Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 44 ne întâmpină o neașteptată artă poetică:

Inema mea scoate cuvântul cel dulce
Și cătră-mpăratul lucrul îm[i] voi duce.
Limba îm[i] voi face condei de scrisoare
A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare.
(Ps. 44, 1-4)

Dacă inima este izvorul iubirii pentru Dumnezeu, din care iau naștere psalmii, instrumentul cu care se transmite această dragoste de Dumnezeu este o artă „ce nu-i pre supt soare”.

Caracterul incomparabil se datorează însă nu rafinamentului artistic unic, ci Celui care o inspiră și căruia I se adresează această poezie de dragoste, fiindcă Acesta este mai presus decât toți oamenii de pe pământ: Cu cât ești de ghízdav [minunat] să-Ț[i] scriu, în frâmsețe,/ Că-ntreci pre toți giunii, cei din tinerețe” (Ps. 44, 5-6).

„Din buzele Tale este dulce graiul”: arta e deopotrivă adevăr și frumusețe dacă este dar de la Frumusețea Însăși.

Versurile acestui psalm aduc în prim-plan imaginea Celui Iubit, „rumăn și vesel în față”, ale Cărui veșminte răpândesc „miros și dulceață” (Ps. 44, 31-32), temă care va fi dezvoltată mai pe larg în Cântarea cântărilor.

De asemenea, frumusețea duhovnicească a fiicei împăratului („craiului hiĭcă”), a Maicii Domnului, este descrisă aici în mod profetic:

Crăiasa-Ț[i] dvorește de-a direapta-n dvorbă,
În veșmânt de aur, în scumpă podobă.
/…/
Cu atâta slavă ce ești înfrâmșată,
’N peteală de-aur, în haine-mbrăcată.
Aurul dă raze, frâmbii[1] cuviință,
Piatra, mărgăritul lucesc cu credință.
/…/
Uita-ț-vei părinții, petrecând în slavă,
Că ț-vei vedea feții fără de zăbavă.

(Ps. 44, 35-36, 47-50, 57-58)

Veșmintele sunt o alegorie, podoabele fiind simboluri ale virtuților.

Slava lui Dumnezeu este, de fapt, podoaba sa.

Feții Maicii Domnului sunt creștinii, cei ce sunt și fiii săi.

Psalmul aduce în atenție problema termenilor de comparație, a metaforelor, simbolurilor sau alegoriilor care pot doar să sugereze întrucâtva frumusețea de neînchipuit și de nedescris a slavei lui Hristos, a slavei dumnezeiești cu care este împodobită și Preacurata Fecioară.

Oare simboliștii intuiau ceva esențial susținând că arta nu poate decât să sugereze realitatea sau lăuntricul?

Mai mult sau mai puțin mimetică, arta este întotdeauna sugestivă.


[1] Ciucuri, canafuri.

Did you like this? Share it: