Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmii 46 și 47 Dosoftei modifică forma metrică, apelând la măsura de 6 silabe:

Limbile să salte
Cu cântece nalte,
Să strige-n tărie
Glas de bucurie,
Lăudând pre Domnul,
Să cânte tot omul.

Domnul este tare,
Este-mpărat mare
Preste tot pământul
Și-ș[i] țâne cuvântul.

Supusu-ne-au gloate
Și limbile toate,
De ni-s supt picioare
Limbi de pre supt soare.

Alesu-Ș-au Șie
Parte de moșie
Țara cea dorită,
Carea-i giuruită
Lui Iacov iubitul,
Ce-I țâne cuvântul,

Mila să-Ș[i] arate
Cea de bunătate
Spre noi, ticăloșii,
Precum ne spun moșii.

Pre vârvuri de munte
S-aud glasuri multe
De bucine mare,
Cu naltă strigare,
Că S-au suit Domnul
Să-L vază tot omul. [etc.]
(Ps. 46, 1-30)

Domnul este mare,
Lăudat și tare,
Mai cu de-adins este
Lăudat cu veste

De-a Lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă.

Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemeiată,
De Domnul gătată;
În țara-i vestită
Câtu-i de tocmită.

Muntele Sionul
Ce Ș-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.

Pre coaste de munte
Cu ulițe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,

Cu curț[i] desfătate,
Cu pânzele nalte.
Strajea nu-i lipsește,
Domnul o-ntărește.
/…/

Auzât-am veche
’Ntr-auz de ureche
Poveste trecută,
Ș-acmu vedem multă,

Că Dumnezeu toate
Câte va, le poate.
Cu lănci de departe
Pre pizmașii bate,

Și cetatea svântă
Stă fără de smântă,
N-are greutate
Nice de o parte,

Că o-ntemeiază
Domnul, să să-ncrează [în El],
Și-i tinde-mpotrivă
Mână milostivă. [etc.]
(Ps. 47, 1-26, 45-60)

Această formulă metrică ne aduce aminte de baladele populare, cu atât mai mult cu cât psalmii de mai sus au o aparentă  structură narativă.

Împăratul/ Craiul este Hristos Dumnezeu, iar cetatea este Ierusalimul/ Sionul ca simbol al Împărăției Cerurilor.

Descrierea Raiului din versurile de mai sus („Pre coaste de munte/ Cu ulițe multe /…/ Cu curț[i] desfătate,/ Cu pânzele [steagurile] nalte”) are foarte multe lucruri în comun cu cea din Cazania lui Varlaam, pe care am citat-o de multe ori.

Cât despre țara vestită, ne rememorează imediat un colind (Steaua)…

Descoperim din nou alegorii maritime: cei care se împotrivesc lui Dumnezeu sunt

Ca vase pre mare
Când le ia vânt tare,
De le dă de stâncă
Și le răzdrumică.
(Ps. 47, 41-44)

O altă metaforă – „Și auzul să vă tindeț[i],/ Pildele să le deprindeț[i]” (Ps. 48, 9-10) –, exprimă altfel un îndemn pe care îl va formula și Antim Ivireanul într-o predică: „vă pohtesc ca să vă deşchideţi urechile inimilor voastre”[1].

Psalmul 48 dezvoltă tema vanității umane și pe cea a morții oarbe, care nu face nicio diferență între oameni:

Și cu ce schimb va da omul,
Să să schimbe de la Domnul?
Cu preț de răscumpărare
Sufletului, de pierzare?[2]

/…/

Că măiestrul încă moare,
Ca tot omul de supt soare.
Și nebunul cu buiacul
Vor peri de pre tot veacul.

Ș-averea de [la] dânș[ii] rămâne
De o iau rude streine.
Cât să vor scoate din casă,
Numele li s-a uita-să.

Li s-a uita și mormântul,
Cât i-a-mpresura pământul,
Ceia [celor] ce nu-ș[i] fac pre lume
De bunătăț[i] [virtuți] s-aibă nume.

Ce folos este de cinste
Omului fără de minte,
Ce-ș[i] dă firea omenească
Pre fire dobitocească,
De merge fără sâială
Pre calea cea de sminteală?

Nu cunoaște că-l va duce
Dezmierdăciunea cea dulce
De va da ca oaia-n râpă,
Și moartea l-va sorbi-n pripă.
(Ps. 48, 19-22, 27-48)

Retorica lui Dosoftei este vehementă.

Din nou ne întâlnim cu imaginea morții care soarbe („moartea l-va sorbi-n pripă”).

La Dosoftei, această sorbire este întotdeauna nefastă: „Domnul /…/ le va da focul să-i soarbă-n năvală” (Ps. 20, 25-26); „Necurații  /…/ să-i soarbă iadul” (Ps. 30, 67-68); „Nice smârcul buza să-ș deșcheie/ Să mă soarbă” (Ps. 68, 49-50); „primejdii de iad vrând să mă soarbă” (Ps. 114, 6), etc.

Am mai remarcat acest fapt, mai înainte, și am făcut și comparația cu setea care-l soarbe a lui Hyperion…

Dosoftei enunță ceea ce predicile ortodoxe rostesc foarte des:

Iar tu, oame mișele [sărmane],
Să nu dai de gânduri rele,
Când vez[i] pre păgân că crește
Și casa lui să lățește.

Că deaca moare, el piere,
Cu slava lui, cu avere.
Cu dâns nemică nu duce
Dintr-averea lui cea dulce.
/…/

Cine-i spune-n dereptate,
De-acela fuge departe,
Că-i deprins pe cale largă
Cătră perire de-aleargă

Și să tragă pre moșie
La-ntunerec de vecie.
(Ps. 48, 59-66, 71-76)


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 98.

[2] Versurile sunt o parafrază a cuvintelor Domnului: „ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26).

Did you like this? Share it: