Istorie II. 40

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a.

***

A doua ediție a cărții Regulele ortografieĭ române a apărut în 1899. Cartea lui Econ. St. Călinescu[1].

Și primul lucru pe care ni-l predă autorul e acela că în limba română nu se folosesc alăturările Ph, ph, Th, th, Qu, qu și nici K, k[2].

Înainte de b și p avem m: împăcare, îmbunare[3].

Vorbește de existența a 16 vocale în română, a 12 diftongi și a 8 triftongi[4]: (imagine text).

I-ul epentetic: mâine, pâine, câine[5].

Despre i-ul semison: iute, iacă[6].

Perfectul istoric în formă interogativă: lăudat-am, tăcut-am[7].

Perfectul subjonctiv: să fi lăudat, să fi tăcut[8].

Afereza și apostroful[9]. De la p. 25 încep exemplificările ortografice. Adăstare[10], cânepiște[11], trinitar[12].

*

În p. 367 din Istoria României în texte, coord. de Bogdan Murgescu, Ed. Corint, București, 2001 se reproduce: Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741-1991, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 757. Adică Actul de abdicare a Regelui Mihai din 20 decembrie 1947.

Și în acesta regele afirmă că „instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”. De aceea renunță, el și familia sa, „la toate prerogativele” avute.

*

Istoricul Ioan Lupaș (1880-1967)[13] a descoperit, în vara lui 1925, „între actele neînregistrate ale arhivei Bruckenthal[14] din Sibiu”[15], scrisoarea Sfântului Ioan de la Prislop[16], mitropolitul Bălgradului, către Lucas Engeter, primarul [Bürgermeister] Sibiului [17]. Și pentru că a găsit-o alături de scrisoarea din 1 mai 1600, a Logofătului Teodosie, biograful Fericitului Mihai Viteazul, a datat-o ca aparținând primei jumătăți a anului 1600[18].

Însă tot în nota 1, p. 546, Lupaș spune că „e cea mai veche scrisoare românească, cunoscută până în timpul de față, din condeiul unui vlădică ardelean”.

Conținutul ei[19]: (imagine text).

În concluzie, nu era de acord cu relația incestuoasă dintre un fin și fiica nașei lui. Pentru că Sfântul Ioan spune fată și nu femeie.

Iar ei sunt cumetri, pentru că mama fetei i-a fost nașă de Botez acestui tânăr. Și de aceea ei nu pot să fie împreună, să formeze o familie, pentru că amestecă sângele. Adică s-ar căsători cu rude spirituale.

*

Discuția despre boieri, în Studii de istorie socială[20], ed. a II-a, începe la p. 227.

Și Constantin Giurescu spune că primele știri „asupra alcătuirii clasei boierești datează deabia dela începutul secolului al XVIII[-lea] și ele se datoresc [datorează] în Moldova lui Dimitrie Cantemir, iar în Țara-Românească cercetărilor făcute de Austriaci în Oltenia”[21].

Potrivit lui Cantemir, boierii moldoveni erau formați din dregători, curteni și călărași[22]. Iar pe răzeși îi consideră țărani liberi și nu boieri[23].

În Oltenia, „noțiunea de boier era cu totul vagă[24]. Pe lângă familiile de slujbași înalți și de mari proprietari de terenuri erau socotiți drept boieri și „mazilii, slujitorii, cămărășeii, sutașii și aleșii”[25].

Mazilii erau „boierii fără dregătorii”, slujitorii erau militarii și slujbașii mărunți, care munceau pentru marii boieri, cămărășeii și sutașii erau factori fiscali iar aleșii erau locuitorii înstăriți  ai satelor[26].

Însă austriecii, potrivit catalogului administrativ întocmit în Oltenia pe 3 iulie 1723, au stabilit că există 135 de familii și neamuri boierești[27]. Dintre care „20 de boerinași [boiernași], 12 sutași și vreo 16 căpitani, funcționari străini și negustori”[28].

Funcționarii fiscali au criticat catalogul pentru că „tăgăduiau celor mai mulți din cei înscriși în el însușirea de boieri[29].

Pe 30 iulie 1724 s-a stabilit că boierii Olteniei sunt „Cantacuzinii și Bălăcenii, ridicați la rangul de conți de împăratul Leopold”, marii dregători și familiile acelora care dovedesc faptul că au fost „neîntrerupt în funcțiuni timp de 4 generații”[30]. Însă hotărârea nu s-a luat în calcul[31].

Iar autorul deduce faptul că „însușirea de boier  era în legătură nu numai cu slujba dar și cu moșia[32].

Din 1739, datorită lui Constantin Mavrocordat, se reglementează demnitatea de boier.  Și cineva devine boier de aici încolo dacă exercita o funcție[33].


[1] Econ. St. Călinescu, Regulele ortografieĭ române, ed. a II-a, Ed. tipografiei Gutenberg, Bucuresci, 1899, 68 p.

[2] Idem, p. 5.

[3] Idem, p. 6.

[4] Idem, p. 10.

[5] Idem, p. 11.

[6] Idem, p. 13.

[7] Idem, p. 18.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 20.

[10] Idem, p. 26.

[11] Idem, p. 29.

[12] Idem, p. 60.

[15] Alex Lăpĕdatu și Ioan Lupaș, Anuarul Institutului de Istorie Națională, III, 1924-1925, Ed. Institutul de Arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1926, p. 546, n. 1.

[16] A se vedea: Asist. Drd. Florin Dobrei, Ioan de la Prislop – un ierarh hunedorean pe scaunul mitropolitan al Bălgradului, Revista Teologica, nr. 1, 2008, p. 76-88, cf.

http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=39&a=3609.

[17] Alex Lăpĕdatu și Ioan Lupaș, Anuarul Institutului de Istorie Națională, op. cit., p. 546 + Idem, p. 546, n. 1.

[18] Idem, p. 546, n. 1.

[19] Idem, p. 546.

[20] Constantin Giurescu, Studii de istorie socială (Vechimea rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul. Despre rumâni. Despre boieri), ed. a II-a rev. și adăug., Ed. Universul S. A., București, 1943, 349 p.

[21] Idem, p. 227-228.

[22] Idem, p. 228.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 231.

[25] Idem, p. 232.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 233.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 234.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 235.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [25]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 44 ne întâmpină o neașteptată artă poetică:

Inema mea scoate cuvântul cel dulce
Și cătră-mpăratul lucrul îm[i] voi duce.
Limba îm[i] voi face condei de scrisoare
A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare.
(Ps. 44, 1-4)

Dacă inima este izvorul iubirii pentru Dumnezeu, din care iau naștere psalmii, instrumentul cu care se transmite această dragoste de Dumnezeu este o artă „ce nu-i pre supt soare”.

Caracterul incomparabil se datorează însă nu rafinamentului artistic unic, ci Celui care o inspiră și căruia I se adresează această poezie de dragoste, fiindcă Acesta este mai presus decât toți oamenii de pe pământ: Cu cât ești de ghízdav [minunat] să-Ț[i] scriu, în frâmsețe,/ Că-ntreci pre toți giunii, cei din tinerețe” (Ps. 44, 5-6).

„Din buzele Tale este dulce graiul”: arta e deopotrivă adevăr și frumusețe dacă este dar de la Frumusețea Însăși.

Versurile acestui psalm aduc în prim-plan imaginea Celui Iubit, „rumăn și vesel în față”, ale Cărui veșminte răpândesc „miros și dulceață” (Ps. 44, 31-32), temă care va fi dezvoltată mai pe larg în Cântarea cântărilor.

De asemenea, frumusețea duhovnicească a fiicei împăratului („craiului hiĭcă”), a Maicii Domnului, este descrisă aici în mod profetic:

Crăiasa-Ț[i] dvorește de-a direapta-n dvorbă,
În veșmânt de aur, în scumpă podobă.
/…/
Cu atâta slavă ce ești înfrâmșată,
’N peteală de-aur, în haine-mbrăcată.
Aurul dă raze, frâmbii[1] cuviință,
Piatra, mărgăritul lucesc cu credință.
/…/
Uita-ț-vei părinții, petrecând în slavă,
Că ț-vei vedea feții fără de zăbavă.

(Ps. 44, 35-36, 47-50, 57-58)

Veșmintele sunt o alegorie, podoabele fiind simboluri ale virtuților.

Slava lui Dumnezeu este, de fapt, podoaba sa.

Feții Maicii Domnului sunt creștinii, cei ce sunt și fiii săi.

Psalmul aduce în atenție problema termenilor de comparație, a metaforelor, simbolurilor sau alegoriilor care pot doar să sugereze întrucâtva frumusețea de neînchipuit și de nedescris a slavei lui Hristos, a slavei dumnezeiești cu care este împodobită și Preacurata Fecioară.

Oare simboliștii intuiau ceva esențial susținând că arta nu poate decât să sugereze realitatea sau lăuntricul?

Mai mult sau mai puțin mimetică, arta este întotdeauna sugestivă.


[1] Ciucuri, canafuri.

Dante, Divina Comedie [8]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea.

Dante își imaginează o fuziune a șerpilor cu oamenii osândiți, din care rezultă metamorfoza oamenilor în șerpi și invers/ p. 218-221.

Se laudă că i-a întrecut pe Lucan și Ovidiu/ p. 219.

În valea a 8-a din cercul al 8-lea stau sfătuitorii de rele/ p. 222 ș. u.

Deși spunea că Infernul este un loc lipsit de orice lumină, acum vorbește despre lucirea văpăilor/ p. 223.

Dante descrie urcarea la cer a Sfântului Ilie ca pe ceva vizibil cu ochii și, mai mult, compară „focul” care l-a înconjurat pe Sfântul Ilie cu cel din Iad: „și nu-i putea urma [Sfântul Elisei] cu ochii zborul, / când nu văzu decât urcând spre stele/ un pumn de foc pierind încet ca norul; // așa la gura gropii-umblau și-acele/ văpăi, și-n toate ascuns era vreun ins…”/ p. 224

Sufletele osândiților stau fiecare în câte o flacără/ Aici întâlnește Dante pe Ulise și pe Diomede, care ard într-o singură flacără despicată doar la vârf, pedepsiți astfel pentru că au născocit calul troian/ Ibidem.

Întrebat de Vergiliu, Ulise vorbește din foc despre aventurile sale/ p. 226-228.

În valea a 9-a din cercul 8 sunt ursitorii de dezbinări/ p. 235 ș. u.

În această vale stau Mohamet și ereticii, iar chinul lor este să aibă trupurile rupte și pline de răni, după cum și ei au produs rupturi în viața lor. Mohamet este „crăpat din gură până unde-l scapă// cu mațele-ntre glezne-mpleticite,/ cu coșul spart și scos urâtul sac/ ce schimbă-n scârnă tot ce gura-nghite”/ p. 236.

Mohamet profețește și îi transmite avertismente lui Fra Dolcin [?], prin Dante, pentru a nu veni în același loc din Infern.

În valea a 10-a sunt calpuzanii [falsificatoirii de bani]/ p. 241 ș. u.

Dante „pe-urecehi îmi pusei mâinile, căci fură/ atât de mari plânsori aici, cum poate/ n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură”. Și era „un rău miros/ cum dă-mpuțit puroiu-n bube rele”/ O istorie din Ovidiu, a renașterii oamenilor din ouă de furnici, este receptată „ca sigur fapt”/ p. 243.

Sufletele sunt aici „umbre târâtoare”/ p. 244.

Dante urează unor suflete osândite, ce îndurau o pedeapsă groaznică: „al vostru nume nu-n curând dispară/ din minți umane-n prima lume-a lor/ ci-n veac trăiască la lumina-afară”/ Ibidem.

Ce rost are? Cum poate să trăiască numele fără om, fără persoana care are acel nume? Mai mult decât atât, știm din Evanghelii că numele bogatului nu e pomenit, că Dumnezeu nu-Și mai amintește de numele celor care moștenesc Iadul, pentru că s-au comportat infernal cu semenii lor.

Ce fel de speranță  sau de alinare poate fi aceasta, pe care o menționează Dante de foarte multe ori, că numele va rămâne cât va fi lumea, chiar dacă persoana va fi pururea în Iad?

Numele e strict legat de personalitate și personalitatea de chipul dumnezeiesc din om. Dumnezeu a schimbat numele unor oameni – din Avram în Avraam, din Simon în Petru, din Pandoleon în Pantelimon, etc. –, pentru că personalitatea lor a suferit schimbări esențiale și numele a fost actualizat în consecință. Cum deci, să trăiască numele într-o altă lume, separat de om?

Dante ar fi trebuit să cunoască teologia și teoria lingvistică a Sfântului Augustin, pentru care numele lucrurilor nu este arbitrar, ca mai târziu la Saussure.

Faptul că, după cădere, numele nu mai comunică oamenilor esența lucrurilor este deplâns de Nichita Stănescu…

Și apropo de Sfântul Augustin, dacă îmi aduc bine aminte, acesta considera un mare păcat faptul că, pe când nu era creștin încă, a crezut că aventurile lui Enea erau adevărate

Are dreptate Harold Bloom să considere că Dante își este singur teolog.

Sau poate că situația menționată e dovada unei schizofrenii generate de întoarcerea lumii catolice la filosofia și cultura antică, pe care nu știe însă cum să le interpreteze și încearcă să le acomodeze cu creștinismul de pe poziții de egalitate, nemaifăcând diferența între mit păgân și credință creștină sau între legendă/ ficțiune/ literatură și realitate.

Pentru o conștiință creștină, nădejdea în gloria numelui în absența persoanei umane, nu poate fi decât un semn de vanitate, de lipsă de rațiune.

Un condamnat e chinuit de amintirea fericirii pământene mai mult decât de chinul Infernului: „Acele văi ce de pe verzi coline/ din Casentino-n Arno cad și-apar/ în albii moi, de-a lor răcoare pline, // mereu le văd în gând, și nu-n zadar,/ căci chipul lor cu mult mai rău mă doare/ decât acest al boalei mele-amar”/ p. 249.

În aceeași osândă („scot din friguri iuți putoarea asta”) stau soția lui Putifar, care a vrut să-l atragă pe Sfântul Iosif în păcat, și…Sinon, care i-ar convins pe troieni să primească acel cal construit de Ulise/ p. 250.

Injuriile reciproce a doi osândiți, din epoci diferite/ p. 251.

Puțul giganților/ p. 253 ș. u.

Între giganți, Nimrod, acuzat aici ca responsabil pentru împărțirea limbilor/ p. 256.

Dar și Fialte, un gigant care s-a luptat cu Zeus, Briar și Anteu și alți giganți din mitologia antică/ p. 257.

Dante le poate da „ce-aici doriți:/ o faimă-n lume pe-ndelungă vreme”/ p. 258.

Iadul își dorește faimă…și Dante îi satisface doleanțele.

Satan e numit din nou Dis/ p. 259.

Se observă de asemenea, că Dante nu acordă nicio valoare soteriologică suferințelor îndurate pe pământ sau morții în chinuri.

În valea întâi din cercul al 9-lea sunt trădătorii/ p. 260 ș. u.