Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [24]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Lumina lui Dumnezeu înseamnă eliberare de tot stresul necazurilor, iar rugăciunea către Dumnezeu e bucuria vieții:

Pentru ce mă lepez[i] de petrec în jele,
Cu fața mâhnită, cu veșminte rele,
Când vine pizmașul de mă tot îngână
Preste toată vremea și-mproașcă cu tină?
Ce să-Ț[i] fie milă, să-m[i] trimiț[i] lumină,
A Ta dereptate să o văz senină.
/…/
Unde Ț[i]-ai întinsu-Ț[i] cortul cel de slavă,
Să Ț-întru cu daruri fără de zăbavă,
/…/
Ca-n tinere zâle să-Ț[i] cânt în lăute
Cântece de slavă de pre strune multe.
(Ps. 42, 5-10, 13-14, 17-18)

Strunele multe ale slăvirii lui Dumnezeu sunt rugăciunile pe multe tonuri ale sufletului sau ale inimii cu multe coarde.

Inima e un psaltirion[1] care înalță acorduri către Dumnezeu, poezia și cântarea ei ca jertfă lăuntrică adusă Domnului.

Rugăciunea e o mare artă, care implică mai multe arte, și care face din sufletul însuși, din mintea și inima omului, instrumente  prin care să exprime sensibilitatea, frumusețea spirituală, iubirea adâncă, inteligența și subtilitatea sa.

Omul, creația lui Dumnezeu, chintesența întregii Sale creații, spirituale și materiale, este o conștiință cu rezonanță adâncă, în care cad toate ecourile universului și care poate să răspundă cu toată intensitatea și cu tot rafinamentul cu care este înzestrat sufletul său spiritual.

Dosoftei traduce psaltiră/ psaltirion cu lăută, pentru a fi pe înțelesul conaționalilor săi.

După cum am afirmat însă de multe ori, românizarea este în versurile sale moderată și vizează inteligibilitatea textului sacru, nu este o dovadă de naționalism desuet.

După cum este lumina fiecărui om în parte, credința în Dumnezeu este însă și lumina popoarelor:

Doamne, auzât-am din părinț[i] poveste,
Ce-ai lucrat cu dânșii de tot ni-i la veste. /…/
Și svânta-Ț[i] direaptă le făcea lumină,
Cu svânta Ta față lucoare senină.

Alt împărat n-ávea, Doamne, fără [afară de] Tine…
/…/
Și ei, moșii noștri, nu să-ncredea-ntr-arce,
Nice căŭta s-aibă izbândă din lance,
Ce ei avea tare spre Tine credință,
Și Tu, Doamne, sângur le dai mântuință.
/…/
Pentru-aceea, Doamne, slava Țî s-aude,
Și svântul Tău nume pre noi să răspunde.

Dară acmu căce ne urnești departe,
Ne laș[i] la sminteală și nu ne țâi parte?
Și-n oștile noastre nu vii să-Ț[i] tinz[i] cortul,
Ce laș[i] pre pizamșii de ne iau cu totul,

Cât le prisosește de nu ne mănâncă,
Ne mână ca turma-n lature adâncă. /…/
Pusu-ne-ai de suntem în vecini ocară,
Limbilor de-aproape ce ni-s pregiur [de] țară.
/…/
Săvai că [deși] ne este și cărarea-nchisă,
Către Tine, Doamne, ni-i inema tinsă.
Și săvai că suntem răului în soarte,
De ne împresoară cu umbră de moarte,

Nu ne-am lăsat, Doamne, de svântul Tău nume,
Nice ne-am tins mâna cătr-ált domn de lume.
De-acestea de toate vei face căŭtare,
Că inema noastră știi fără-ntrebare.

Că noi, Doamne svinte, suntem zua toată
Uciș[i] pentru tine și cu viața moartă.

(Ps. 43, 1-2, 13-15, 19-22, 27-34, 39-40, 51-60)

„Cu svânta Ta față” înseamnă cu privirea Ta îndreptată asupra lor, cu atenția Ta spre ei, spre părinții noștri, pe care i-ai ajutat.

Bunăvoința lui Dumnezeu către popoare este pentru ele „lumină” și „lucoare senină”.

„Din părinț[i] poveste”: din relatările părinților, din mărturia lor, despre cele ce s-a petrecut cu ei.

Ceea ce spune mai sus Dosoftei, despre „moșii noștri, [care] nu să-ncredea-ntr-arce,/ Nice căŭta s-aibă izbândă din lance,/ Ce ei avea tare spre Tine credință” corespunde relatărilor din cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, despre războaiele câștigate de domnitorii români prin ajutor divin și prin prezența sfinților.

La acestea făcea încă referire Ion Budai-Deleanu, în Țiganiada:

O, fericite veacuri trecute,
Când să mai pogorea câteodată
Pe pământ oamenilor să-ajute
Sfinții, ori ca pe cei răi să bată
Sau pe credincioși să mângăiască
La scârba și nevoia lumească.

 Acum pare că ceriul de lume
Ș-au uitat cu tot, nice mai bagă
Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume
Nevoile-întru viața-întreagă.
Îngeri nice-în vis acu s-arată
Să ne-învețe vro taină ciudată [minunată].

 Cu-adevărat! eu altă pricină
N-aflu, făr’ că sau nice-o credință
Noi avem acum sau pre putință
Iar’ a bătrânilor socotință
Răzăma purure-în lucruri sfinte,
Ceriul având în inimă și minte.

(Cântul IV)

Pare că Budai-Deleanu rostește cu alt glas, un secol și ceva mai târziu, ceea ce spunea Dosoftei în psalmul 43.

De altfel, contemporanul lui Dosoftei și scriitorul în același timp cu el, Miron Costin, notează îndurerat că asistă la decăderea Moldovei și la vremuri de degradare morală.

Poetizarea lui Dosoftei este evident însă că nu urmărea o simplă reproducere rimată a psalmilor clasici, ci și actualizarea mesajului pentru un auditoriu creștin contemporan.