Dante, Divina Comedie [8]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea.

Dante își imaginează o fuziune a șerpilor cu oamenii osândiți, din care rezultă metamorfoza oamenilor în șerpi și invers/ p. 218-221.

Se laudă că i-a întrecut pe Lucan și Ovidiu/ p. 219.

În valea a 8-a din cercul al 8-lea stau sfătuitorii de rele/ p. 222 ș. u.

Deși spunea că Infernul este un loc lipsit de orice lumină, acum vorbește despre lucirea văpăilor/ p. 223.

Dante descrie urcarea la cer a Sfântului Ilie ca pe ceva vizibil cu ochii și, mai mult, compară „focul” care l-a înconjurat pe Sfântul Ilie cu cel din Iad: „și nu-i putea urma [Sfântul Elisei] cu ochii zborul, / când nu văzu decât urcând spre stele/ un pumn de foc pierind încet ca norul; // așa la gura gropii-umblau și-acele/ văpăi, și-n toate ascuns era vreun ins…”/ p. 224

Sufletele osândiților stau fiecare în câte o flacără/ Aici întâlnește Dante pe Ulise și pe Diomede, care ard într-o singură flacără despicată doar la vârf, pedepsiți astfel pentru că au născocit calul troian/ Ibidem.

Întrebat de Vergiliu, Ulise vorbește din foc despre aventurile sale/ p. 226-228.

În valea a 9-a din cercul 8 sunt ursitorii de dezbinări/ p. 235 ș. u.

În această vale stau Mohamet și ereticii, iar chinul lor este să aibă trupurile rupte și pline de răni, după cum și ei au produs rupturi în viața lor. Mohamet este „crăpat din gură până unde-l scapă// cu mațele-ntre glezne-mpleticite,/ cu coșul spart și scos urâtul sac/ ce schimbă-n scârnă tot ce gura-nghite”/ p. 236.

Mohamet profețește și îi transmite avertismente lui Fra Dolcin [?], prin Dante, pentru a nu veni în același loc din Infern.

În valea a 10-a sunt calpuzanii [falsificatoirii de bani]/ p. 241 ș. u.

Dante „pe-urecehi îmi pusei mâinile, căci fură/ atât de mari plânsori aici, cum poate/ n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură”. Și era „un rău miros/ cum dă-mpuțit puroiu-n bube rele”/ O istorie din Ovidiu, a renașterii oamenilor din ouă de furnici, este receptată „ca sigur fapt”/ p. 243.

Sufletele sunt aici „umbre târâtoare”/ p. 244.

Dante urează unor suflete osândite, ce îndurau o pedeapsă groaznică: „al vostru nume nu-n curând dispară/ din minți umane-n prima lume-a lor/ ci-n veac trăiască la lumina-afară”/ Ibidem.

Ce rost are? Cum poate să trăiască numele fără om, fără persoana care are acel nume? Mai mult decât atât, știm din Evanghelii că numele bogatului nu e pomenit, că Dumnezeu nu-Și mai amintește de numele celor care moștenesc Iadul, pentru că s-au comportat infernal cu semenii lor.

Ce fel de speranță  sau de alinare poate fi aceasta, pe care o menționează Dante de foarte multe ori, că numele va rămâne cât va fi lumea, chiar dacă persoana va fi pururea în Iad?

Numele e strict legat de personalitate și personalitatea de chipul dumnezeiesc din om. Dumnezeu a schimbat numele unor oameni – din Avram în Avraam, din Simon în Petru, din Pandoleon în Pantelimon, etc. –, pentru că personalitatea lor a suferit schimbări esențiale și numele a fost actualizat în consecință. Cum deci, să trăiască numele într-o altă lume, separat de om?

Dante ar fi trebuit să cunoască teologia și teoria lingvistică a Sfântului Augustin, pentru care numele lucrurilor nu este arbitrar, ca mai târziu la Saussure.

Faptul că, după cădere, numele nu mai comunică oamenilor esența lucrurilor este deplâns de Nichita Stănescu…

Și apropo de Sfântul Augustin, dacă îmi aduc bine aminte, acesta considera un mare păcat faptul că, pe când nu era creștin încă, a crezut că aventurile lui Enea erau adevărate…

Are dreptate Harold Bloom să considere că Dante își este singur teolog.

Sau poate că situația menționată e dovada unei schizofrenii generate de întoarcerea lumii catolice la filosofia și cultura antică, pe care nu știe însă cum să le interpreteze și încearcă să le acomodeze cu creștinismul de pe poziții de egalitate, nemaifăcând diferența între mit păgân și credință creștină sau între legendă/ ficțiune/ literatură și realitate.

Pentru o conștiință creștină, nădejdea în gloria numelui în absența persoanei umane, nu poate fi decât un semn de vanitate, de lipsă de rațiune.

Un condamnat e chinuit de amintirea fericirii pământene mai mult decât de chinul Infernului: „Acele văi ce de pe verzi coline/ din Casentino-n Arno cad și-apar/ în albii moi, de-a lor răcoare pline, // mereu le văd în gând, și nu-n zadar,/ căci chipul lor cu mult mai rău mă doare/ decât acest al boalei mele-amar”/ p. 249.

În aceeași osândă („scot din friguri iuți putoarea asta”) stau soția lui Putifar, care a vrut să-l atragă pe Sfântul Iosif în păcat, și…Sinon, care i-ar convins pe troieni să primească acel cal construit de Ulise/ p. 250.

Injuriile reciproce a doi osândiți, din epoci diferite/ p. 251.

Puțul giganților/ p. 253 ș. u.

Între giganți, Nimrod, acuzat aici ca responsabil pentru împărțirea limbilor/ p. 256.

Dar și Fialte, un gigant care s-a luptat cu Zeus, Briar și Anteu și alți giganți din mitologia antică/ p. 257.

Dante le poate da „ce-aici doriți:/ o faimă-n lume pe-ndelungă vreme”/ p. 258.

Iadul își dorește faimă…și Dante îi satisface doleanțele.

Satan e numit din nou Dis/ p. 259.

Se observă de asemenea, că Dante nu acordă nicio valoare soteriologică suferințelor îndurate pe pământ sau morții în chinuri.

În valea întâi din cercul al 9-lea sunt trădătorii/ p. 260 ș. u.