Ceilalți & Ida, Imnul României mute
Pagina trupei.
Pagina trupei.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde
o privești
*
Vol. 2
*
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a.
***
Volumul al 9-lea al Catalogului documentelor Țării Românești[1] are 704 pagini și cuprinde 847 de documente[2].
Bibliografia: p. 15-21.
În p. 17: Doc. jud. Teleorman = Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Documente referitoare la istoria judeţului Teleorman 1441-1700. Catalog, vol. I, Bucureşti, 1989, 407 p. + 11 pl.
Documentele: p. 23-454.
Iar primul e din 2 ianuarie 1657 [7165 de la facerea lumii][3].
Radu poreclit Mega[4].
Mitropolitul Ștefan cumpără „o bucată de vie în Târgoviște, lângă viile Mitropoliei, cu 1.000 aspri bani gata”[5]. Cu banii jos.
Logofătul Dumitru Boldiciu[6].
În ianuarie 1657 (documentul al 19-lea), Macarie, patriarhul Ierusalimului, Antiohiei și al Întregului Orient, a vizitat Mănăstirea de la Câmpulung[7]. Documentul e în greacă dar semnătura patriarhului e în arabă[8].
Satul Pupezeni[9], egumenul Melhie de la Câmpulung[10], Obretin din Cacaleți, jud. Olt[11], documentul 27 e din Teleorman și în el apare și „popa Vlădel”[12].
Popa Crăciun din Cândești[13], Stanciu Buzică[14], Sanfira din Târgoviște[15], Dragomir era fiul lui Lup din Gomoiești[16], Nedelea îi vinde vornicului Pătru „un răzor de vie” în Leșcioare, județul Muscel[17], Țalapiia (nume de femeie) din Foești[18], Badea din Budeani[19] iar Rusa era soția lui Vlaicu[20].
Marica (nume de femeie) era „jupâneasa” lui Alecse din Ciumești[21]. Bălaci (nume de bărbat) din Cernaia[22], Gherghe Grama din Târgoviște[23], popa Sava din Gurguiați[24], Constanda țiganca[25], Serafim, episcopul Buzăului[26], Nedelcu Orășanu[27], jupâneasa Brândușa[28], Frusina era soția lui Stoica Tâmpănoiu[29].
Vadra de miere costa 100 de bani în aprilie 1657[30]. Stânjenul de pământ: 156 de bani[31].
Mitropolia din Târgoviște primea drept pomană două pogoane de vie pe 20 aprilie 1657 de la Despa, Alexandra și Iane paharnicul[32].
Stoica țiganul era rob al Mănăstirii Căldărușani[33], o ocină/ moșie costa 2.400 de aspri[34], o ocină cu vad de moară: 6. 600 de aspri[35], o livadă a costat 2 ughi și 50 de costande[36] iar o bucată de vie în Târgoviște 1.000 de aspri[37].
Udrea (nume de bărbat) era fiul lui Chiriță din Măciucești[38]. Răducu din Flocești[39], Calotă era moșnean [țăran liber] din Măicănești[40], un document din 8 septembrie 1657 adeverește faptul că egumenul de atunci al Mănăstirii Tismana se numea Nicodim[41], jupâneasa Anca era fiica armașului[42] Gherghe din Blagodești[43], jupâneasa Alba era soția logofătului Radu din Câmșor[44].
Clucerul Jipa[45], Stoica Vezeanul din Ciolănești[46], Balomir din Țigănești[47].
Iorga era negustor din București[48]. Jupâneasa Tanasia era fiica lui Mihai din Cârcioaia[49]. Pătru olăcarul[50] din Târgoviște[51], Voinea, unchiaș [bătrân] din Bârca[52], Radu Guțu[53], marele postelnic Neagoe primește satul Bărbăteștii din județul Teleorman, „pe apa Vezii, [dimpreună] cu mori”[54] [de apă].
Moșia din Cioroiași a costat 4 ughi[55]. Episcopul Dionisie era la Mănăstirea Câmpulung[56]. Logofătul Radu Crețulescu cumpăra cu 25 ughi „6 pogoane de vie în dealul Țigăneștilor”[57].
Uncheașul Dragu a fost spovedit și împărtășit pe patul morții de popa Gherghe din Săcuiani. Documentul 844, din 25 decembrie 1659[58].
Vornicul Cernica[59]…iar ultimul document e din 1659 și apare în el și Coman din Tâmpeani[60].
*
Caietul de rețete culinare al Nicoletei Bucur (nu știu cine este) l-am găsit în două locații diferite. În PDF, 51 de pagini, 2005.
Și aici suntem învățați cum se fac diverse prăjituri și mâncăruri: Albă ca zăpada (p. 2), ecler (8), chec (12-13), pizza (16), plăcinte mocănești (16), ruladă de brânză (32), salam de biscuiți (33), zacuscă de dovleac (37), budincă de banane (38), cartofi cu smântână (42), drob de ciuperci (45), lapte de orez (47), sos de mere (49). Caietul se termină cu tocănița de ciuperci (p. 51), peste care „se pot adăuga 1-2 linguri [de] smântână”.
*
Jurnalul de idei al lui Dan Guțu[61] are 174 pagini. Și începe cu ziua de 1 aprilie 2007, o zi de duminică[62]. Îi plac „femeile cu aspect intelectual, ochelari și aer inocent”[63].
Excesul de luciditate[64], jurnalul lui Eliade[65], programul de studiu[66] și caută femeia care să-l poarte „spre înălțimi”[67].
I se zbătea o pleoapă când îl citea pe Nietzsche[68]. Semn de oboseală. Și cine nu e obosit…are mintea seacă.
„Și Nietzsche visa că zboară”[69], împrietenirea cu computerul[70], „trăiesc mediocru”[71], a adormit citind Sabina lui Paul Goma[72]. Dar găsește că nu are nimic de învățat de la Goma în ceea ce privește „tehnica” de a scrie[73].
Pe 6 iunie, într-o zi de vineri, viața e „ca un cur de femeie frumoasă”[74]. Însă, se pare, că nu e un compliment, pentru că își găsește viața drept „superficială”[75]. Autorul tocmai împlinea 26 de ani în acea zi[76]…
Începe să studieze limba greacă[77]. Are un accident de mașină între Piatra Neamț și Bicaz[78]. Citește Viața ca o pradă a lui Marin Preda[79].
Ardei copți[80], l-a pasionat Kazantzakis[81], a fost profesor la o școală cu o „cancelarie sordidă”[82] și vrea să moară „într-o dimineață cu un cer albastru și un soare voios”[83].
Pe 8 mai 2003 citea din Ascetica și Mistica Părintelui Stăniloae[84] cu toate că „îmi lipsește credința”[85]. Îl lasă rece „speculațiile matafizice” ale teologiei și îl enervează „primatul” Ortodoxiei[86] dar a citit Metafizica sexului a lui Evola[87]. De fapt, autorul fuge de el însuși atunci când se apropie de scrierile serioase.
Scrie cu stiloul[88], l-a plictisit Kant[89], un examen la Antropologie[90], „femeia e un fel de frână metafizică”[91] și nu se poate dezlipi de sentimentul că pierde timpul[92].
În concluzie: un tânăr cu potențe pentru studiu și scris, care are nevoie de un mentor, de revenire în sine și de muncă împlinitoare.
[1] Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Naționale, vol. IX, 1657-1659, întocmit de Mirela Comănescu, Laura Niculescu și Ileana Dincă, București, 2012, 704 p.
[2] Idem, p. 3.
[3] Idem, p. 23.
[4] Idem, p. 24.
[5] Ibidem.
[6] Idem, p. 28.
[7] Idem, p. 31.
[8] Ibidem.
[9] Idem, p. 32.
[10] Idem, p. 33.
[11] Idem, p. 34.
[12] Idem, p. 35.
[13] Ibidem.
[14] Idem, p. 37.
[15] Idem, p. 40.
[16] Idem, p. 41.
[17] Idem, p. 42.
[18] Idem, p. 46.
[19] Idem, p. 49.
[20] Idem, p. 60.
[21] Idem, p. 61.
[22] Idem, p. 64.
[23] Idem, p. 65.
[24] Idem, p. 66.
[25] Idem, p. 71.
[26] Idem, p. 72.
[27] Idem, p. 74.
[28] Idem, p. 75.
[29] Idem, p. 78.
[30] Idem, p. 84.
[31] Ibidem.
[32] Idem, p. 85.
[33] Idem, p. 109.
[34] Idem, p. 114.
[35] Idem, p. 115.
[36] Idem, p. 131.
[37] Idem, p. 139.
[38] Idem, p. 141.
[39] Idem, p. 153.
[40] Idem, p. 154.
[41] Idem, p. 160.
[42] Dregătorul domnesc care administra temnițele și aplica pedepsele celor închiși.
[43] Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Naționale, op. cit., p. 164.
[44] Idem, p. 165.
[45] Idem, p. 166.
[46] Idem, p. 171.
[47] Idem, p. 189.
[48] Idem, p. 196.
[49] Ibidem.
[50] Curierul, factorul poștal.
[51] Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Naționale, op. cit., p. 199.
[52] Idem, p. 224.
[53] Idem, p. 225.
[54] Idem, p. 226.
[55] Idem, p. 227.
[56] Idem, p. 305.
[57] Idem, p. 368.
[58] Idem, p. 452.
[59] Idem, p. 453.
[60] Idem, p. 454.
[61] Dan Guțu, Jurnal de idei, Ed. Pax Aura Mundi, Galați, 2009, 174 p.
[62] Idem, p. 6.
[63] Idem, p. 7.
[64] Idem, p. 10.
[65] Idem, p. 12.
[66] Idem, p. 17.
[67] Idem, p. 18.
[68] Idem, p. 22.
[69] Idem, p. 23.
[70] Idem, p. 35.
[71] Idem, p. 37.
[72] Idem, p. 45. Puteți downloada romanul de pe saitul autorului: http://www.paulgoma.com/sabina/.
[73] Ibidem.
[74] Idem, p. 53.
[75] Ibidem.
[76] Ibidem.
[77] Idem, p. 55.
[78] Idem, p. 61.
[79] Idem, p. 78.
[80] Idem, p. 82.
[81] Idem, p. 83.
[82] Idem, p. 92.
[83] Idem, p. 95.
[84] Idem, p. 126.
[85] Ibidem.
[86] Idem, p. 127.
[87] Idem, p. 63.
[88] Idem, p. 128.
[89] Idem, p. 143.
[90] Idem, p. 146.
[91] Idem, p. 160.
[92] Idem, p. 164.
***
Un alt element comun lui Cantemir și Budai-Deleanu și care constituie, de asemenea, o trăsătură preromantică, este peisajul alpin.
La Cantemir, vârful munților reprezintă locașul Inorogului, simbolizând alegoric, înălțimea spirituală specifică personajului, însă privind retrospectiv, din perspectiva istoriei literare, aceste peisaje anticipează și preferințele romanticilor pentru călătoriile în munți și pentru retragerea în locuri sihastre și contemplarea naturii aspre și impunătoare totodată:
„Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind
și încă câte îl așteaptă socotind,
deodată în simceaoa a unui munte
așé de înalt să sui,
cât nu jiganie îmblătoare a să sui,
ce nici pasire zburătoare locul unde sta a privi
peste putință era.
Căci la suișul muntelui una era potica,
și acéia strâmtă și șuvăită foarte,
carea în pléșea muntelui
prea cu lesne închidzindu-să,
pre aiurea de suit alt drum și altă cale nu era,
nici să afla.
Iară în vârvul muntelui
locul în chipul unii poiene
câtva în lung și în lat să lățiia
și să deșchidea,
unde ape dulci și răci curătoare,
ierbi și pășuni în fél de fél crescătoare
și pomi cu livedzi de toată poama roditoare
și grădini cu flori în tot chipul de frumoase
și de tot mirosul mângăios purtătoare
era.
/…/
Inorogul preste toată dzua
supt deasă umbra pomilor aciuându-să
și la un loc neclătit aședzindu-să,
noaptea numai la locurile pășunii ducându-să
și câteodată și la prundiș
din munte în șes coborându-să,
până în dzuă
iarăși la locul aciuârii sale să afla.
Într-acesta chip,
Inorogul câtăva vreme
strâmtă și pustnică viață ducând”[1].
Căutat, refugiul Inorogului se afla astfel într-un loc aproape inaccesibil:
„într-un munte prea înalt
și loc prea aspru și fără suiș aflându-l,
i să părea
că pre o stâncă înaltă în simceoa muntelui șeade,
iară din toate părțile
prăpăști, hărtoape și păhârnituri graoznice era,
atâta cât
căutării amețală aducea”[2].
Și în Țiganiada lui Budai-Deleanu există câteva astfel de peisaje prăpăstioase:
„Iha, cea răsunare deșartă
Care din râpe și văi afunde
La macar ce chiemare să-întartă
Și ca când ar îngâna răspunde,
Aceiaș’ și lui Parpangel atunci
Răspundea din prăpăstii adânci.
/…/
În urmă [i]eșind la o cărare
Și sângur văzându-să, de jele
Ș’urât rupsă-a cânta cu glas mare:
„O, voi dragi, vesele păsărele,
Păraie limpede curătoare,
Copaci aducători de răcoare,
Voi mândre poieni și văi adânce,
Voi măguri [munți] cu desișuri umbroase,
Vârtoase ne sânțitoare stânce,
Și tu, coadre verde,-ntunecoase!…”
(Cântul IV)
/…/
Abea zorile peste hotară
Gonind întunericul trecusă,
Abea și soarele-întorcând iară
Strălucisă cu raze neapuse
Vârvuri de munți, de dealuri și stânce,
Apăsând negura-în văi adânce…
(Cântul VIII)”[3]
Am rememorat aceste pasaje pentru că, după cum am enunțat deja, tocmai acest peisaj alpin, specific romantic, va lipsi din literatura preromantică și romantică românească!
Cu excepția lui Bolliac și a unor creații de tinerețe ale lui Eminescu, muntele nu își va face simțită prezența în literatura noastră romantică. Eminescu vorbește de păduri și codri, dar nu de munți, care nu știu dacă pot sau trebuie înțeleși ca prezenți în mod implicit.
În orice caz, chiar dacă presupunem munții în poezia lui Eminescu, sunt cei ai Bucovinei, nu Alpii elvețieni și nici peisajul sălbatic al Scoției.
Sigur, se poate face remarca, corectă de altfel, că peisajele evocate mai sus nu prezintă toate trăsăturile specifice unui adevărat tablou romantic. Nu produc, adică, vertijul filosofic și spiritual specific acelui mal de siècle, pentru care și era căutată contemplarea ascensiunii și a (de)căderii, privirea asupra hăului, asupra prăpăstiilor abisale și reflecția asupra înălțimilor inaccesibile.
Chiar dacă D. Cantemir menționează că înălțimea la care se afla Inorogul „căutării amețală aducea” și chiar dacă amândoi pomenesc despre „prăpăști, hărtoape și păhârnituri”, „râpe și /…/ prăpăstii adânci”, nu există decât o sugestie a semnificațiilor menționate de mai târziu, nu și o confesiune a răului interior.
Însă și sugestiile, la Cantemir și Budai-Deleanu, sunt suficient de puternice…
Ei anunță aceste peregrinări romantice și amândoi pronunță termenul „melanholie”: Cantemir îl folosește atât în Divanul cât și în Istoria ieroglifică, indicând o stare negativă/ nefastă, iar Budai-Deleanu la începutul cântului al VI-lea și al unui episod poetic pe care l-am comentat altădată în paralel cu Zburătorul lui Heliade-Rădulescu[5].
Nu trebuie să uităm preferința lui Budai-Deleanu pentru Milton și alți scriitori, ca Ariosto, Dante sau Cervantes, pe care romanticii îi considerau genii moderne[6].
Felul în care sunt concepute aceste peisaje la cei doi poeți (Cantemir merită titlul pe deplin) atestă faptul că se aflau cu adevărat la granița între epoci literare și istorice deopotrivă. Pentru că pe de o parte presimt romantismul, după cum am arătat, pe de altă parte se întemeiază pe tradiție.
Peisajele montane de mai sus au și altceva în comun, între ele și cu Eminescu, și anume elementele paradisiace care ne orientează spre o anumită decriptare a lor: „ape dulci și răci curătoare, ierbi și pășuni în fél de fél crescătoare și pomi cu livedzi de toată poama roditoare și grădini cu flori în tot chipul de frumoase și de tot mirosul mângăios purtătoare era” (Cantemir); „O, voi dragi, vesele păsărele,/ Păraie limpede curătoare,/ Copaci aducători de răcoare,/ Voi mândre poieni și văi adânce,/ Voi măguri cu desișuri umbroase” (Budai-Deleanu).
Ne amintim că Varlaam, în Cazania sa, scria: „Raiul iaste zidit de Dumnedzău sus la răsărit, pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vésele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat”[7]. Este o precizare specifică Ortodoxiei, potrivit căreia omul a fost alungat, după cădere, pe pământ, adică „în valea de la poalele Raiului”[8].
De aceea, coborârea „din munte în șes” a Inorogului poate avea semnificații nebănuite…
Mai mult decât Budai-Deleanu, Cantemir reprezintă neîndoielnic un caz excepțional de avangardă în literatura românească. Nu putem face estimări exacte despre cât de mult presimțea Cantemir apropierea romantismului, însă acest aspect ni se pare secundar în legitimarea valorii operei sale.
Chiar dacă nimic din cele semnalate mai sus, la Cantemir și Budai-Deleanu, nu s-ar putea explica vreodată prin influență, coerența reflexivă și literară și organicitatea literaturii române rămân cu atât mai demne de admirat și de subliniat, pentru că ne demonstrează că putem vorbi de un curent literar românesc și de un sens de evoluție al literaturii române în care acești scriitori se integrau chiar și fără să fi avut cunoștință deplină unul despre altul.
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 201-202.
[2] Idem, p. 249.
[3] Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada sau Tabăra țiganilor, ediție îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, p. 135-136, 250.
[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Caspar_David_Friedrich.
[5] Gianina Maria Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație, op. cit., p. 28- 30.
[6] Friedrich Schiller, Scrieri estetice, traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Ed. Univers, București, 1981, p. 364.
[7] Varlaam, Carte romănească de învățătură, Ed. Roza Vânturilor, tipărită cu binecuvântarea PFP Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediție de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II (Textul), București, 2011, p. 256.
[8] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 28.
*
Continuarea: aici.