Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

***

Domnul l-a mântuit [esosen] pe David în toate locurile în care a fost [8, 6, 14]. L-a scăpat de moarte în bătăliile sale. Iar el a sfințit [ighiasen] Domnului vasele de argint, de aur și de bronz primite de la Iedduran, alături de argintul și aurul pe care le-a cucerit în bătălii [8, 10-11].

David arată mila lui Dumnezeu casei lui Saul [9, 3]. Iar Ioab vorbește despre „cetățile Dumnezeului nostru”, Care „va face [ce e] bine în ochii Lui” [piisi to agaton en oftalmis Aftu] [10, 12, cf. LXX]. În MGK, Domnul va face ce este „plăcut întru ochii Lui” [to areston is tus oftalmus Aftu] [10, 12].

Însă în ambele variante se vorbește despre lăsarea în voia lui Dumnezeu, Care face ce e bine/ plăcut în ochii Lui. Pentru că El hotărăște ce e mai bine pentru fiecare dintre noi.

11, 27 concluzionează discuția despre păcatele lui David în acest fel: „și s-a arătat rău cuvântul pe care l-a făcut David în ochii Domnului”. Pentru că cuvintele/ dorințele lui s-au transformat în fapte.

De aceea, Domnul l-a trimis pe Profetul Natan la David [12, 1] ca să îi spună ce spune „Domnul, Dumnezeul lui Israil” [12, 7]. Și Domnul îi reamintește că El l-a uns întru rege peste Israil [12, 7] dar David a disprețuit cuvântul Domnului făcând rău în ochii Lui [12, 9].

Și Domnul insistă asupra ochilor Lui, a vederii Lui, pentru ca să sublinieze că El vede toate și că diferențiază între ce e bine și ce e rău înaintea vederii Lui. Cu alte cuvinte, El nu e orb, El nu e neatent la nimic și la nimeni, ci vede atât binele cât și răul.

Și tot în 12, 9, Domnul, prin Natan, explică în ce constă răul făcut de David: l-a omorât pe Urias, s-a căsătorit cu Birsabee, l-a omorât pe Urias prin fiii lui Ammon.

Pedeapsa lui David de la Domnul e scrisă în 12, 10: „de acum nu se va îndepărta sabia de la casa ta până în veac, pentru că M-ai disprețuit pe Mine”. Iar disprețuirea lui Dumnezeu s-a făcut prin aceea că David a luat-o cu forța, păcătuind grav, omorându-i soțul Birsabeei și nu întrebând pe Domnul pentru ea. Pentru că tot ceea ce nu se face prin rugăciune e păcat.

12, 11-12 vorbește și mai explicit despre ce îi va face Domnul lui David. Le va da pe femeile lui aproapelui său ca să se culce cu ele [12, 11]. Iar dacă David a păcătuit în ascuns, rușinarea lui se va face la vedere [12, 12].

Iar în fața cuvintelor Domnului, David recunoaște că a păcătuit Domnului [12, 13]. Că păcatele lui L-au vizat pe Domnul. Și imediat Natan îi răspunde: „Domnul a mutat/ a lăsat la o parte [parevivasen] păcatul tău, ca să nu mori [u mi apotanis]”.

De unde rezultă că păcatul nepocăit înseamnă moarte și că Domnul e Cel care mută/ dă la o parte/ uită/ șterge păcatele noastre, dacă noi ne pocăim pentru ele în fața Lui. Pentru că păcatele se fac în cadrul relației cu El și ele sunt disprețuiri ale Lui.

Însă, pentru că prin păcatele lui i-a încurajat pe vrăjmașii Domnului, David va vedea moartea fiului lui [12, 14]. El se roagă pentru copil, cerând ca Domnul să-l miluiască și să trăiască copilul [12, 22] Însă cuvântul Domnului s-a împlinit: copilul a murit [12, 19] și David are conștiința că nu-l poate întoarce din moarte dar că el va merge spre copil [ego porefsome pros afton] [12, 23]. Având, în concluzie, conștiința că copilul nu a pierit cu desăvârșire odată cu moartea ci că se va întâlni cu sufletul lui după moarte.

Cu Birsabee David l-a avut pe Salomon și „Domnul l-a iubit [igapisen] pe el” [12, 24]. Pe Salomon. Și Domnul „l-a trimis [pe Salomon] în mâna Profetului Natan și acesta a numit numele lui Idedi, [adică] de dragul Domnului [enechen Chiriu] [12, 25, cf. LXX]. În VUL avem „Dominus dilexit” [iubit de Domnul], pe când în MGK: „Iedidia, [adică] prin Domnul” [12, 25].

Domnul e mărturisit ca viu la 14, 11; 15, 21. Iar El nu vrea să ia sufletul omului și nici nu gândește să scoată de la El pe cel izgonit [14, 14].

Regele e văzut ca Îngerul lui Dumnezeu de femeia din Tecoitis, pentru că ascultă și binele și răul [14, 17]. Îl ascultă fără să își schimbe starea interioară.

Aceeași femeie îi spune regelui că este înțelept ca Îngerul lui Dumnezeu, care cunoaște toate câte sunt în pământ [en ti ghi] [14, 20]. În VUL avem „super terram” [deasupra/ pe pământ].

Domnul e Cel care ne ajută să ne întoarcem acasă și Lui trebuie să I ne închinăm [15, 8]. Căci El face milă și adevăr cu oamenii [15, 20].

La 15, 25 găsim o altă expresie unică în II Sam., rostită de Sfântul David: „dacă voi găsi har în ochii Domnului” [ean evro harin en oftalmis Chiriu]. Și a găsi har înaintea Lui înseamnă că El „mă va întoarce și îmi va arăta aceasta și frumusețea aceasta” [15, 25, cf. LXX].

MGK nu vorbește despre frumusețe ci despre „locașul Lui” [15, 25]. La fel și VUL. Căci cel care găsește har înaintea Domnului se întoarce cu bine acasă și la slujirea lui Dumnezeu.

Prezența lui Dumnezeu în cei credincioși este exprimată prin sintagma Dumnezeu voiește în oameni [15, 26]. Iar când Dumnzeu nu mai voiește în cineva, face cu el după cum e bine în ochii Lui [15, 26].

Domnul risipește planurile oamenilor [15, 31; 17, 14] și aduce peste cei păcătoși „toate relele” [17, 14]. Și El este Cel care îngăduie ca cineva să fie umilit în public [16, 10-11].

Moartea lui Abessalom a fost o bună-vestire[1] pentru Ahimaas, pentru că Domnul l-a judecat [ecrinen] pe David și l-a scos din mâna vrăjmașilor lui [18, 19, 31]. Căci judecata Domnului soluționează ceea ce e drept.

Domnul Dumnezeu trebuie binecuvântat pentru că El dă biruință asupra dușmanilor [18, 28]. Și faptul de-al binecuvânta pe El e semn de recunoștință și de mulțumire pentru binefacerile Sale față de noi.

Foametea de trei ani, după cuvântul Domnului către David, a fost pentru omorârea gabaoniților [21, 1]. Și astfel înțelegem că păcatele mari sunt pedepsite aspru de către Dumnezeu.

Cei 7 membrii ai casei lui Saul sunt spânzurați de către gabaoniți înaintea Domnului [21, 9]. Adică nu a fost socotit un păcat spânzurarea lor. După care li se trimite apă din cer [21, 10].

Când David îngroapă oasele lui Saul, ale lui Ionatan și ale celor dimpreună cu ei, Dumnezeu ascultă [epicusen] pământul [21, 14]. Ascultă rugăciunile lor.

II Samuil 22 cuprinde cântarea lui David din ziua în care Domnul l-a eliberat de vrăjmașii lui. Și ea este una teologică, pentru că Îl are în centru pe Dumnezeu.

Domnul e piatra și tăria lui David, scăparea lui [22, 2].

E straja și păzitorul lui, cornul mântuirii lui, ajutătorul lui, adăpostul lui, mântuirea lui, Cel care îl mântuiește pe el din nedreptate [22, 3].

Domnul este vrednic de laudă [eneton]. Și dacă Îl chemăm pe El, Domnul ne mântuiește de vrăjmașii noștri [22, 4].

David se încrede în Dumnezeu. De aceea el Îl va chema pe Domnul și va striga către Dumnezeu când va fi asuprit, pentru că e încredințat că El îl va auzi din templul Lui [22, 7] ceresc.

Când Domnul Se mânie pe oameni vine necaz peste pământ și se cutremură pământul iar temeliile cerului se tulbură [22, 8].

 „Se înalță fum în mânia Lui și foc din gura Lui, mistuitor” și ies cărbuni în flăcări de la El [22, 9].

22, 10 e o altă profeție mesianică: „Și a aplecat cerurile și S-a coborât și întuneric era sub picioarele Lui”. Pentru că nimeni nu a înțeles Întruparea Lui din Fecioară.

Domnul e Cel care stă pe Heruvimi și a zburat și a fost văzut pe aripile vântului [22, 11]. Iar faptul că Domnul a zburat [epetasti] pe aripile vântului apare de două ori în LXX: la II Sam. 22, 11 și în Ps. 17, 11. Zborul fiind imaginea prezenței active a lui Dumnezeu.

În 22, 12 Sfântul David exprimă incomprehensibilitatea lui Dumnezeu în următorii termeni: „și Și-a pus întunericul ascunzișul Lui [apocrifin Aftu] și împrejurul Lui cortul Lui, întuneric al apelor a îngrășat în norii aerului”. Expresia „împrejurul Lui cortul Lui” însă vorbește despre întruparea Sa pentru că firea umană asumată e cortul Lui.

Slava lui Dumnezeu este, în 22, 13, „lumina/ strălucirea dinaintea Lui [tu fengus enantion Aftu]”. Și ea aprinde cărbuni de foc [22, 13].

„Domnul a făcut să tune din cer și Cel Preaînalt [o Ipsistos] Și-a dat glasul Lui” [22, 14]. Și Dumnezeu e numit Cel Preaînalt doar aici în cartea II Samuil.


[1] Forma de viitor, evanghelio, de la II Sam.18, 19 e unică în LXX.

Did you like this? Share it: