Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 15, 11-32] e despre regăsire.

Despre regăsirea de sine, despre o înțelegere abisală a propriului sine dar și despre nevoia de a-i înțelege pe alții.

Înțelegere de sine care ne duce întotdeauna la prima Treime de persoane, la Dumnezeul nostru, Care Se vrea înțeles…și regăsit în fiecare clipă ca demn de iubit, de ascultat, de urmat…

Pentru că regăsirea de sine e axiologică și nu teritorială.

Iar acolo unde își vine în sine, unde se regăsește pe sine fiul plecat de acasă…acolo unde își dă seama ce a făcut și cine este…el își recuperează relația cu El și cu semenii.

De aceea mulți dintre noi, care nu vrem Biserica, care nu Îl vrem pe Dumnezeu din anumite motive, care nu vrem normalitatea noastră creaturală, firescul nostru…nu le vrem pentru că stăm departe de noi.

Și această depărtare a noastră de adevăratul nostru sine o resimțim ca pe o agitație interioară, ca pe o singurătate, ca pe o neîmplinire continuă.

Însă venirea în sine înseamnă vedere de sine.

Înseamnă conștientizare a păcătoșeniei proprii dar și a nevoii de a umple golul interior pe care îl resimțim acut.

Și de aceea pocăința, adică dorința noastră cea mai adâncă de a ne îndepărta continuu de relele în care ne-am învechit, e privire spre Dumnezeu, spre Cel care ne învață relația.

Pentru că fiul regăsit…se pierduse tocmai când a schimbat relația cu consumismul.

Nu și-a mai vrut Tatăl, adică pe Dumnezeu, nu a mai vrut exemplul de viață al fraților întăriți în credință, adică pe Sfinții Bisericii…ci a vrut să consume și să se consume în dorințele lui.

Și și-a consumat timpul și trupul și sănătatea și frumusețea interioară…până la epuizare.

Până la silă de sine

Și când ți-e silă de tine, de cât ai decăzut…e momentul să privești cauza: ieșirea ta din relația cu Dumnezeu, cu sine și cu oamenii.

Căci ce altceva înseamnă să te împlinești pe tine…decât să îți urmezi traiectoria ta de la Dumnezeu? Și traiectoria noastră personală, a fiecăruia dintre noi, e să ne sfințim, să ne umplem de slava lui Dumnezeu.

Și orice ieșire din traiectul sfințirii personale înseamnă o îndepărtare de noi înșine.

Pentru că ieșirea din noi…din modul nostru de a fi…e urmat de o răcire și de o pierdere a relației noastre cu Dumnezeu.

Iar când nu mai avem Dumnezeu…nu mai avem nici aproape. Avem doar dușmani, doar oameni de care ne temem

Și când ne temem de toți…și suntem baricadați în propria noastră singurătate…credem că aruncarea noastră în pofte și în lucruri de orgoliu înseamnă împlinire.

Dar pe cât ne autoiluzionăm cu împlinirea ipseistă/egoistă pe atât ne simțim mai goi, mai lipsiți de viață.

Pentru că răzvrătirea noastră împotriva tuturor…și a lui Dumnezeu în primul rând…se hrănește din darurile Lui întoarse pe dos.

Ne uităm la viață ca la o rămânere oricum în existență…la bani ca la singura salvare…la ce avem ca la propriile noastre satisfacții egoiste.

Dar dacă recunoaștem că asta nu e viață…că asta nu e bucurie…că asta nu e existență…atunci începem de la punctul zero al pocăinței: de la recunoașterea, cu amar, a propriilor noastre alergări după iluzii.

După cum spuneam și altădată, predicatori ortodocși sau eterodocși maximalizează, în mod nefast, pocăința…celui pierdut și regăsit…dar nu și rămânerea în sfințenie și învățarea din păcatele altora a fratelui bătrân/presbiteros [Lc. 13, 25-32].

Iar dacă pedalăm prea mult pe pocăință dar nu maximalizăm sfințenia, singura de maximalizat, pentru că e împlinirea noastră, a tuturor…le spunem oamenilor, în consecință, să se rezume doar la abecedarul credinței, la pocăință dar să nu privească spre vederea lui Dumnezeu și rămânerea cu El, adică să aspire la studii superioare în materie de credință.

Adică punem început bun…fără să prezentăm și sfârșitul fără sfârșit al sfințeniei.

Iar Domnul nu a vrut să ne fixăm pe pocăință…ci să începem cu pocăința…dar să ajungem la vederea și rămânerea cu El pentru veșnicie.

Pentru că, fără doar și poate, fratele loial lui Dumnezeu întru toate, fratele cel Sfânt, s-a veselit dumnezeiește de întoarcerea fratelui celui mic…atunci când a aflat de la Dumnezeu că Dumnzeu iubește pocăința.

Iubește învierea sufletească a omului, venirea în sine.

Căci tocmai de aceea parabola se sfârșește cu îndemnul la bucurie pentru cel regăsit: pentru că cel care L-a ascultat pe Dumnezeu toată viața, L-a ascultat și acum.

Iar parabola spune două lucruri majore: că pocăința e bună dar și nu păcatul și că sfințenia nu e liniară ci paradoxală.

Și că Dumnezeu nu ne cere să ne întoarcem, obsesiv, la noi…ci prin vederea de sine…să ne odihnim în simțirea și vederea Lui.

Căci de aceea, după rugăciunea care îl îndreptează pe om…Biserica ne vorbește, în a doua duminică a Triodului, despre regăsirea relației.

Pocăința și exigența continuă în materie de împlinire a voii lui Dumnezeu e începutul și cuprinsul relației…dar împlinirea sfințitoare a relației constă în venirea lui Dumnezeu spre noi…și nu doar în ducerea noastră spre El.

Căci dacă fiul ar fi venit spre Dumnezeu…și Dumnzeu nu ar fi alergat [v. 20] spre el…fiul nu și-ar fi găsit împlinirea în pocăință.

Iar dacă mulți spun că vor să trăiască bisericește, adică normal, adică potrivit firii omului…dar nu simt că Dumnezeu le vorbește, îi îndrumă, îi umple de har…trebuie să se întrebe, mai înainte de toate, dacă s-au întors cu totul spre El.

Pentru că El, ca în parabola pe care El Însuși a spus-o, aleargă spre cei…care cu adevărat aleargă spre El.

Și tare mi-e teamă că cei care nu trăiesc schimbări frumoase în ei înșiși…care nu cresc în har și în cunoaștere și în catolicitatea/atotcuprinderea tradițională a credinței, n-au pus începutul pocăinței în mijlocul ființei lor…și vor să ne înșele așteptările.

Și când nu pui început de pocăință…spui, în mod apăsat, că nu îți trebuie Dumnezeu mai mult decât orice.

Căci dacă doar El ar fi fost de neînlocuit pentru tine atunci nu ai fi pus nimic mai presus de El în viața ta.

Și de la relația aceasta, prea mare și unică cu Dumnezeu începe toată viața ortodoxă.

De aici începe iubirea, de aici începe munca pentru credință, de aici începe îngăduința, de aici începe paradoxul credinței, adică îmbogățirea continuă în daruri și harisme dumnzeiești care fac bine, foarte bine tuturor celor care te ascultă…și te citesc cu pătrundere înțelegătoare.

Căci dacă ai nevoie de ceva la modul absolut…adică de credința care te mântuiește și care te face să plutești bine pe marea vieții…atunci o înveți cu delicatețe de inimă.

Nu bădăran.

Nu sclifosit.

Nu îndrăzneț…ci delicat.

O înveți cu atenție și o manifești, prin tot ceea ce faci, cu delicatețe.

Dar o înveți, înveți toți pașii credinței…nu doar pe unii, dacă credința e o necesitate…adică o relație.

După cum, ca să înțelegi și să iubești pe cineva…nu trebuie să îl forțezi să se legitimeze…ci să îi dai cadrul să se exprime.

Și când creezi punți de legătură între oameni…și le oferi cadru să se exprime și îi vezi pe toți în diversitatea lor relațională, atunci arăți că ești slujitorul lui Dumnezeu, al acelui Dumnezeu care e Tripersonalitatea vie și veșnică în relație vie și veșnică cu toți.

Căci noi suferim doar de lipsa unor relații vii, reale, consistente cu oamenii.

Pe care nu le putem înlocui cu mașini, cu haine, cu copaci.

Lucrul cu mașina e pentru rapiditate și nu pentru mașinalizarea noastră…nevoile personale sunt reale dar nu sunt exorbitante…ieșirea în natură e binefăcătoare

Dar toate acestea trebuie să ne umple relațiile cu oamenii și nu să ne secătuiască de frumusețe interioară.

Pentru că atunci când suntem plini de relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri ieșim ca să contemplăm, ne adunăm ca să ne bucurăm, creăm pentru ca să ajutăm, să fim de folos…și nu pentru a minimaliza pe altul, nu pentru a-l nega

Iar lecția pe care Domnul ne-o predă azi e aceea că adevărata consumare de sine împlinește și nu desfigurează pe om.

Nu ne desfigurează rugăciunea, nici atenția, nici bunul simț, nici candoarea, nici milostenia…dar ne desfigurează inutilitatea urii, a invidiei, a neajutorării altora.

Ne desfigurează lipsa de umanitate, de milă, de lacrimi…

Iar pocăința e plină de lacrimi amare…care devind dulci.

Pentru că Cel care le îndulcește e Dumnezeul nostru, cu harul Său și cu iubirea Sa de oameni.

Iar El, Dumnezeul milei și al milostivirii să ne umple pe toți de dor și de grijă pentru relațiile reale, pline, frumoase, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: