Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [23]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dacă psalmul 39 se termina cu versul „Și să Te văz, Doamne,-ntr-a Ta slavă” (Ps. 39, 78), psalmul 41 descrie în amănunt trăirea celui care tânjește după vederea slavei lui Dumnezeu:

În ce chip dorește cerbul de fântână,
Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână,
Sufletul mieu, Doamne, așe Te dorește,
Cu sete aprinsă, de mă veștezește.

Mișelul mieu suflet de Tine-nsetează,
De Domnul puternic și viu, să Te vază.
Cândva de-aș ajunge să Te văz în față,
Să-m[i] stâmpăr de sete în trai de dulceață.

De-acesta mi-i jele cu inemă arsă
Și ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă,
Când auz mustrare cu râs ce mă-ntreabă:
„Unde-ț[i] este Domnul să-ț[i] fie la treabă?”

Unde-m[i] vine-aminte de svânta Ta față,
Mi se varsă-n suflet răceală de gheață,
De dor ce m-ajunge de svânta Ta casă
Și de corturi tinse în funi de mătasă.
/…/
Și tu, mâhnit suflet, grijea te cuprinde,
De ți-i tristă firea și fața nu-ț[i] râde,

Că-ț[i] aduci aminte de țara cea dulce
Unde-i Iordanul, ș-acolo te-ai duce,
De-ai avea putere, și unde-i Ermonul,
La muntele cel mic, unde șede Domnul.

Și te glăsești tare ca marea când rage,
Mărgând cu năvală la smârc ce o trage.
Valurile nalte și spume de mare
Îmblă preste tine de n-au așezare.
(Ps. 41, 1-16, 25-34)

Este prima poezie a dorului de Dumnezeu din literatura română. Și este o poezie fantastică, pentru acea epocă, și care ar sta cu fruntea sus și într-o colecție de poezie modernă.

Imperativul acestor versuri îl constituie vederea lui Dumnezeu.

Aceasta contituie setea cea mai aprigă a rugătorului, a isihastului, aceea de a ajunge la contemplație, la vederea slavei dumnezeiești (teoptia).

Despre această vedere vorbește și Arghezi în psalmii lui, după cum am arătat, și despre același dor și tânjire spirituală după a-L vedea pe Dumnezeu[1].

Și încă o dată îi dau dreptate lui Mircea Scarlat de a-l considera pe Arghezi poet religios în imediata vecinătate a lui Dosoftei.

Dumnezeu e „puternic și viu”, nu e un…Dumnezeu teoretic, ci Unul care își face simțită prezența în mod pregnant, cu putere, dincolo de orice îndoială mai mult sau mai puțin filosofică.

Acest Dumnezeu „puternic și viu” Se revelează în slava Sa ortodoxului care prin asceză și rugăciune își curățește mintea de patimi.

Arătam și altundeva mai sus că Dosoftei a avut o cultură teologică remarcabilă și că el construiește parafraze psalmice introducând un comentariu ortodox în această poezie, procedeu prin care brevetează poezia religioasă românească și care i-a oferit un extraordinar model lui Arghezi și poeziei moderne.

Mâhnitul suflet omenesc se află mereu tensionat între două poluri ale durerii: cea materială, născută de grijile și necazurile existenței pământești, care ca „Valurile nalte și spume de mare/ Îmblă preste tine de n-au așezare”, și, respectiv, cea spirituală, care este dorul și durerea de a nu-L vedea pe Dumnezeu, dorul de „țara cea dulce /…/ unde șede Domnul”.

Sufletul mâhnit astfel, al omului cu tristă fire (ne aduce aminte de expresia lui Eminescu: „triste firi vizionare” (La moartea lui Neamțu)) și căruia fața nu-i râde, este întins ca o coardă sau ca un arc.

Omul rănit de dorul de Dumnezeu, care este ca un cerb dorind fântâna/ izvoarele, resimte atât de puternic în ființa Sa această jale duhovnicească, încât exprimarea împrumută din nou amănuntele unei simptomatologii concrete: îl „strânge setea de-l arde-n plămână”, „sete aprinsă, de mă veștezește”, „jele cu inemă arsă”.

Paradoxurile simptomatice („setea de-l arde-n plămână”, „Mi se varsă-n suflet răceală de gheață,/ De dor…”) sugerează tocmai natura paradoxală a acestui dor care nu este lumesc, care transcende această lume, dar care este resimțit cu tot sufletul, dar și în trup cu mare intensitate.

Vederea lui Dumnezeu nu este o iluzie, nu este, cum spunea Lovinescu referindu-se la Arghezi, o halucinație.

Dosoftei ne lasă impresia, pe urmele psalmistului antic, a unei localizări a stării de beatitudine, cu anumite detalii ce par realiste: „svânta Ta casă”, „corturi tinse în funi de mătasă”, „țara cea dulce/ Unde-i Iordanul /…/ și unde-i Ermonul,/ La muntele cel mic, unde șede Domnul”.

Toate aceste detalii trebuie însă înțelese alegoric. Ele sunt metafore pentru Împărăția lui Dumnezeu, a cărei arvună o primește cel drept-credincios prin vederea slavei Sale încă din această viață.

Sunt însă și o profeție a schimbării la față, pe Tabor, a Domnului. Într-un alt psalm va spune: „Cu neguri este Tavorul, / Ermonul i-i nalt pogorul./ Abi-așteaptă să Te vază,/ De pre dânșii să dai rază” (Ps. 88, 51-54)[2].

Cu alte cuvinte, este vorba de un dor nesfârșit, care nu se satisface niciodată și care crește la infinit și în trepte.

Și despre corturile de mătasă am mai vorbit, de asemenea în relație cu poezia mătăsurilor/ țesăturii/ urzelii a lui Arghezi.

Sunt aici sugestii foarte subtile, semnificații creaționiste, care indică delicatețea creației, a urzirii universului de către Dumnezeu, și cu atât mai mult a Paradisului.

Sufletul neliniștit e ca un uragan când strigă și se roagă către Dumnezeu: „te glăsești tare ca marea când rage”.

Împotriva valurilor înalte ale lumii furioase, el opune urletul mării sufletului său.