Zi: 17 februarie 2013

Curtius scria în prefața lucrării sale: „Cartea mea nu s-a născut din scopuri pur științifice, ci din grija pentru păstrarea culturii occidentale. Ea reprezintă o încercare de a evidenția cu metode noi unitatea unei asemenea tradiții în timp și spațiu. În haosul spiritual al contemporaneității a devenit necesar și totodată posibil a demonstra această unitate”[1].

Credem că îi putem împrumuta atât cuvintele, cât și dezideratul, aplicându-l la situația literaturii române, pentru că și la noi a venit timpul, în haosul spiritual al contemporaneității, de a demonstra unitatea tradiției literare românești în timp și spațiu, din epoca veche până în cea modernă, organicitatea acestei literaturi și falsitatea grosolană a teoriilor care expediază literatura noastră veche într-un gulag unde să nu deranjeze „mult iubita și stimata” ideologie directoare care n-are nevoie de nicio istorie și de nicio tradiție și care s-ar dispensa de ele fără regrete, ba chiar cu jubilație.

Luăm cazul lui Dimitrie Cantemir, considerat uneori, pe nedrept, a nu fi avut vreo influență asupra dezvoltării ulterioare a literelor românești. Deși am fi putut foarte bine să îl alegem pe Dosoftei ca exemplu și poate că o vom face cu altă ocazie.

Autorul Divanului și al Istoriei ieroglifice deschide o acoladă a secolului al XVIII-lea literar românesc care cuprinde scriitori de marcă (Antim Ivireanul, Nicolae Costin, Ion Neculce) și care se încheie cu Ion Budai-Deleanu, cu a cărui operă debutează literar secolul următor, dar care se înscrie de fapt tot în perioada veche a literaturii române. Faptul că opere fundamentale ale epocii vechi, aparținând acestor scriitori, au văzut lumina tiparului târziu (mai puțin Divanul), a oferit un așa-zis argument puternic de a contesta justețea unui interes critic susținut, celor care caută cu orice preț motive de a nedreptăți o epocă pe care vor să o păstreze într-un sector periferic.

Acești autori, prin urmare, au parte cel mai adesea de prețuire ca genialități insulare, fără a li se recunoaște urmări concrete în renașterea modernă a literaturii române. Mai cu seamă Istoria ieroglifică este scoasă din orice discuție, întrucât a luat calea exilului împreună cu autorul ei.

Orice tip de preocupări literare și culturale, într-un secol, mărturisesc prezența unui climat cultural anume și asigură propagarea acestuia, indiferent dacă investigații critice ulterioare stabilesc o influență concretă sau nu asupra generației următoare. Iar, pe de altă parte, problema influențelor este cât se poate de spinoasă, existând atâtea cazuri notabile în literatura universală, în care ele nu pot fi detectate imediat sau cu acuratețe, deși este vorba de genii ale literaturii și de capodopere, care însă nu au „născut” neapărat urmași literari sau a căror influență s-a manifestat târziu[2].

Studiul operelor literare din epoca veche a trenat și așa destul de mult, încât ni se pare absurd să inventăm și să invocăm la nesfârșit reticențe pentru a le lăsa mai departe în umbră.

Pentru a dezbate posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir, este nevoie să urmăm două trasee oarecum diferite. Și aceasta pentru că vorbim, pe de o parte, de o continuitate literară cu scriitori precum Budai-Deleanu sau Eminescu, care este uneori frapantă dar care se explică (mulțumitor) doar prin existența unei tradiții literare comune și a unui sens de evoluție intuit de toți. Iar, pe de altă parte, putem constata o reală influență literară târzie asupra unor poeți precum Nichita Stănescu (care nu se sfiește să îl elogieze pe Cantemir ca cel mai mare poet modern al literaturii române) și, poate, chiar Ion Barbu, al cărui ermetism de limbaj are multe în comun cu ieroglifările cantemirene.

Nu știu, de asemenea, să fi existat vreo inițiativă de a izola opera paremiologică a lui Cantemir, din Istoria ieroglifică, și de a o compara cu cea a lui Iordache Golescu[3] sau cu exercițiul similar semnalat de critica literară la Ion Neculce, Budai-Deleanu, Nicolae Filimon și Ion Creangă.

Edgar Papu făcea cândva afirmația că Dimitrie Cantemir se numără printre preromantici și că, în Istoria ieroglifică, „Cantemir se afirmă ca unul din primii și cei mai compleți precursori ai romantismului european”[4]. La începutul secolului al XVIII-lea, Cantemir este un precursor al romantismului european și această situație trebuie studiată cu multă atenție. Ceea ce însă nu ne propunem acum. Argumentul negativ că Istoria ieroglifică nu a fost tipărită decât târziu nu are nicio importanță, atâta timp când obiectul demonstrației critice este (trebuie să fie) genialitatea și forța creatoare anticipativă a principelui român în raport cu dezvoltarea ulterioară a literaturii europene și nu nașterea unei școli sau a unui curent stilistic.

La sfârșitul aceluiași secol al XVIII-lea se manifestă în literatura noastră (părtaș din păcate la aceeași soartă ingrată a publicării tardive) un alt scriitor care poate fi considerat preromantic (poate mai mult în interiorul literaturii române decât în raport cu fenomenul literar european, cu care se sincronizează în absența unui Lovinescu care să teoretizeze fenomenul): Ion Budai-Deleanu.

Acesta a studiat proza lui Varlaam (Cazania), Ureche, Costin (Letopisețele) și Dosoftei (Viețile Sfinților) și este neîndoielnic că a cunoscut și Divanul, cu atât mai mult cu cât și el solfegiază pe tema ubi sunt? și vanitas vanitatum, utilizând adesea și lexicul caracteristic lui Dosoftei, Miron Costin sau Cantemir[5].

Considerând că Budai-Deleanu nu a cunoscut Istoria ieroglifică (deși Inochentie Micu și apoi corifeii Școlii Ardelene au arătat un interes deosebit lucrărilor lui Cantemir – Inochentie Micu a recuperat manuscrisul Hronicului vechimii a romano-moldo-vlahilor de la un negustor din Sankt Petersburg), similitudinile dintre cei doi scriitori sunt totuși remarcabile:

• caracterul poetic (și chiar epopeic) al Istoriei ieroglifice;
• interesul lui Cantemir pentru hieroglife și egiptologie (care îl anticipează pe cel european-romantic și pe al lui Eminescu) și pentru încriptare și, respectiv, interesul lui Budai-Deleanu pentru istoria și filosofia veche/ medievală;
• travestiul alegoric al operelor lor;
• folosirea, de către ambii, a unei bibliografii literare și filosofice cât mai vaste, a intertextualității ample și savante și a procedeelor anticipative;
• invocarea heraclitianului război al elementelor și a unui conflict cosmic, a motivului lumii pe dos[6];
• invocarea unui illo tempore, a unui timp mito-istoric, care privește istoria în granițe mult mai largi, în tradiția cronografelor, dar și în maniera poemului Memento mori al lui Eminescu, de mai târziu;
• peisajul de natură alpin, tipic romantic (care, paradoxal, nu se mai regăsește ulterior în literatura noastră romantică, decât la Bolliac);
• recursul la genuri populare (care va face parte din programul romantic), cum ar fi balada, bocetul sau blestemul la Cantemir (deși e cam departe de bocetul popular prin structură și erudiție, poate fi totuși considerat o formulă originală/ cultă de bocet sau plângere) și balada la Budai-Deleanu (apar de asemenea la Cantemir sintagmele lacrimi de sânge și sprâncenele corbului, care ne intrigă datorită sonorității care ne trimite la Miorița);
• intenția vădită a ambilor de a crea o limbă literară și/ sau un limbaj filosofic și de a lărgi neologic orizonturile limbii române, etc.

Ne oprim la ilustrarea și discutarea numai a câtorva din aceste asemănări.

În opera lui Budai-Deleanu am putut segrega, fără echivoc, o baladă inserată în epopeea sa și elemente certe de basm[7], pe care autorul l-a reinventat, pornind de la o carte populară. În ceea ce-l privește pe Dimitrie Cantemir, Laetitia Turdeanu-Cartojan făcea într-un articol referire la el ca la „izvorul baladelor din secolul al XIX-lea”[8] – avea în vedere în primul rând operele sale istorice și mai ales Istoria Imperiului Otoman, pe care Asachi a descoperit-o, în engleză, la Vatican, în 1810.

Dar putem identifica și în Istoria ieroglifică fragmente pe care le-am putea socoti baladă, bocet, blestem sau – bineînțeles culte. Un exemplu de baladă ar putea fi episodul pe care l-am putea intitula Balada vânării Inorogului – pe care renunț să îl reproduc, datorită lungimii considerabile pentru articolul de față[9], cu excepția unui scurt pasaj care ne amintește de complotul din Miorița, fiind încărcat de aceeași tensiune dramatică și derulându-se tot pe l-apus de soare:

„Că, iată, în ceastă sară
Inorogul la prundiș să coboară,
la ușile a toate poticile
dulăii stau gata să puie zăvoară,
toate întrările și ieșirile lui
viteji vânătorii
și neosteniți gonitorii
tare le străjuiesc
și vârtos le păzesc

 /…/

 Deci altă cale de scăpare
și potică de fugă
nu-i rămâne, fără numai doară
în apă să să arunce…

 /…/

La strajea nopții dintâi
pogorârea la prundiș îi va fi,
paza dulăilor despre alte părți nu va lipsi…”

Un alt fragment din Istoria ieroglifică, pe care l-am putea considera baladesc, poate fi socotit următorul:

„Eu m-am vechit,
m-am veștedzit
și ca florile de brumă m-am ovilit.

Soarele m-au lovit,
căldura m-au pălit,
vânturile m-au negrit,

drumurile m-au ostenit,
dzilele m-au vechit,
a[n]ii m-au îmbătrânit,

nopțile m-au schimosit
și, decât toate mai cumplit,
norocul m-au urgisit

și din dragostele tale m-au izgonit.

Iară acesta nou, vios,
vlăgos,
ghizdav și frumos,

ca soarele de luminos,
ca luna de arătos
și ca omătul de albicios
ieste.

Ochii Șoimului,
pieptul leului,
fața trandafirului,

fruntea iasiminului,
gura bujorului,
dinții lăcrămioarelor,

grumadzii păunului,
sprâncenele corbului,
părul sobolului,

mânule ca aripile,
degetele ca radzele,
mijlocul pardosului,

statul chiparosului,
pelița cacumului,
unghele inorogului,

glasul bubocului
și vârtutea colunului
are”[10].

Bocetul sau blestemul apar de asemenea în paginile Istoriei ieroglifice:

„Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!

Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie pogoară,

lăcașele Inorogului,
pășunele, grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,

nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească,

și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,
voi, limpedzi izvoară,
a izvorî vă părăsiți,
și-n amar vă primeniți.

Gliganul sălbatec viieriu,
și-n livedzile lui ursul ușeriu
să să facă,

în grădini târvelește,
în pomăt batelește
să să prefacă.

Clătească-să ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuării plesnet,

potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.

/…/

De acmu înainte
umbrile iadului
să te învălească,
întunerecul veacului
să te căptușască,

ca radzele soarelui
să nu te mai lovască,
ca lumina dzilei
să nu te mai ivască,
ca cunoștința cunoscuților
să nu te mai vădească.

Unde ti-i ascunde, sărace,
unde ti-i supune, blăstămate,
unde ti-i mistui, pedepsite,
unde ti-i ivi, urgisite?

Iată, munții strigă,
văile răzsună,

iată, dealurile grăiesc,
câmpii mărturisesc,

iată, pietrile vorovăsc,
lemnele povestesc,

iată, iarba cu gălbenirea
și florile cu veștedzirea
arătând, vădesc,

cu mut glas ritorisesc,
cu surde sunete
tuturor vestesc,

asupra lucrului
ce s-au lucrat
toată ființa să uluiește
și toată zidirea
a să ciudi [a se minuna] nu sfârșește”[11].

Numai că balada, ca și elegia convertită popular în bocet, sau blestemul sunt specii vechi – și care au circulat în tot Evul Mediu – și nu neapărat populare. În literatura română, aceste specii nu au avut însă un autor cult până la Cantemir sau nu ne-au rămas scrise astfel de balade culte, deși istorii versificate (cronici rimate) avem până târziu (dar nu unele foarte vechi, cum și pașoptiștii și-ar fi dorit consemnate).

O tradiție baladescă română este însă în mod firesc de presupus:

„Va fi existat la noi [în secolele XV-XVI] şi o poezie cultă de predominanţă laică (la dimensiunile pe care le putea achiziţiona atunci laicul)? Probabil, deşi manuscrisele nu au conservat prea multe dovezi. Această poezie, preofesată de menestreli veniţi de aiurea şi de autohtoni, trebuie să fi închipuit o epică de curte brodată în jurul faptelor combatante. Din mediul acestor profesionişti (cu locul lor – ne spune Nicolae Costin – în ceremonialurile aulice: «Vedem şi până astăzi, la mesele domnului, cântând lăutarii cântecele domnilor trecuţi cu nume bun, iar cu ocară celor răi şi cumpliţi») provine cu siguranţă acel Cântec al lui Ştefan Vodă, compus probabil în slavonă, care a circulat întâi la noi şi a trecut apoi la vecinii de la nord şi est […]. Este de crezut că vor mai fi existat şi alte asemenea alcătuiri poetice. Unele surprize pot să se afle încă prin marile sbornice, la noi sau prin alte locuri”[12].

Uitându-ne spre istoria europeană a întoarcerii către literatura populară, aducem în atenție obervațiile lui Giuseppe Cocchiara:

„Hernando del Castillo publicase încă din 1511 un Cancionero general, în care fuseseră adunate unele romances vechi transmise prin tradiție orală. Culegerea acestor romances a fost continuată, în 155o, de Estéban de Nájera în Silva de varios romances, un an mai târziu de Lorenzo Sepúlveda în Romances sacados de historias antiquas și în 1655 de un Anonim în Cancionero des Romances. Genul acesta de culegeri a fost continuat cu timpul într-un ritm crescut, până în 1700, când a apărut primul Romancero general sub îngrijirea lui Pedro Flores. După cum observă De Lollis era vorba de „o poezie a poporului, a unui popor sever și grav, care timp de șapte secole a purtat în permanență zale și scut” […]

Același lucru se întâmplă în Marea Britanie, unde poezia populară își găsea expresia mai ales într-o serie de mici poeme compuse pe teme foarte diferite, unele dintre ele putând data chiar din secolul al XI-lea. […] Baladele acestea fuseseră culese, în parte, începând cu secolul al XVII-lea, de Selden, de Roxburghe și de Wood. Dar primul care le-a acordat o atenție critică a fost fără îndoială Addison, care în două numere consecutive din Spectator”, în 1711 […] nu numai că semnala cititorilor săi două din baladele acelea, adică Chevy Chase și The Children of the Wood, preferate, cum spunea el, de common people of England, dar compara unele pasaje cu fragmente din Homer și din Vergiliu. […] [Addison aprecia] poezia profundă și intensă a țăranului, întors la muncă, și care intonează cântul său natural, simplu și convingător.

Aceleași considerații erau făcute în prefața la Collection of the Old Ballads editate în trei volume între 1723 și 1725. […]

Pe aceleași urme mergea un delicat poet scoțian al contemporaneității, Allan Ramsay, care într-o antologie (The Evergreen, 2 vol., Edinburgh, 1724) culege, odată cu poeziile sale și ale unor prieteni, vechile cânturi populare engleze și scoțiene”[13].

În 1760 apare

 „Fragments of Ancient Poetry collected in the Highlands of Scotland and translated form the Gaelic or Erse languange, niște încercări de poezie lirico-epică atribuite unui bard din vechime [Ossian], traduse de un anonim și găsite într-o serie de manuscrise datând din secolul al XII-lea până în secolul al XVI-lea”[14].

Autorul acestei culegeri sau compilații (sau mistificări cu intenții bune), James Macpherson, mai publică în 1762 „un poem vechi în șase părți, Fingal”, iar în 1765 editează în întregime Fragments, Fingal și Temora[15].

În același timp se instaurează în Anglia, în paralel cu iluminismul, o atmosferă preromantică: Thomas „cântă în Seasons cu accente emoționante viața umilă și măreață a țăranilor englezi și scoțieni”, iar Gray

„introduce în poezia engleză motivele unei lumi celtice care îi va apărea ca o lume barbară, lipsită de artificial și convențional. Acesta este mesajul său când traduce din poezia nordică (îndrăgită și de William Temple). Acesta este mesajul odei sale The Bard, din 1755. Observați: revine bardul, poetul antic, vechiul cântăreț rapsod popular. Și el revine atunci când Young se refugiază în regatul melancoliei nocturne”[16].

Revine, prin Ossian, dragostea pentru Evul Mediu.

Amintim mai departe culegerea de poezie foclorică, Reliques of Ancient English Poetry^[17] (vechi balade și cântece, însumând și prima colecție importantă de balade), a episcopului scoțian Thomas Percy^[18], publicată la 1765, într-o atmosferă preromantică, și pe care, dacă a cunoscut-o, am putea să ne gândim la o influență asupra lui Budai-Deleanu.

Ea a determinat resurecția baladei în poezia engleză, pentru că în 1798 Wordsworth și Coleridge publică Balade lirice (Lyrical Ballads)^[19]. Mai poate fi adus în discuție și Herder, cu Cântece populare (1778-79; ediția a doua în 1807 cu titlul: Stimmen der Völker in Liedern/ Glasurile popoarelor în cântece).

Walter Scott (scoțian, de asemenea), publică Minstrelsy of the Scottish Border: Consisting of Historical and Romantic Ballads în 1802 și Ballads and Lyrical Pieces în 1806. Se adaugă la acestea lucrarea lui Joseph Görres^[20] despre cărțile populare, colecția lui Arnim^[21] și Brentano^[22] și poveștile fraților Grimm^[23].

Mai târziu, în 1819, John Keats scoate la lumină  La Belle Dame sans Merci: A Ballad – o variantă a celebrei balade medievale, din 1424, a lui Alain Chartier, La Belle Dame sans Mercy (într-o epocă din care ne-a rămas și o altă baladă binecunoscută, a lui François Villon, Ballade des dames du temps jadis). Victor Hugo compune și el balade, între anii 1823-1828. Goethe, Schiller, Heine, de asemenea, sunt autori de balade (interesați fiind de a revalorifica lirica trubadurilor), ca și alți romantici.

E greu de spus cu precizie ce anume a ajuns la cunoștința Budai-Deleanu din toate acestea, dar e foarte posibil să fi avut informații de bună calitate.

Apropierea lui Cantemir de formulele cântecelor populare însă nu se poate explica decât prin apelul la anumite surse comune, între care izvoarele biblice în primul rând. Dar poate că, totuși, în perioada petrecută la Istanbul, a putut recepta și o anumită atmosferă culturală și literară care să fi conținut germenii evoluției ulterioare a literaturii. Spirit precoce și cu înzestrare genială pentru literatură, se poate ca Dimitrie Cantemir să fi transpus în pagină aceste premoniții…

Lirica folclorică (sau pseudofolclorică) avea însă origini culte, dovadă fiind și metamorfozarea psalmilor versificați ai lui Dosoftei nu doar în colinde și cântece de stea, ci și în poezie cu iz neoanacreontic:

„opera aceasta [Psaltirea în versuri, 1673] era luată, în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului trecut [al XIX-lea], drept model de versificație de către unii autori anonimi de versuri cvasipopulare, păstrate în diverse manuscrise din acea perioadă […]:

De suspinuri și de jele
S-au umplut oasele mele,
Și ca corbul cel de noapte
Îmi petrec zilele toate,

Ca o pasăre rămasă
Sub o streșină de casă,
Ca o biată turturea
Ce și-a pierdut soția…”[24].

În versurile citate este foarte evidentă preluarea aproape identică a unui fragment din psalmul 101 al lui Dosoftei: „De suspinuri şi de jele/ Mi-am lipitu-mi os de piele./ De-atocma cu pelecanul,/ Prin pustii petrec tot anul,/ Şi ca corbul cel de noapte/ Îm[i] petrec zâlele toate,/ Ca o vrabie rămasă/ În supt streşină de casă”. Referința la biata turturea, pe tema căreia va compune o poezie (Amărâtă turturea) și Ienăchiță Văcărescu, nu e luată de la Dosoftei, dar provine tot dintr-o sursă veche și nu folclorică, și anume din Fiziologul bizantin[25].