Iubiții mei,

mai înainte de toate, Parabola vameșului și a fariseului pune în centrul atenției rugăciunea.

Pentru că modul cum te rogi spune cine ești.

Și când deschid o predică audio sau video…sau când aud pe cineva predicând…simt cât se roagă sau nu se roagă, cât gândește de profund sau de sec, cât este de ortodox…sau de indiferent…pentru că rugăciunea și viața ascetică, care stau sub tot ceea ce facem, care sunt fundamentul vieții noastre…țâșnesc în vorbele și faptele noastre.

Tocmai de aceea Domnul începe de la rugăciune radiografia vieții.

Sau rugăciunea e o radiografie profundă a vieții, pentru că în conținutul ei  ne punem toată viața.

Cu păcatele și dorințele noastre de îndreptare, cu făgăduințele noastre, cu așteptările noastre, cu înțelegerile noastre despre Dumnezeu, despre noi și despre întreaga creație.

Pentru că rugăciunea e tot ceea ce înseamnă teologie pentru tine.

E relația ta cea mai sfântă cu Dumnezeul mântuirii tale, Care e Dumnezeul tuturor.

De ce n-a știut fariseul să se roage? Pentru că rugăciunea se naște din pocăință.

Și pocăința e tot ceea ce nu vrei să fii tu…dar ești…și din care afund urât vrei să scapi.

O, da, Dumnezeu îl iubește pe cel care face multe pentru Sine și pentru întreaga umanitate! E plin de dor pentru cel care se rănește la inimă pentru toți.

Adică nu faptele multe și punerea lor în fața Domnului strică rugăciunea, ci prezentarea faptelor tale lui Dumnezeu ca și când tu le-ai făcut, doar tu…și nu El te-a ajutat să le faci. Ca și când El nu a fost prezent acolo, când tu ai făcut ceva…bun sau rău…

Pe Dumnezeu Îl enervează când uiți…în fața cui stai.

Când vii la El ca și când ai veni la un străin, la cineva care nu te știe și nu te privește clipă de clipă…

Vameșul, la fel, nu e bun…pentru că păcătuiește…ci pentru că nu vrea să se explice, în mod pedant, în fața lui Dumnezeu. El nu Îi mai vorbește lui Dumnzeu despre păcate…pentru că El le știe și vameșul suferă din cauza lor…ci trece la partea fundamentală…la a cere milă/ iertare/ curățire a lor.

Tocmai de aceea parabola se încheie cu acest termen: a coborât îndreptat [dedicheomenos, cf. GNT] din rugăciunea înaintea Domnului.

A găsit har, a găsit sprijin, a găsit îndreptare, a găsit început de pocăință în rugăciune…pentru că a cerut mila Lui…și nu a vrut să își justifice căderile.

Însă rugăciunea nu e doar cerere de milă

Acesta e doar începutul.

Pentru că a înainta în rugăciune, adică în intimitatea cu Dumnezeu, înseamnă a înainta în peaslăvirea Lui, adică în recunoașterea Lui teologică. În ce a făcut El, face și va face pentru întreaga creație.

Și pentru ca să te umpli de slava Lui în rugăciune trebuie să te umpli și de cunoașterea Lui întru curăția inimii.

Din acest motiv, marii rugători sunt, în același timp, mari teologi și mari asceți.

Pentru că rugăciunea te duce mai înainte, te împinge de la spate, îți dă aripi, te face puternic în faptă și în cuvânt, dacă asceza și teologia îți sunt foamea, setea și dorirea ta.

Pentru că punerea în lucru a înțelegerilor despre El se transformă în fapte de bucurie duhovnicească și în clipe de imensă desfătare duhovnicească în rugăciune, în vorbirea în fața Lui și cu El.

Dar strigătul în fața Lui e pe măsura la cât te-a primit în slava Lui și pe cât te învață sfințenia Lui.

Altfel joci pantomimă în Biserică și oriunde, te scălămbăi interior și la vedere crezând că te rogi…și nu te aude nimeni, pentru că nu îți răspunde nimeni.

Pentru că atunci când îți răspunde Dumnezeu…îți răspunde cu vederi și înțelegeri dumnezeiești, cu schimbări de adâncime ale persoanei tale, cu bucurie dumnezeiască, cu vedere de sine atotcuprinzătoare, cu înnoirea continuă a vieții.

Și de aceea, acolo unde e rugăciune vie și schimbare interioară…e mult har, multă prezență vie a lui Dumnezeu și cei ai lui Dumnezeu umplu de cuvânt și de bucurie dumnezeiască pe cei care se simt vameși și nu farisei.

Însă nu poți fi ortodox, dacă nu ai multe fapte bune ca fariseul. Dar să nu ai conștiința autosuficienței fariseului, ci să consideri că toate le-ai făcut cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e tăria, puterea și lucrarea noastră.

Nu poți să spui că poți fi indiferent la asceză și teologie…și că e nevoie doar de pocăință, ca vameșul. Pentru că vameșul s-a îndreptat prin rugăciune tocmai pentru a face fapte bune și nu pentru a fi indiferent în continuare.

Iar Dumnezeiasca Biserică punând această parabolă la începutul Triodului ne-a pus înaintea tuturor un exemplu de trezire din păcat.

Pentru că nu contează de cât timp suntem ortodocși, ce am făcut noi acum 10 ani sau acum 3 ani…dacă astăzi, în clipa de față…ne considerăm ortodocși numai pentru suprafața lucrurilor și nu pentru miezul Ortodoxiei: simțirea și vederea lui Dumnezeu.

Căci atunci când te rogi lui Dumnezeu trebuie să Îl simți ca viu, ca prezent, ca Cel ce vorbește cu tine.

Iar dacă nu Îl simți astfel și nu vrei să te curățești pentru vederea și comuniunea cu El, acum și pentru toți vecii…atunci ești un ortodox care se uită să împlinească lucrurile mărunte, exterioare, ca fariseul…dar nu le caută pe cele principale, neapărate, prin care omul rămâne cu Dumnezeu.

Pentru că de îndreptarea lui Dumnezeu, de harul Lui care ne ghidează spre gânduri și fapte bune, nu avem nevoie numai acum, la amiază, ci și diseară, și la noapte, și mâine, și tot timpul.

Trebuie să trăim întru îndreptările continue ale lui Dumnezeu, adică în simțirea Lui și să urmărim vederea slavei Lui printr-o continuă îmbogățire în teologie și curăție interioară.

Pentru că altfel suntem mai tot timpul niște farisei orbi, nesimțitori la cele sfinte, care mai devenim și vașmeși câteodată, dar cărora ni se duce repede pocăința…pentru că nu urmărim relația, doar relația vie cu Dumnezeu.

Însă, pentru relația vie cu Dumnezeu, trebuie să ne uităm, în primul rând, la ce simțim de la Dumnezeu să facem tot timpul. Trebuie să pornim de la punerea Lui în centrul vieții noastre.

Tocmai de aceea Triodul, cel plin de rugăciune de pocăință, pune rugăciunea în prim-planul vieții ortodoxe, adică relația cu Dumnezeu, pentru că pe El trebuie să Îl căutăm în primul rând.

Dar dacă terminăm slujbele, facem postiri lungi, dăm milostenie, citim, ne rugăm…și rezultatul e că „am rămas aceeași” atunci ne-am fariseizat, pentru că am făcut lucruri care nu ne-au dus la Dumnezeu…ci la noi, transformați în propriii noștri idoli.

Și de-a lungul timpului am întâlnit multe caricaturi umane, din păcate, mulți oameni foarte încrezători în ceea ce credeau că sunt ei…dar care nu știau să se roage.

Nu acceptau urmările rugăciunii…adică ale voii lui Dumnezeu.

Nu știau cele mai elementare lucruri din viața cu Dumnezeu, pentru că nu ascultaseră niciodată, în viața lor, ce dorise Dumnezeu de la ei.

Pentru că Dumnzeu dorește, în mod continuu, alte și alte lucruri de la noi…

Și ni le spune mereu, mai direct…sau mai acoperit…dar dacă nu dorim să le ascultăm…ieșim din relația vie, continuă cu El, facem lucruri părut bune, ortodoxe, cumsecade…dar care n-au atingere cu El.

Iar când vorbim de împlinire în viața noastră duhovnicească și profesională vorbim tocmai de ceea ce am făcut în mod real și ne-a luminat interior…și nu de lucruri doar însemnate în CV dar fără relevanță pentru noi.

Însă toți, în această zi, trebuie să avem nădejde în Dumnezeu.

Pentru că îndreptarea fariseului și a vameșului, a politicianului sau a ierarhului, a monahului sau a preotului, a credinciosului de orice vârstă e de la Dumnezeu…și faptele bune se umplu de sens dacă recunoaștem că sunt rodul milei lui Dumnezeu și viața ni se umple de bucurie dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne scoată din buna părere despre noi înșine.

Orice zi e o zi a nădejdii, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de ani ca să-i schimbe pe oameni ci de clipe.

Iar dacă am văzut caricaturi umane…am văzut, deopotrivă, și oameni dumnezeiești, care au ieșit continuu din păcatele lor și pe care Dumnezeul nostru treimic i-a umplut de slava Lui cea necreată și veșnică.

Iar eu mă simt, mereu, un om căzut, un om care are nevoie continuu de mila și de îndreptarea lui Dumnezeu, pentru că privesc toate la timpul prezent…lăsând bunele și relele în urmă.

Căci contează clipa, clipa de acum, în care trebuie să fim tot ceea ce dorim să fim.

Iar acum, în clipa de față, trebuie să ne regăsim cu toții ca robi ai lui Dumnezeu, care Îi mulțumim Lui pentru toate binefacerile și frumusețile vieții noastre. Care Îl rugăm pe El să ne călăuzească spre tot adevărul și toată pacea și toată sfințenia Lui, pentru că mila Lui e mai bună decât o viață întreagă de aparentă „corectitudine”.

Așa că trebuie să ne ținem unii pe alții în rugăciune și în bunătate înaintea lui Dumnezeu. Să privim cu bunătate și cu înțelegere la toți, pentru ca să Îl vedem pe El, Cel atotbun și preamilostiv privind frumos, iubitor, încurajator spre noi.

Căci dacă El nu ne ridică din păcatele noastre, cine altcineva poate să o facă?

Și dacă El nu ne schimbă, cu schimbare dumnezeiască, pentru a fi asemenea Lui, cum să mergem la El…dacă nu arătăm ca El?

Dar Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel care ne cunoști neputințele și căderile, vrei să venim la Tine și să fim plini de bucuria și de mila Ta. De aceea Tu, cu preamulta Ta înțelepciune, călăuzește-ne pe toți spre viața cu Tine și spre viața în comuniunea Bisericii Tale, căci Tu dorești ca să ne umplem de frumusețea slavei Tale pentru veșnicie.

Și astfel, crescând în ascultarea de Tine să creștem și în nădejdea și iubirea Ta, privind mereu spre Tine, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru și prin Tine văzându-L pe Tatăl Tău Cel Preabun și pe Duhul Tău cel Atotsfânt, întru Care ne umpli pe noi de voioșie și de bunătate.

Căci a Ta este slava și a Ta este bucuria și viața veșnică, Doamne, Iubitorule de oameni, împreună și a Tatălui Tău și a Duhului Tău Celui Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: