Zi: 24 februarie 2013

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a.

***

Teologul romano-catolic Yves Congar[1] s-a născut în Sedan, în nord-estul Franței. Pe 13 aprilie 1904[2].

La 10 ani dorea să se facă medic. În 1921 a intrat la seminar, în Paris. În 1925 a intrat în ordinul dominican și pe 8 decembrie 1926 a devenit călugăr benedictin.

A studiat tomismul în Belgia, devine preot romano-catolic în 25 iulie 1930, trăiește în Germania, la Düsseldorf și își dă doctoratul pe 7 iunie 1931.

În 1937 inițiază colecția Unam Sanctam la editura du Cerf. Cade prizonier în Al doilea război mondial, studiază limba rusă în prizonierat și este eliberat în primăvara lui 1945.

Jurnalul său se numește: Journal d’un théologien (1946-1956) și a fost publicat tot la du Cerf.

Însă din 1952 teologia sa începe să fie cenzurată de papă. Nu mai primește dreptul, pentru la Vraie et fausse Réforme dans l’Église [Adevărată și falsă Reformă în Biserică], de a fi republicată și tradusă. Se hotărăște să scrie în continuare chiar dacă nu e lăsat să publice.

De la iezuitul Jean du Rivau află că lui Rahner, în aprilie 1952, i s-a cerut o totală revizuire la o carte. Peste două zile află că i s-a respins tipărirea cărții sale Le Christ, Marie et l’Église [Hristos, Maria și Biserica].

Publică însă, pe 29 noiembrie 1952, cartea Jalons [Jaloane], pe care o dedică părinților săi.

Între 5-13 aprilie 1954 se află în Egipt. Însă în același an e anchetat pentru credința lui. Când a ajuns papă Ioan al XXIII-lea și-a reprimit libertatea și a început să publice.

Iar cine crede că teologii trebuie învățați să gândească nu își suportă, de obicei, propria operă.

 *

Cursul de Dogmatică al Părintelui Gheorghe Remete, în format Word[3], are 322 p.[4].  Pentru anul IV Pastorală. Și începe cu secțiunea Persoana Mântuitorului în relație cu Sfânta Treime[5].

Iisus Hristos este „singura dovadă palpabilă” a lui Dumnezeu[6].  Citează un poem de Pasternak în p. 17. Prorociile mesianice: p. 25-26.

Enipostazierea (p. 31), consecințele dogmatice ale unirii ipostatice începând cu p. 33, chenoza începe la p. 45, soteriologia de la p. 56.

Citează adesea din Ambigua. Dar de câteva ori și din Sfântul Simeon Noul Teolog. Folosește colecțiile SC și PG.

Învierea Domnului e, în mod concomitent, supra-istorică și istorică[7]. Consideră că Bulgakov a promovat un spiritualism „abstract și uscat (!)”[8].

Hariologia începe în p. 115. Despre harisme (p. 134-136), predestinația la Calvin (149-151), mântuirea personală de la p. 163, eclesiologia de la p. 176, Sfintele Taine începând cu p. 199.

Despre numărul Sfintelor Taine în p. 207-208. Și începe cu Botezul (p. 218-233). Apoi Mirungerea (233-237), Spovedania (237-246), Euharistia (246-277), Preoția (277-297), Cununia (297-300), Maslul (301-304).

Ultimul capitol este intitulat: Spiritualitatea sacramentală (p. 313-322).

*

Marilyn Monroe[9] apărea pe coperta revistei Playboy în decembrie 1953. Blondă, surâzătoare, aparent „inocentă”, cu mâna stângă în aer[10].

Revista are 44 de pagini și majoritatea imaginilor sunt alb-negru. Articolul referitor la ea se numește What makes Marilyn? [Ce face Marilyn?][11], în care sunt incluse 4 fotografii, ultima fiind color…și ea nud[12].

Își acoperă ochiul drept cu mâna, sânii îi are la vedere, picioarele sunt îndoite, își ascunde sexul…iar unghiile de la mâini și de la picioare sunt vopsite în roșu…ea fiind întinsă pe o pânză roșie.

Amestecul de păr blond cu buzele și unghiile în roșu va face carieră până prin anii 80-90.

Rândurile despre ea sunt hiperbolice, reieșind faptul că „she is natural sex personified”[13] [ea este personificarea sexului natural]. Adică e o personificare a senzualității feminine.

*

Barbu Știrbei ia primele măsuri de împădurire în 1852, încercând să fixeze dunele de nisip de pe moșia sa de la Băilești, din Oltenia, prin „plantații de salcâm și de plop”[14].

Dar o acțiune de proporții a statului are loc în timpul lui Cuza, pentru că acesta era îngrozit de defrișările masive care aveau loc[15].

Și pe data de 1 septembrie 1862  ia hotărârea de a înființa pepiniere forestiere[16].

Se înființează trei pepiniere de câte o sută de pogoane în județele Brăila, Iași și Ismail și două, de câte cincizeci de pogoane, în Giurgiu și în Bărăgan.

Și înființarea celor 5 pepiniere a costat 77. 046 de lei deși bugetul alocat în acest sens era de 160. 120 de lei[17].

Pe 28 noiembrie 1864 s-a înființat un inspectoral general agricol, care cerceta, printre altele, dacă s-a plantat pădure în locurile sterpe[18].

În 1882-1883 statul a alocat 10.000 de lei aur pentru împăduriri. În 1884-1885: 20.000 de lei aur. În 1885-1886: 30.000 de lei aur. În 1886-1887: 40.000 de lei aur[19].

În 1884, în Dobrogea, existau 11.169 hectare de păduri comunale și se dorea împădurirea a 20.075 de hectare[20].

Până la începutul secolului al 20-lea, în Dolj s-au plantat 1.750 de hectare de pădure. În Brăila: 600 de hectare, în Ialomița: 500 de hectare[21].

Până la 5 octombrie 1859 s-au plantat 5.180 de hectare de pădure pe nisipuri mișcătoare: 5.000 de hectare la Ciuperceni și Piscu Tunari, 150 la Ivești, în sudul județului Tulcea și 30 lângă Constanța. Iar salcâmul a fost copacul ce s-a prins cel mai bine pe nisip[22].

Însă tot acest efort uriaș s-a făcut pentru faptul că între 1856-1890 fondul forestier al Țărilor române scăzuse cu „aproape trei milioane de hectare”[23].

În 1934 s-a împădurit în România 19.116 hectare de teren, lucru care a costat 18.628.887 de lei[24]. Și s-au folosit pentru asta 64.780.000 de puieți, 8.136 hectolitri de apă și 1.341 kilograme de semințe[25].