Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Expresivitatea dosofteiană poate fi surprinzătoare pentru că reușește să rețină esența tare a sentimentului și transformă starea de spirit în imagine tulburătoare, aproape suprarealistă:

Așteptând pre Domnul vreme lungă,
În grele răbdări mi-au dat de rugă.

Din groapă m-au scos, făcându-Ș[i] milă,
Din tină de chin, de la grea sâlă.

Și scoțându-mă din pâcl-adâncă,
Grijă să nu duc, m-au pus pre stâncă.

Și mi-au dat picioarelor vârtute,
Să nu bag de samă-n vivor iute.
(Ps. 39, 1-8).

Prin „grele răbdări” se poate evita afundarea în „tină de chin”, în „pâcl-adâncă” și în „vivor [vifor]  iute”.

răbdarea este grea e un fapt binecunoscut tuturor, însă pluralul „grele răbdări” este surprinzător, pentru că el indică nu doar ideea de a avea răbdare, ci aceea de a avea de fiecare dată răbdare, când suferințele se succed în avalanșă, se multiplică și sporesc în intensitate.

De aceea, psalmistul român recomandă să ai răbdări în încercări, care presupun experiențe și naturi diferite, după cum și natura suferinței nu este întotdeauna aceeași.

Fiecare tip de suferință te învață un tip de răbdare, un mod de a îndura o anumită durere sau greutate a existenței. Ele însă se multiplică și se diversifică, pe măsură ce omul învață răbdarea, așa încât această experiență a răbdării nu are sfârșit.

Nu te poți acomoda odată pentru totdeauna cu durerea, pentru că e polimorfă, are fețe totdeauna noi chiar și atunci când pare veche.

De aceea și imaginile ilustrative ale suferinței sunt diferite, în conformitate cu manifestările ei proteice.

„Tină de chin” sugerează o anumită stare, o afundare în noroiul greu al durerilor, dificultatea înaintării, pe când „pâcl-adâncă” indică întunericul, starea de dezarmare și dezorientare, situația în care nu vezi nicăieri nicio scăpare, nici un licăr de speranță.

Pe de altă parte, „vivor iute” are alte semnificații, ale confruntării cu asprimea suferinței, ca a unui ger sau vifor care te doboară, pătrunzător până la oase și paralizant.

Sunt expresii alegorice – într-o tradiție retoric-alegorică îndelungată – care uzează de imagini realiste, meteorologice sau sezoniere, pentru a surprinde temperamentul diferit al durerilor care însoțesc existența umană, dar mai ales pe omul credincios și drept și experiența duhovnicească.

De aceea, „grele răbdări mi-au dat de rugă”, adică i-au dat motiv de rugăciune neîncetată.

După cum spuneam și altădată, versurile „Și-n rostul mieu mi-au pusu-mi nou cântec,/ În lauda Domnului să mânec” (Ps. 39, 9-10) ne amintesc indubitabil de Arghezi.

Cântec nou este un topos psalmic…

Lui Dumnezeu I se aduce cântare nouă atunci când El dăruiește oamenilor înnoire duhovnicească. Atunci când Își înnoiește bunătatea și atenția Sa față de oameni.

Această înnoire justifică deci versurile următoare: „Văzându-mă, mulți vor lua frică/ Și lumea vor lăsa-ntr-o nemică,/ Întinzându-ș[i] mintea cătră Domnul” (Ps. 39, 11-13).

Se vorbește despre o căutare a lui Dumnezeu cu mintea: „Ferice va fi de-acela suflet/ Ce nu-i va lipsi Domnul din cuget” (Ps. 39, 15-16).

Și nu doar aici. Vom mai avea ocazia să sesizăm astfel de versuri în care Dumnezeu este slăvit de mintea curată: o exigență isihastă. Și de altfel, psalmul se termină cu versul acesta: „Și să Te văz, Doamne,-ntr-a Ta slavă” (Ps. 39, 78).

Dosoftei concepe versuri care pot fi numite pe drept cuvânt lirice:

De demult Ț[i]-ai dat, Doamne, cuvântul
În lume să vii să-Ți vez[i] pământul.

/…/

Multe răutăț[i] mă ocoliră
Cu fărădelegi ce mă pripiră [arseră].

Să prăvesc nu poci cu de-adevărul,
Că mai multe sunt și decât părul.

Dragii cine sunt inemii mele,
Mă lăsară în primejdii grele.
(Ps. 39, 29-30, 55-60)

Cum spuneam, stilistica e modernă și cuceritoare la Dosoftei datorită sincerității, a cuvintelor din inimă.

Dumnezeu e chemat să-Și vadă pământul pentru că e lumea Lui, creația Lui. Așa cum o mamă ar fi chemată să-și vadă copilul, așa este Dumnezeu invocat.

Nu pentru că El nu ar ști ce face lumea pe care a creat-o, ci pentru a o convinge de apropierea Lui și de prezența Lui întotdeauna priveghetoare.

Chemarea vino să-Ți vezi pământul denotă intimitate cu Dumnezeu, o vorbire caldă/ afectuoasă și familiară cu Creatorul lumii, cu Cel ce, în alți psalmi – după cum am văzut – cutremură pământul și îngrozește făptura.

Pentru că Dumnezeu nu Se apropie cu pedepse pentru a-l nimici, ci în mod pedagogic.

Și dacă pedepsele nu sunt destulă mărturie a prezenței Sale, blândețea Sa, întruparea Sa profețită de acest psalm („De demult Ț[i]-ai dat, Doamne, cuvântul/ În lume să vii să-Ți vez[i] pământul”) ar trebui să fie.

Did you like this? Share it: