutaţi de parohie şi de programele social-filantropice ale Bisericii, pentru a simţi iubirea lui Hristos pentru ei.

Casele pentru copii orfani, centrele de zi pentru copii ale Bisericii au ca lumină călăuzitoare iubirea milostivă a lui Hristos arătată faţă de copii şi tineri, aşa cum a arătat-o faţă de fiica bolnavă a femeii cananeence, văzând credinţa tare a mamei, izvorâtă din iubirea ei îndurerată.

Să ne rugăm Bunului Dum­nezeu, Părintele luminilor, să dăruiască părinţilor, copiilor şi tuturor celor ce ajută familiile care nasc şi cresc copiii în credinţă şi viaţă sfântă, în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, „toată darea cea bună şi tot darul cel desă­vârşit“ (cf. Iacob 1, 17), pace şi sănătate, bucurie şi ajutor pe calea credinţei luminate şi a faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria familiei, binele Bisericii şi al societăţii. Amin.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1. Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creş­te­rea copiilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucu­reşti, 2007.

2. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, Omilia a XXII-a. Către tineri, în Colecţia PSB, serie nouă, vol. I, Editura Ba­silica, Bucu­reşti, 2009, p. 321.

Did you like this? Share it: