Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmii 46 și 47 Dosoftei modifică forma metrică, apelând la măsura de 6 silabe:

Limbile să salte
Cu cântece nalte,
Să strige-n tărie
Glas de bucurie,
Lăudând pre Domnul,
Să cânte tot omul.

Domnul este tare,
Este-mpărat mare
Preste tot pământul
Și-ș[i] țâne cuvântul.

Supusu-ne-au gloate
Și limbile toate,
De ni-s supt picioare
Limbi de pre supt soare.

Alesu-Ș-au Șie
Parte de moșie
Țara cea dorită,
Carea-i giuruită
Lui Iacov iubitul,
Ce-I țâne cuvântul,

Mila să-Ș[i] arate
Cea de bunătate
Spre noi, ticăloșii,
Precum ne spun moșii.

Pre vârvuri de munte
S-aud glasuri multe
De bucine mare,
Cu naltă strigare,
Că S-au suit Domnul
Să-L vază tot omul. [etc.]
(Ps. 46, 1-30)

Domnul este mare,
Lăudat și tare,
Mai cu de-adins este
Lăudat cu veste

De-a Lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă.

Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemeiată,
De Domnul gătată;
În țara-i vestită
Câtu-i de tocmită.

Muntele Sionul
Ce Ș-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.

Pre coaste de munte
Cu ulițe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,

Cu curț[i] desfătate,
Cu pânzele nalte.
Strajea nu-i lipsește,
Domnul o-ntărește.
/…/

Auzât-am veche
’Ntr-auz de ureche
Poveste trecută,
Ș-acmu vedem multă,

Că Dumnezeu toate
Câte va, le poate.
Cu lănci de departe
Pre pizmașii bate,

Și cetatea svântă
Stă fără de smântă,
N-are greutate
Nice de o parte,

Că o-ntemeiază
Domnul, să să-ncrează [în El],
Și-i tinde-mpotrivă
Mână milostivă. [etc.]
(Ps. 47, 1-26, 45-60)

Această formulă metrică ne aduce aminte de baladele populare, cu atât mai mult cu cât psalmii de mai sus au o aparentă  structură narativă.

Împăratul/ Craiul este Hristos Dumnezeu, iar cetatea este Ierusalimul/ Sionul ca simbol al Împărăției Cerurilor.

Descrierea Raiului din versurile de mai sus („Pre coaste de munte/ Cu ulițe multe /…/ Cu curț[i] desfătate,/ Cu pânzele [steagurile] nalte”) are foarte multe lucruri în comun cu cea din Cazania lui Varlaam, pe care am citat-o de multe ori.

Cât despre țara vestită, ne rememorează imediat un colind (Steaua)…

Descoperim din nou alegorii maritime: cei care se împotrivesc lui Dumnezeu sunt

Ca vase pre mare
Când le ia vânt tare,
De le dă de stâncă
Și le răzdrumică.
(Ps. 47, 41-44)

O altă metaforă – „Și auzul să vă tindeț[i],/ Pildele să le deprindeț[i]” (Ps. 48, 9-10) –, exprimă altfel un îndemn pe care îl va formula și Antim Ivireanul într-o predică: „vă pohtesc ca să vă deşchideţi urechile inimilor voastre”[1].

Psalmul 48 dezvoltă tema vanității umane și pe cea a morții oarbe, care nu face nicio diferență între oameni:

Și cu ce schimb va da omul,
Să să schimbe de la Domnul?
Cu preț de răscumpărare
Sufletului, de pierzare?[2]

/…/

Că măiestrul încă moare,
Ca tot omul de supt soare.
Și nebunul cu buiacul
Vor peri de pre tot veacul.

Ș-averea de [la] dânș[ii] rămâne
De o iau rude streine.
Cât să vor scoate din casă,
Numele li s-a uita-să.

Li s-a uita și mormântul,
Cât i-a-mpresura pământul,
Ceia [celor] ce nu-ș[i] fac pre lume
De bunătăț[i] [virtuți] s-aibă nume.

Ce folos este de cinste
Omului fără de minte,
Ce-ș[i] dă firea omenească
Pre fire dobitocească,
De merge fără sâială
Pre calea cea de sminteală?

Nu cunoaște că-l va duce
Dezmierdăciunea cea dulce
De va da ca oaia-n râpă,
Și moartea l-va sorbi-n pripă.
(Ps. 48, 19-22, 27-48)

Retorica lui Dosoftei este vehementă.

Din nou ne întâlnim cu imaginea morții care soarbe („moartea l-va sorbi-n pripă”).

La Dosoftei, această sorbire este întotdeauna nefastă: „Domnul /…/ le va da focul să-i soarbă-n năvală” (Ps. 20, 25-26); „Necurații  /…/ să-i soarbă iadul” (Ps. 30, 67-68); „Nice smârcul buza să-ș deșcheie/ Să mă soarbă” (Ps. 68, 49-50); „primejdii de iad vrând să mă soarbă” (Ps. 114, 6), etc.

Am mai remarcat acest fapt, mai înainte, și am făcut și comparația cu setea care-l soarbe a lui Hyperion…

Dosoftei enunță ceea ce predicile ortodoxe rostesc foarte des:

Iar tu, oame mișele [sărmane],
Să nu dai de gânduri rele,
Când vez[i] pre păgân că crește
Și casa lui să lățește.

Că deaca moare, el piere,
Cu slava lui, cu avere.
Cu dâns nemică nu duce
Dintr-averea lui cea dulce.
/…/

Cine-i spune-n dereptate,
De-acela fuge departe,
Că-i deprins pe cale largă
Cătră perire de-aleargă

Și să tragă pre moșie
La-ntunerec de vecie.
(Ps. 48, 59-66, 71-76)


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 98.

[2] Versurile sunt o parafrază a cuvintelor Domnului: „ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26).