Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 22 februarie 2013

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [22]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Expresivitatea dosofteiană poate fi surprinzătoare pentru că reușește să rețină esența tare a sentimentului și transformă starea de spirit în imagine tulburătoare, aproape suprarealistă:

Așteptând pre Domnul vreme lungă,
În grele răbdări mi-au dat de rugă.

Din groapă m-au scos, făcându-Ș[i] milă,
Din tină de chin, de la grea sâlă.

Și scoțându-mă din pâcl-adâncă,
Grijă să nu duc, m-au pus pre stâncă.

Și mi-au dat picioarelor vârtute,
Să nu bag de samă-n vivor iute.
(Ps. 39, 1-8).

Prin „grele răbdări” se poate evita afundarea în „tină de chin”, în „pâcl-adâncă” și în „vivor [vifor]  iute”.

răbdarea este grea e un fapt binecunoscut tuturor, însă pluralul „grele răbdări” este surprinzător, pentru că el indică nu doar ideea de a avea răbdare, ci aceea de a avea de fiecare dată răbdare, când suferințele se succed în avalanșă, se multiplică și sporesc în intensitate.

De aceea, psalmistul român recomandă să ai răbdări în încercări, care presupun experiențe și naturi diferite, după cum și natura suferinței nu este întotdeauna aceeași.

Fiecare tip de suferință te învață un tip de răbdare, un mod de a îndura o anumită durere sau greutate a existenței. Ele însă se multiplică și se diversifică, pe măsură ce omul învață răbdarea, așa încât această experiență a răbdării nu are sfârșit.

Nu te poți acomoda odată pentru totdeauna cu durerea, pentru că e polimorfă, are fețe totdeauna noi chiar și atunci când pare veche.

De aceea și imaginile ilustrative ale suferinței sunt diferite, în conformitate cu manifestările ei proteice.

„Tină de chin” sugerează o anumită stare, o afundare în noroiul greu al durerilor, dificultatea înaintării, pe când „pâcl-adâncă” indică întunericul, starea de dezarmare și dezorientare, situația în care nu vezi nicăieri nicio scăpare, nici un licăr de speranță.

Pe de altă parte, „vivor iute” are alte semnificații, ale confruntării cu asprimea suferinței, ca a unui ger sau vifor care te doboară, pătrunzător până la oase și paralizant.

Sunt expresii alegorice – într-o tradiție retoric-alegorică îndelungată – care uzează de imagini realiste, meteorologice sau sezoniere, pentru a surprinde temperamentul diferit al durerilor care însoțesc existența umană, dar mai ales pe omul credincios și drept și experiența duhovnicească.

De aceea, „grele răbdări mi-au dat de rugă”, adică i-au dat motiv de rugăciune neîncetată.

După cum spuneam și altădată, versurile „Și-n rostul mieu mi-au pusu-mi nou cântec,/ În lauda Domnului să mânec” (Ps. 39, 9-10) ne amintesc indubitabil de Arghezi.

Cântec nou este un topos psalmic…

Lui Dumnezeu I se aduce cântare nouă atunci când El dăruiește oamenilor înnoire duhovnicească. Atunci când Își înnoiește bunătatea și atenția Sa față de oameni.

Această înnoire justifică deci versurile următoare: „Văzându-mă, mulți vor lua frică/ Și lumea vor lăsa-ntr-o nemică,/ Întinzându-ș[i] mintea cătră Domnul” (Ps. 39, 11-13).

Se vorbește despre o căutare a lui Dumnezeu cu mintea: „Ferice va fi de-acela suflet/ Ce nu-i va lipsi Domnul din cuget” (Ps. 39, 15-16).

Și nu doar aici. Vom mai avea ocazia să sesizăm astfel de versuri în care Dumnezeu este slăvit de mintea curată: o exigență isihastă. Și de altfel, psalmul se termină cu versul acesta: „Și să Te văz, Doamne,-ntr-a Ta slavă” (Ps. 39, 78).

Dosoftei concepe versuri care pot fi numite pe drept cuvânt lirice:

De demult Ț[i]-ai dat, Doamne, cuvântul
În lume să vii să-Ți vez[i] pământul.

/…/

Multe răutăț[i] mă ocoliră
Cu fărădelegi ce mă pripiră [arseră].

Să prăvesc nu poci cu de-adevărul,
Că mai multe sunt și decât părul.

Dragii cine sunt inemii mele,
Mă lăsară în primejdii grele.
(Ps. 39, 29-30, 55-60)

Cum spuneam, stilistica e modernă și cuceritoare la Dosoftei datorită sincerității, a cuvintelor din inimă.

Dumnezeu e chemat să-Și vadă pământul pentru că e lumea Lui, creația Lui. Așa cum o mamă ar fi chemată să-și vadă copilul, așa este Dumnezeu invocat.

Nu pentru că El nu ar ști ce face lumea pe care a creat-o, ci pentru a o convinge de apropierea Lui și de prezența Lui întotdeauna priveghetoare.

Chemarea vino să-Ți vezi pământul denotă intimitate cu Dumnezeu, o vorbire caldă/ afectuoasă și familiară cu Creatorul lumii, cu Cel ce, în alți psalmi – după cum am văzut – cutremură pământul și îngrozește făptura.

Pentru că Dumnezeu nu Se apropie cu pedepse pentru a-l nimici, ci în mod pedagogic.

Și dacă pedepsele nu sunt destulă mărturie a prezenței Sale, blândețea Sa, întruparea Sa profețită de acest psalm („De demult Ț[i]-ai dat, Doamne, cuvântul/ În lume să vii să-Ți vez[i] pământul”) ar trebui să fie.

Istorie II. 32

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

Edițiile scripturale sinodale suferă de două metehne mari: 1. nu urmăresc o singură ediție în traducere, fapt pentru care sunt prelucrări/ mozaicuri traductoriale și 2. românizează foarte mult conținutul.

Iar în cele ce urmează ne vom referi la numele existente în Scriptură pentru ca să se observe ce enervant e să nu urmărești o singură ediție în traducere.

În LXX avem Edem la Fac. 2, 8, pe când în ed. BOR 2001 avem Eden. Pentru că a preluat varianta WTT:  Eden.

În Fac. 14, 6 avem pământul Ned în LXX, pe când în WTT: Nod. Și astfel în ed. BOR 2001 îl avem pe Nod din ebraică și nu pe Ned din greacă.

Enos l-a născut pe Chenan în LXX (Fac. 5, 9). Enos l-a născut pe Cainan în ed. BOR 2001. Tot la fel și în VUL. Pe când în WTT, Enoș l-a născut pe Chenan.

De ce a preluat ed. BOR 2001 variante textuale din ebraică sau latină, dacă ea a mers pe LXX în cea mai mare parte, pe limba greacă?

În Fac. 5, 15, ed. BOR 2001 urmează LXX: Maleleil și Iared.

Însă în Fac. 5, 21, Enoh nu l-a mai născut pe Matusala, cum e în greacă, ci pe Matusalem. De ce Matusalem? Nu știm. Pentru că în VUL avem Enoch și Mathusalam iar în WTT: Enok și Metușelah.

Fiii lui Noe în LXX sunt Sim, Ham și Iafet [Fac. 5, 32]. În WTT sunt Șem, Ham și Iafet. În VUL: Sem, Ham, Iafeth. Iar ed. BOR 2001 îl folosește pe Sem din latină și pe Ham și Iafet din greacă.

În Fac. 13, 3, în LXX, avem Betil/ Vetil. În VUL avem Bethel. În ed. BOR 2001: Betel, ca și în WTT.

Abimelek e în WTT [Fac. 26, 26]. Abimelec e în ed. BOR 2001. Abimelech e în VUL. Abimeleh e în LXX. Abimelec, în concluzie, e românizat după ebraică.

În greacă e Rahil [Fac. 31, 19, cf. LXX]. În latină e Rahel. În ed. BOR 2001 e Rahela. În ebraică e Rahel. L-am românizat, ca să se înțeleagă că e vorba de o femeie.

Moise [Ieș. 2, 10] din română e Moșeh în ebraică. În latină e Mosi/ Moses, pe când în greacă e Moisis. Așa că Moise e ca pe românește.

În Lev. 25, 1, în LXX, avem muntele Sina. În latină și ebraică avem muntele Sinai…și de aici avem denumirea lui în ed. BOR 2001.

În ed. BOR 2001 vorbim de Iosua. Însă Septuaginta vorbește despre Iisus, fiul lui Navi [Iis. 1, 1]. În VUL e vorba de „Iosue, filium Nun”. Pe când în ebraică de Ioșua. Iosua e din nou românizat.

Deborah e în VTT, Debbora e în latină, Debbora e și în greacă. Debora, din română, e pronunția cuvântului din ebraică.

Pe Samuel din română îl cheamă Samuil în greacă. Însă îl cheamă Șamuel în ebraică și Samuhel în latină. De unde l-am scos pe Samuel atunci? De ce trebuie să inventăm cuvinte, dacă noi traducem textul grecesc și acolo e Samuil?

În latină e Helias [I Reg. 17, 1]. În ebraică este Eliiahu. În greacă este Iliu…iar la noi Ilie. De unde Ilie?

Profetul Ieremias, în greacă. Hieremia în latină. Ieremiah în ebraică iar la noi Ieremia, românizat.

David e ca în greacă.

Însă în greacă și latină avem Salomon și nu Solomon. Iar în ebraică e Șolomoh.

În ebraică este Ișaiahu [Is. 1, 1]. În latină: Isaiae.  În greacă: Isaias. Dar la noi e Isaia, ca pe niciunde.

Noi îl știm ca pe Sfântul Avacum. În LXX însă e Amvacum, în latină Abacuc, în ebraică: Habakkuk. De unde Avacum, dacă noi traducem textul grecesc și acolo e Amvacum?

Să zicem că am preluat ediția MGK. Însă în MGK avem Avvacum și nu cu un singur v.

Zaharias în greacă, Zecareiah în ebraică, Zaccharia în latină…românizat: Zaharia.

În Mat. 12, 24, în latină, avem Beelzebub. În ed. BOR 2001: Beelzebul, ca și în GNT.

Avem Simon, la Mt. 27, 32, ca în GNT. Dar el nu e din Cirene ci din Cirineos în greacă. Noi l-am românizat.

În latină și în greacă avem Galilea. În ed. BOR 2001 avem doi de e: Galileea.

Lazaros e din Bitania [In. 11, 1, cf. GNT]. În latină, Lazarus e din Bethania. La noi e Lazăr din Betania.

Aristarcho e în latină, la F. Ap. 27, 2. În GNT: Aristarhos. În ed. BOR 2001, ca și când ar fi fost român, e Aristarh.

Și pentru că am românizat lucrurile, de la început, în mod nepermis, a le îndrepta acum înseamnă a părea noi ridicoli și nu că facem un act de normalitate.

În Filip. 4, 20, în ed. BOR 2001, avem Evodia și Sintihia. De ce ÎPS Bartolomeu Anania a transliterat bine primul nume dar nu a vrut să îl translitereze și pe al doilea? Căci în GNT avem Evodia și Sintihi. Probabil că Sintihi, pentru cititorul român, ar fi părut bărbat și nu femeie.

Onisimos [Col. 4, 9] e Onisim pentru noi.

Marcos [Col. 4, 10] e Marcu.

Dar ed. BOR 2001 l-a transliterat în mod corect pe Epafras de la Col. 4, 12. Iar dacă ar fi fost Epafrasos…i-ar fi tăiat sufixul și l-ar fi făcut Epafras, ca pe aproape toate cuvintele grecești.

Filimon [Fil. 1, 1] e ca în greacă. Însă e Timoteos și nu Timotei. E Pavlos și nu Pavel.

Apfia e ca în greacă [Fil. 1, 2]. În Epistola Sfântului Iuda e Sodoma și Gomorra [Iuda 1, 7] și nu Gomora.

Nu există Ioan în greacă ci doar Ioannis [Apoc. 1, 1]. Patmos e ca în greacă [Apoc. 1, 9]. Dar avem Sardis și nu Sardes, Filadelfia e ca în greacă, dar în greacă e Laodicia și nu Laodiceea [Apoc. 1, 11].

*

Pe coperta revistei Adam[1], din 1 iunie 1933, e Adolf Hitler[2], îmbrăcat în robă KKK[3] și cu două pistoale în mână. Și articolul lui T.[udor] Arghezi, Punctul mort, deschide acest număr. Paginile 1-4.

Iar aici Arghezi subliniază că „reichul[4] actual e antisemit[5]. Și, totodată, că Marx este inițiatorul comunismului[6].

Poetul român se mira de faptul cum poate să prindă nazismul în Germania, tocmai acolo unde există „șapte abonamente de presă de cap de locuitor”[7]. Cum pot să fie antisemiți, cu alte cuvinte, oamenii foarte informați și culturalizați?

Tot în p. 2, el spunea: „Hitlerismul ar putea să fie o boală de megalomanie”. Și a avut dreptate! A fost un moft, ca și comunismul, dar un moft antiuman.

În p. a 4-a: „lepădarea unei cărți în foc e un asasinat”. Asta împotriva Germaniei naziste care începuse să epureze bibliotecile.

Ultima propoziție a lui Arghezi: „Ipocrizia e un fruct al culturii”[8].

Urmează un articol al lui Th. Löwenstein, până în p. 6, iar din p. 7 articolul Germania și evreii al lui E.[ugen] Lovinescu.

Și Lovinescu considera că nazismul german deschide „o nouă eră medievală”[9] în Europa. „Supremația” de rasă care extermină[10].

În p. a 16-a suntem anunțați că articolul lui Gala Galaction, „parvenindu-ne prea târziu”, va fi editat în numărul următor.

*

Emil Dumea (preot romano-catolic)[11] și-a editat online jurnalul de călătorie din Japonia[12].

A ajuns pe 21 decembrie 2012 în Tokyo și a visat să ajungă în Japonia de când era copil. Interes religios[13].

A făcut două ore de avion până în München și aproape 12 până în Tokyo[14]. Civilizația japoneză[15]. Niciunul nu vorbea „cu voce tare”[16].

Între 23 și 29 decembrie 2012 a locuit în Nagasaki[17]. În p. 20: o imagine din tipografie. I-a plăcut vălul alb de capul femeilor[18] și ni le arată, la slujbă, în fotografia din p. 24.

Clopotul care a supraviețuit dezastrului atomic[19]. Și a văzut mai multe rozarii topite, păstrate de atunci…pentru că bomba a degajat căldură de până la 3.000 de grade Celsius[20].

Efectele imediate ale bombei atomice: „vântul extraordinar de puternic, aerul fierbinte și radiațiile”[21].

Japonia, în vechime, s-a numit și Yamato, adică Armonie mare[22].

La întoarcerea în Tokyo vede, din avion, muntele Huji acoperit de zăpadă[23]. Aeroportul Haneda din Tokyo[24]. Până la vârsta de 20 de ani tinerii japonezi nu au voie să consume băuturi alcoolice și nici nu li se vând țigări[25].

Școală obligatorie, ordine și perfecțiune în transportul în comun[26].

Lipsa vocațiilor religioase[27]. În p. 64 o fotografie dintr-un cimitir budist. Pietre funerare în linii drepte, la fiecare piatră funerară fiind urna cu cenușă a decedatului[28].

Seriozitatea și corectitudinea japonezilor[29]. Amabilitatea lor[30]. Însă, accentuează autorul, „Evanghelia nu a prins rădăcini adânci în spiritualitatea japonezilor. Creștinismul s-a confruntat prea puțin cu religiile tradiționale și nu a reușit să-și arate superioritatea asupra lor”[31].

Pe 5 ianuarie 2013 a vizitat Muzeul Național din Tokyo[32]. Și ne prezintă o fotografie cu vase din ceramică[33].

Mâncatul cu bețișoare de lemn[34]. Podul curcubeu noaptea[35]. Apoi Tunul Tokyo, o replică a celui din Paris[36]. Iar din p. 86 aflăm că el are 333 de metri înălțime.

În pagina următoare: elevi de școală trecând pe zebră. Ghiozdane de piele, negre, la spate[37].

A vizitat un templu budist și în el a găsit statuete ale copiilor avortați, având pe cap fesuri roșii[38].

Fanatismul pentru muncă și tehnică al japonezilor[39]. Merge și se roagă în templul Yasukuni[40]. Și aseamănă Japonia cu Germania în pasiunea ei pentru muncă[41].

Concluzia autorului, la întoarcere: „Japonia rămâne o ţară pe care trebuie să o admir şi să o descopăr, sau, mai bine zis, invers: să o descopăr pentru a o putea admira[42].


[1] Rev. Adam (V), nr. 60, 1 iunie 1933, București, 16 p.

[5] Rev. Adam (V), nr. 60, 1 iunie 1933, nr. cit., p. 1.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 2.

[8] Idem, p. 4.

[9] Idem, p. 7.

[10] Ibidem.

[12] Emil Dumea, Japonia (impresii de călătorie, 21 dec – 14 ian. 2013), Iași, 2013, 101 p. Care se poate downloada de aici: http://emildumea.ro/carti/Emil%20Dumea%20jurnal%20japonia%202013%20cu%20foto%20a5.pdf.

[13] Idem, p. 4.

[14] Idem, p. 6.

[15] Idem, p. 6-7.

[16] Idem, p. 7.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 22.

[19] Idem, p. 27.

[20] Idem, p. 28.

[21] Idem, p. 44.

[22] Idem, p. 47.

[23] Idem, p. 56-57.

[24] Idem, p. 57.

[25] Idem, p. 58.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 61.

[28] Idem, p. 64.

[29] Idem, p. 65.

[30] Idem, p. 70.

[31] Idem, p. 71.

[32] Idem, p. 72.

[33] Idem, p. 73.

[34] Idem, p. 76.

[35] Idem, p. 77.

[36] Idem, p. 78.

[37] Idem, p. 87.

[38] Idem, p. 88.

[39] Idem, p. 95.

[40] Idem, p. 97.

[41] Idem, p. 98.

[42] Idem, p. 100.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno