Partea întâi.

***

Un alt element comun lui Cantemir și Budai-Deleanu și care constituie, de asemenea, o trăsătură preromantică, este peisajul alpin.

La Cantemir, vârful munților reprezintă locașul Inorogului, simbolizând alegoric, înălțimea spirituală specifică personajului, însă privind retrospectiv, din perspectiva istoriei literare, aceste peisaje anticipează și preferințele romanticilor pentru călătoriile în munți și pentru retragerea în locuri sihastre și contemplarea naturii aspre și impunătoare totodată:

„Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind
și încă câte îl așteaptă socotind,
deodată în simceaoa a unui munte
așé de înalt să sui,
cât nu jiganie îmblătoare a să sui,
ce nici pasire zburătoare locul unde sta a privi
peste putință era.

Căci la suișul muntelui una era potica,
și acéia strâmtă și șuvăită foarte,
carea în pléșea muntelui
prea cu lesne închidzindu-să,
pre aiurea de suit alt drum și altă cale nu era,
nici să afla.

Iară în vârvul muntelui
locul în chipul unii poiene
câtva în lung și în lat să lățiia
și să deșchidea,
unde ape dulci și răci curătoare,
ierbi și pășuni în fél de fél crescătoare
și pomi cu livedzi de toată poama roditoare
și grădini cu flori în tot chipul de frumoase
și de tot mirosul mângăios purtătoare
era.

/…/

Inorogul preste toată dzua
supt deasă umbra pomilor aciuându-să
și la un loc neclătit aședzindu-să,
noaptea numai la locurile pășunii ducându-să
și câteodată și la prundiș
din munte în șes coborându-să,
până în dzuă
iarăși la locul aciuârii sale să afla.
Într-acesta chip,
Inorogul câtăva vreme
strâmtă și pustnică viață ducând”[1].

Căutat, refugiul Inorogului se afla astfel într-un loc aproape inaccesibil:

„într-un munte prea înalt
și loc prea aspru și fără suiș aflându-l,
i să părea
că pre o stâncă înaltă în simceoa muntelui șeade,
iară din toate părțile
prăpăști, hărtoape și păhârnituri graoznice era,
atâta cât
căutării amețală aducea”[2].

Și în Țiganiada lui Budai-Deleanu există câteva astfel de peisaje prăpăstioase:

Iha, cea răsunare deșartă
Care din râpe și văi afunde
La macar ce chiemare să-întartă
Și ca când ar îngâna răspunde,
Aceiaș’ și lui Parpangel atunci
Răspundea din prăpăstii adânci.

/…/

În urmă [i]eșind la o cărare
Și sângur văzându-să, de jele
Ș’urât rupsă-a cânta cu glas mare:
„O, voi dragi, vesele păsărele,
Păraie limpede curătoare,
Copaci aducători de răcoare,

Voi mândre poieni și văi adânce,
Voi măguri [munți] cu desișuri umbroase,
Vârtoase ne sânțitoare stânce,
Și tu, coadre verde,-ntunecoase!…”
(Cântul IV)

/…/

Abea zorile peste hotară
Gonind întunericul trecusă,
Abea și soarele-întorcând iară
Strălucisă cu raze neapuse
Vârvuri de munți, de dealuri și stânce,
Apăsând negura-în văi adânce
(Cântul VIII)”[3]

Am rememorat aceste pasaje pentru că, după cum am enunțat deja, tocmai acest peisaj alpin, specific romantic, va lipsi din literatura preromantică și romantică românească!

Cu excepția lui Bolliac și a unor creații de tinerețe ale lui Eminescu, muntele nu își va face simțită prezența în literatura noastră romantică. Eminescu vorbește de păduri și codri, dar nu de munți, care nu știu dacă pot sau trebuie înțeleși ca prezenți în mod implicit.

În orice caz, chiar dacă presupunem munții în poezia lui Eminescu, sunt cei ai Bucovinei, nu Alpii elvețieni și nici peisajul sălbatic al Scoției.

Sigur, se poate face remarca, corectă de altfel, că peisajele evocate mai sus nu prezintă toate trăsăturile specifice unui adevărat tablou romantic. Nu produc, adică, vertijul filosofic și spiritual specific acelui mal de siècle, pentru care și era căutată contemplarea ascensiunii și a (de)căderii, privirea asupra hăului, asupra prăpăstiilor abisale și reflecția asupra înălțimilor inaccesibile.

Chiar dacă D. Cantemir menționează că înălțimea la care se afla Inorogul „căutării amețală aducea” și chiar dacă amândoi pomenesc despre „prăpăști, hărtoape și păhârnituri”, „râpe și /…/ prăpăstii adânci”, nu există decât o sugestie a semnificațiilor menționate de mai târziu, nu și o confesiune a răului interior.

The Wanderer above the Mists 1817-18 - Caspar David Friedrich - www.caspardavidfriedrich.org

Caspar David Friedrich[4], Wanderer Above the Sea of Fog/
Rătăcitor deasupra mării de ceață

Mountain Peak with Drifting Clouds - Caspar David Friedrich - www.caspardavidfriedrich.org

Caspar David Friedrich, Mountain Peak with Drifting Clouds/
Vârf de munte cu nori în derivă

Însă și sugestiile, la Cantemir și Budai-Deleanu, sunt suficient de puternice…

Ei anunță aceste peregrinări romantice și amândoi pronunță termenul „melanholie”: Cantemir îl folosește atât în Divanul cât și în Istoria ieroglifică, indicând o stare negativă/ nefastă, iar Budai-Deleanu la începutul cântului al VI-lea și al unui episod poetic pe care l-am comentat altădată în paralel cu Zburătorul lui Heliade-Rădulescu[5].

Nu trebuie să uităm preferința lui Budai-Deleanu pentru Milton și alți scriitori, ca Ariosto, Dante sau Cervantes, pe care romanticii îi considerau genii moderne[6].

Felul în care sunt concepute aceste peisaje la cei doi poeți (Cantemir merită titlul pe deplin) atestă faptul că se aflau cu adevărat la granița între epoci literare și istorice deopotrivă. Pentru că pe de o parte presimt romantismul, după cum am arătat, pe de altă parte se întemeiază pe tradiție.

Peisajele montane de mai sus au și altceva în comun, între ele și cu Eminescu, și anume elementele paradisiace care ne orientează spre o anumită decriptare a lor: „ape dulci și răci curătoare, ierbi și pășuni în fél de fél crescătoare și pomi cu livedzi de toată poama roditoare și grădini cu flori în tot chipul de frumoase și de tot mirosul mângăios purtătoare era” (Cantemir); „O, voi dragi, vesele păsărele,/ Păraie limpede curătoare,/ Copaci aducători de răcoare,/ Voi mândre poieni și văi adânce,/ Voi măguri cu desișuri umbroase” (Budai-Deleanu).

Ne amintim că Varlaam, în Cazania sa, scria: „Raiul iaste zidit de Dumnedzău sus la răsărit, pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vésele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat”[7]. Este o precizare specifică Ortodoxiei, potrivit căreia omul a fost alungat, după cădere, pe pământ, adică „în valea de la poalele Raiului”[8].

De aceea, coborârea „din munte în șes” a Inorogului poate avea semnificații nebănuite…

Mai mult decât Budai-Deleanu, Cantemir reprezintă neîndoielnic un caz excepțional de avangardă în literatura românească. Nu putem face estimări exacte despre cât de mult presimțea Cantemir apropierea romantismului, însă acest aspect ni se pare secundar în legitimarea valorii operei sale.

Chiar dacă nimic din cele semnalate mai sus, la Cantemir și Budai-Deleanu, nu s-ar putea explica vreodată prin influență, coerența reflexivă și literară și organicitatea literaturii române rămân cu atât mai demne de admirat și de subliniat, pentru că ne demonstrează că putem vorbi de un curent literar românesc și de un sens de evoluție al literaturii române în care acești scriitori se integrau chiar și fără să fi avut cunoștință deplină unul despre altul.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 201-202.

[2] Idem, p. 249.

[3] Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada sau Tabăra țiganilor, ediție îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, p. 135-136, 250.

[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Caspar_David_Friedrich.

[5] Gianina Maria Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație, op. cit., p. 28- 30.

[6] Friedrich Schiller, Scrieri estetice, traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Ed. Univers, București, 1981, p. 364.

[7] Varlaam, Carte romănească de învățătură, Ed. Roza Vânturilor, tipărită cu binecuvântarea PFP Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediție de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II (Textul), București, 2011, p. 256.

[8] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 28.

*

Continuarea: aici.

Did you like this? Share it: