Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [26]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 45 avem unul din multele pasaje, din Psaltirea în versuri, care înfățișează un tablou al mării învolburate:

Dumnezău ne este scut și sprejineală,
Agiutori în scârbe ce vin cu năvală.

Pentru-aceea nu ne mai cuprinde frică,
Nice avem grijă-n lume de nemică,

[Chiar] De-am vedea pământul clătit de vânt iute,
Și munțâi în mare den loc să-i strămute,

Marea valuri nalte urlând să rădice
Și să le izbească de munț[i], să-i despice.

Cu poarnele[1] apei, Domnul veselește
Svânta Sa cetate și-ntreg o ferește.

Ș-au gătat într-însă casă de dă rază
Domnul, și dintr-însă nu Să depărtează.
(Ps. 45, 1-12)

Am identificat semnificative peisaje marine în didahiile lui Antim Ivireanul, în teza noastră doctorală, și le-am dedicat un comentariu amplu[2].

Ne amintim, de asemenea, de observația lui G. Călinescu privind opera eminesciană (înainte ca Negoițescu să vorbească despre o poezie neptunică): „Neptunismul este la Eminescu o atitudine fundamentală”[3], adăugând și că există „multă figurație simbolică”[4] în astfel de peisaje și chiar „reprezentare hieroglifică”[5].

Călinescu nu a sesizat deloc o tradiție literară românească în această privință, însă credem că cercetări amănunțite ne-ar putea conduce la concluzii pozitive în acest sens.

În psalmii versificați ai lui Dosoftei există destule astfel de tablouri marine sau alte peisaje acvatice, deosebit de plastice și cu funcții simbolice semnificative. Le vom analiza pe fiecare în parte la momentul oportun.

În versurile de mai sus avem două peisaje diferite: în primul, avem situația unei furtuni cataclismice, a unui uragan: „Marea valuri nalte urlând să rădice/ Și să le izbească de munț[i], să-i despice”.

Nici marea, nici uraganul nu reprezintă situații reale, ci ilustrări simbolice ale dificultăților pe care un creștin nu le ia în seamă, pentru că Dumnezeu este „scut și sprejineală” și înfricoșarea unei vieți trudnice sau a unei morți cumplite nu trebuie să îl clatine din credința sa.

Cu tot simbolismul, sesizăm (și vom sesiza și altădată) apetența lui Dosoftei pentru o exprimare cât mai plastică.

S-a pus întrebarea și în cazul lui Antim, ce mări a traversat în zbuciumata sa viață și unde ar fi putut contempla un astfel de spectacol care să-l impresioneze. S-a pus din nou întrebarea și în cazul lui Eminescu, despre care același Călinescu preciza că era „poet al unei țări atunci fără litoral”[6].

Dar și Cantemir a compus câteva poeme ieroglifice cu temă marină, iar Miron Costin remarca valurile înspumate ale mării și ale vieții…

Nu cred că este o coerență  de ignorat și nu știu dacă aceste pagini poetice au fost generate doar sub impresia unor întâmplări concrete.

Cel de-al doilea peisaj cuprinde cetatea lui Dumnezeu aflată în apropierea unei ape. De data aceasta însă, apele îi scaldă țărmurile, nu sunt vijelioase și distructive.

Cetatea aceasta din care Domnul „nu Să depărtează” este sufletul omului credincios.

Peste el nu mai vin puhoaie, nu îl mai împresoară valurile, de care vorbea și altădată Dosoftei: „Valurile nalte și spume de mare/ Îmblă preste tine de n-au așezare” (Ps. 41, 33-34).