Iubiții mei,

de când mă știu am vrut să fiu bătrân

Să am o minte de bătrân într-un trup de tânăr.

Și cred că acest lucru s-a petrecut cu mine…și este evident…

Pentru că am observat, de foarte devreme, experiența și liniștea anumitor bătrâni, stabilitatea lor (care mi-a plăcut mult)…în comparație cu lipsa de profunzime a copiilor de vârsta mea, care mi-a displăcut instinctiv.

Îmi găseam confrații de joacă ca foarte neinventivi, nepregătiți…pentru joacă.

Pentru joaca serioasă…de-a viața.

Și îmi aduc aminte cum exploram lumea din jur și cum îmi cream propria lume, fără ca lumea mea să fie separată de marea lume. 

Lumea mea, pe care o cream din jucării…era o parte din marea lume.

De aceea nu am fost niciodată asocial…pentru că eu eram cel care cream societatea.

Luma mea, de jucării, nu ar fi existat fără mine…pentru că eu o cream într-un anume fel.

Când am început să scriu…mi-am dat seama că mă aflu în aceeași postură: a celui care creează realitate. Sau care își expune realitatea interioară în cuvinte.

Ca preot și ca teolog fac același lucru: deschid lumea din jur spre slava lui Dumnezeu.

Pentru că trebuie să avem maturitate/ bătrânețe valorică, duhovnicească în noi, ca să înțelegem că lumea noastră trebuie sfințită, binecuvântată de Dumnezeu pentru ca să fie lumea lui Dumnezeu.

Lumea, că înțelegem sau că nu înțelegem noi, e creația lui Dumnzeu și e a lui Dumnezeu.

Dar noi avem nevoie să înțelegem să ne punem și să punem lumea din jurul nostru în slujba lui Dumnezeu.

Pentru asta e nevoie de bătrânețe a minții…de stabilitate…de experiență.

Și de aceea, în mod providențial, am căutat ce trebuia: să am minte așezată, minte atentă, minte plină de echilibru, minte plină de simțirile vii ale inimii.

Pentru că a sta în echilibru înseamnă a nu ne rupe de relația cu Dumnezeu, care e propria noastră stabilitate.

Așa că întrebarea din titlu…e o întrebare axiologică.

E o întrebare ce vizează caracterul nostru.

Cât de bătrâni suntem în raport cu Dumnezeu?

Cât de bătrâni suntem în raport cu schimbările sociale continue?

Cât de bătrâni suntem în raport cu ideologiile de tot felul?

Adică: cât de maturi suntem?

Și maturitatea nu e fixistă ci paradoxală.

Ea se pliază pe realități, pe ceea ce are în față…fără însă să se dilueze. Ea se întărește în lupta pentru existență, în pătimiri, în necazuri…și nu abdică.

Sau tocmai neabdicarea de la bine înseamnă maturitate.

Și ne place să elogiem maturitatea când vedem că au trăit împreună 50 de ani dar nu și-au pierdut dragostea…sau a muncit toată viața pentru un scop…și s-a împlinit muncind.

Dar ca să elogiezi cu adevărat…trebuie să înțelegi cât costă maturitatea.

Cât te costă.

Pentru că atunci când arăți că poți…devii un element neagreat.

Și când întreci masa…în loc să fii ajutat să fii tu însuți…ești constrânsuiți de tine.

De aceea a continua să lucrezi, să stai în credință, să fii om demn…deși toate te conturbă înseamnă a fi matur…dar a suferi enorm pentru maturitatea ta.

Și tocmai nesuferința…neasumarea ei ca necesară pentru împlinire…înseamnă să dai bir cu fugiții. Să abdici. Să decazi…

Însă dacă nu vrei să fii bătrân…prin alegere…devii prin strângerea cu ușa.

Viața te învață ce e greul.

Viața e o școală ce te specializează continuu.

Și dacă nu ne educăm copiii pentru o astfel de viață, în continuă schimbare, plină de neprevăzut, plină de surprize de tot felul…îi abandonăm în fața șenilelor de tanc.

Prea încrezători, prea cu inima largă…și durerea intră în ei ca un morb.

Ca ceva care le paralizează pofta de viață.

De aceea un profesor, de curând, vorbea despre faptul că generația de tineri români, pe care el o vede, e îmbătrânită…fără chef de viață.

Numai că realitatea e alta: nu tinerii sunt necrozați…ci matrapazlâcurile care îi îndurerează și îi fac să nu mai aibă chef de viață sunt rele vechi.

Ei sunt doar dezorientați și nu necrozați!

Pentru că au multe potențe, au multe de dăruit…dar nu sunt lăsați să o facă.

Și dacă nu există cadru pentru tineri, dacă nu există spațiu unde să se exprime…tocmai de aceea par a avea 80 de ani cei de 15 ani.

Însă e o aparență înșelătoare.

Niciun tânăr și niciun bătrân nu e bătrân cât nu abdică de la împlinirea lor.

Necroza sufletească e neridicare din păcat, din minciună, din nemuncă, e o alegere greșită…și nu un fatum!

Dar pentru bine trebuie să fii bătrân, înțelept, delicat.

Și maturizarea începe în primii ani de viață…și nu la vârsta majoratului.

Dacă s-ar spune asta copiilor, de foarte devreme…nu s-ar mai lasă dezamăgiți așa de ușor. Amin!

Did you like this? Share it: