Posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir [3]
Partea întâi și a doua.
***
Mergând mai departe, apropierile care se pot face între Cantemir și Eminescu sunt numeroase. Unele intră în sfera influenței reale, întrucât Eminescu citise Divanul și elemente semnificative din această operă s-au metamorfozat poetic în versurile lui. Mai greu de explicat rămân însă alte asemănări, cu Istoria ieroglifică. Am analizat aceste aspecte în altă parte și de aceea nu insist aici.
Influențele propagate peste timp nu sunt o noutate în literatura europeană și – rămânând în sfera romantismului – ne gândim la fascinația pe care un Dante sau un Shakespeare, spre exemplu, au exercitat-o asupra romanticilor. Pe de altă parte, restrângându-ne numai la situația literaturii române, se poate observa că opera lui Cantemir a exercitat o influență literară, chiar dacă târzie, asupra unor mari poeți români din epoca modernă: Ion Barbu și, mai ales, Nichita Stănescu.
E cert că Ion Barbu a cercetat cu atenție tradiția literară (și mai ales poetică) românească. Reamintim observațiile pertinente ale lui Mircea Scarlat: „Barbu rescrie motive din poemele unor autori din vechime (Alecsandri, Bolintineanu, Pann). […] Opțiunile succesive ale lui Ion Barbu au fost atât de derutante, încât au dat impresia metamorfozării poetului însuși. Schimbările au provocat și o altă confuzie, tratarea cu nonșalanță a convențiilor tradiționale dând impresia detașării de ele; această detașare nu este niciodată totală la Ion Barbu (s. n.)”[1].
Nu credem ca Ion Barbu să nu-și fi împiedicat privirea în paginile Istoriei ieroglifice și nici că nu i-ar fi atras atenția versuri/ poezii ca acestea:
„Prundul Evfratului mărgăritariu naște,
Cămila din iarbă céle scumpe paște.
Mâna Afroditii cunună împletéște,
Evfratul Evropii nou lucru scornéște.
Din céle cu soldzi Helgile ivéște.
Norocul ce va toate biruiește.
Cununa împletită norocul o tinde,
Capul fără crieri cu mâna o prinde.
O, Helge fecioară, frumoasă nevastă,
Nevastă ficioară, ficioară nevastă,
Cămila să ragă, tâlcul nu-nțăleagă.
Margă la Athina ce ieste s-aleagă.
Ficioară nevastă, nevastă ficioară,
Peste șése vremi roada să-i coboară,
Fulgerul, fierul, focul mistuiască.
Patul nevăpsit nu să mai slăvască”[2].
*
„Țărna tipărită din fire văpsită
Cu alb și cu galbăn într-un loc tecsită,
Varsă denainte, hrismosul învață.
Că la cale scoate fără de povață,
Coarne cine-așteaptă urechile puie,
Cuvintele le-asculte, cămara nu-ncuie”[3].
***
„În cindzăci de singeroase
Vom pre céle lăcărămoase,
Ochii umezi să le ștérgem,
La moșie să ne mergem.
Vidra pește, Corbul stârvuri
Cérce-n vârtopi, nu prin vârvuri
Să să urce fără cale
Și să-și cate ale sale”[4].
Istoria ieroglifică în întregime, de altfel, reprezintă un precedent extraordinar al poeziei ermetice practicate de Ion Barbu și de lirica modernă, din care nu cred că mai e nevoie să mai aduc dovezi spre ilustrarea acestui fapt.
Mai mult decât atât, tiparul ermetic al poeziei barbiene ni se pare incomparabil mai apropiat de cel cantemirean ilustrat mai sus, decât de cel al lui Valéry sau Mallarmé.
Pe de altă parte, dacă Ion Barbu, recurgând la un exercițiu folosit și de Eminescu, împrumuta sintagme poetice (ca „tron de rouă”, din Conrad al lui Bolintineanu, în Riga Crypto și lapona Enigel) de la înaintașii săi, nu vedem de ce nu ar fi preluat și „Roata Soarelui” (Ritmuri pentru nunțile necesare) de la Cantemir[5]. Cum „roata soarelui”, în Istoria ieroglifică, indică puterea luminii solare, insuportabilă pentru Liliac, cred că o putem pune în legătură și cu „soarele aprins inel” (Riga Crypto…), ilustrând o situație similară.
La fel, „cămara Soarelui” (Ritmuri pentru nunțile necesare) este o metaforă poetică ce reprezintă un ecou al unor concepții religioase mult mai vechi, din care au derivat și la Cantemir expresii precum „cămara inimii”[6] sau „cămările firii”[7].
Iar dacă alegoria din Riga Crypto și lapona Enigel secondează intriga și deznodământul din Luceafărul lui Eminescu, personificările urmăresc, în schimb, mai degrabă travestiul din opera cantemireană.
După cum la Cantemir hibridul este cel mai adesea o ființă absurdă și hilară [„Toți era cum era, iară toată minunea și ciudesea, în Cămilă să cuprindea (că precum soarele cu a sa lumină toate stelele acopere și nevădzute le face, așe pasirea dobitocită și vita păsărită pre toate de mascara covârșiia). Căci la Cămilă, în loc de peri și de floci, cu pene roșii o îmbrăcasă, lângă carile aripi negre ca de Corb alăturasă, la grumadzii Cămilei cel cohâiat, capul boului cel buârat prepusese”…, etc.[8]], în același fel nici hibridizarea nu este o soluție corectă și viabilă pentru Ion Barbu, în Riga Crypto și lapona Enigel.
Ironia poetului față de „nebunul rigă Crypto”, logodit cu „măselarița-mireasă”, este la fel de acidă ca și a lui Cantemir față de Struțocămila căreia i se pun coarne de bour.
Spuneam altădată că nunta mistică la care aspiră Enigel, coborând din „țări de gheață” ale intelectului polar autonom, „tot mai la sud”, către inimă, este de natură isihastă. Cantemir, de asemenea, nu se sfia să creeze și să utilizeze sintagma „mintea inimii”[9] (o parafrază, de altfel, pentru expresia biblică: gândurile inimii).
Investigații mai amănunțite ne pot conduce oricând la descoperirea și a altor similitudini între operele celor doi autori.
În fine, apropierile de Nichita Stănescu sunt încă și mai numeroase, dar de data aceasta ne bucurăm să avem și mărturia admirației lui Nichita față de poetul Dimitrie Cantemir (mărturie pe care am reprodus-o în trecut de mai multe ori), pe care îl receptează la superlativ, versificând el însuși câteva pasaje din Istoria ieroglifică.
Am atins și altădată acest subiect, al paralelei între Nichita și Cantemir[10].
Dacă facem o comparație între creațiile lingvistice ale lui Cantemir (de genul: „cuvintele la inimă lovitoare”[11], „câtinții și feldeinții”[12], [a] „informui”[13], „voroavă vorovitoare” şi „tăcere tăcătoare”[14], „tăcere inimoasă”[15], „voroava glogozită”[16], „fireanul firii”[17]) sau aparentele jocuri de cuvinte (ca spre exemplu: „neprietenilor pe buze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim”[18]) și expresivitatea poetică a „necuvintelor” nichitiene (nu mă refer numai la volumul omonim), se poate lesne observa o coincidență între maniera celor doi poeți de a gândi compunerea sau derivarea cuvintelor, astfel încât să capete un sens abisal, care să fie un vector spre ontologia însăși a cuvântului și nu doar o metaforă poetică.
Nichita însuși avertiza că neașteptatele metamorfoze lingvistice vizau explorări existențiale dintre cele mai îndrăznețe, în căutatea unui lăuntric uman prea gingaș și subtil și prea greu de înțeles:
„Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus
înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.”
(Nod 33 (În liniștea serii), vol. Noduri și semne)
Să ne amintim şi de necuvinte, de multele expresii apofatice pentru care poetul capătă preferinţă mai ales în ultima parte a creaţiei sale (dovedind o mişcare de ceasornic, spre interior, a marilor poeţi, spre marile teme pururi la fel de acute: a creaţiei din nimic, a naşterii lumii, a rostului existenţei…): „de nealbastru / de nemare, de nepeşte / de nepiatră, de neprieten / de nefiresc, de nefireşte” (Spunere – vol. Oul şi sfera).
Aparenta tautologie sau simpla negativizare sunt un mod de punere în adâncime a cuvântului și de construire a unui meta-limbaj. Doar că pentru acest metalimbaj, Nichita a avut un strălucit înaintaș în Cantemir și genialul său simț al limbii și creativitatea sa poetică la fel de genială.
Obiceiul lui Cantemir de a construi în Istoria ieroglifică parafraze biblice, care cu greutate se recunosc, dacă cineva nu are în mod obișnuit astfel de lecturi, îl urmează și Nichita.
Spre exemplu, Cantemir spune:
„Soarele tuturor cu același ochiu caută,
nici pre unii încăldzește
și despre alții aceasta tăgăduiește.
Ploile, precum stincele umedzăsc,
așe sămințele dezvălesc,
hlujerile răcoresc,
copacii înfrundzesc,
florile, iarba și toată pășunea
și otava înverdzesc”[19].
Nichita reformulează în stil modernist, la fel de irecognoscibil, binecunoscuta învățătură despre ochi ca luminători ai sufletului (Mt. 6, 22, etc):
„Ochiul se face frumos sau urât
de după ideea de dedesupt.”
(Și adevărată, – și jucată, vol. În dulcele stil clasic)
*
„Iartă-mă și ajută-mă
și spală-mi ochiul
și întoarce-mă cu fața
spre invizibilul răsărit din lucruri.”
(Rugăciunea, vol. Măreția frigului)
Nichita Stănescu s-a inspirat din „vatologhiia poeticească” concepută de Cantemir, scriind poeme în stilul afirmațiilor și definițiilor simple ale Istoriei ieroglifice, însă cu bătaie filosofică lungă:
„”Pasire ieste Strutocamila,
pasire ieste;
și iarăși dzic:
pasire ieste Strutocamila,
dihaniia aceasta,
Strutocamila,
ieste pasire.
Pasirea aceasta
și dihaniia aceasta
ieste Strutocamilă”.
Apoi iarășile
hotarăle loghicești
în sine înturna,
dzicând:
„Pasirea să oaă,
oaăle sint a pasirii.
Struțul să oaă,
oaă are Struțul.
Iată dară că pasire
ieste Struțul.”
Apoi iarăși ca dintâi,
numai într-altă formă
siloghizmul înturna:
“Pasirea are pene,
Strutocamila are pene.
Iată dară
că Strutocamila ieste pasire…”[20].
Nichita împrumută așadar stilul poetico-filosofic, sentențial-aforistic, pentru a caracteriza cuvintele:
„Cuvintele, lașele,
ele singure se ucid pre[21] ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniștitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai înde ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul și tot lucrul,
unele
pe altele.
Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.
Numai numele copacului ucide
Numele copacului
Numai numele pietrei
Ucide, depunând mărturie
Despre numele pietrei…”.
(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei)
Sau pentru a defini bărbatul:
„Bărbatul este un animal indirect.
Gingaș sufletul lui
de neînțeles este.
Umbra unei frunze o ține în brațe,
frunza nu, frunza nu.
Fuga unui iepure o ține pe câmp,
iepurele nu, iepurele nu”…
(A pierde tot ce se poate pierde, vol. Epica magna)
Nu îi putem nega, prin urmare, lui Cantemir, posteritatea literară, care nu se rezumă doar la ceea ce am semnalat, sumar, în acest articol.
[1] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III, Ed. Minerva, București, 1986, p. 196-197.
[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 109-110.
[3] Idem, p. 144-145.
[4] Idem, p. 235.
[5] Idem, p. 157.
[6] Idem, p. 59.
[7] Idem, p. 69.
[8] Idem, p. 177-178.
[9] Idem, p. 303.
[10] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/25/oificarea-caprelor-si-un-fragment-de-dialog-dintre-nichita-si-cantemir/.
[11] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 57.
[12] Idem, p. 64.
[13] Idem, p. 69.
[14] Idem, p. 84.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Idem, p. 112.
[19] Idem, p. 86. Parafrază largă la Matei 5, 45: Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.
[20] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 46.
[21] A se remarca inclusiv aceste „pre” arhaic, în loc de „pe”, care ne îndreptățește bănuiala.