Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 11 martie 2013

Predică la pomenirea Sfântului Simeon Noul Teolog [12 martie 2013]

Sfantul Simeon Noul Teolog

Iubiții mei,

Sfântul Simeon este mare pentru că a avut iubiri de la care nu a abdicat.

Și pentru asta îl iubesc enorm

Pentru că L-a iubit pe Dumnezeu mai presus de orice și i-a iubit pe Sfinții și pe robii Lui cu o iubire nesmintită…care nu s-a îndoit de cineva.

De aceea e un exemplu uimitor de prietenie…de prietenie care nu uită, care nu pleacă…care nu se îndepărtează de cel pe care îl iubește dar, în primul rând, de ucenicie sfântă față de Părintele lui duhovnicesc…

Însă Sfântul Simeon e și o rană deschisă pentru istoria Bisericii…

Pentru că oamenii Bisericii din vremea lui, de la patriarh în jos…au greșit în ceea ce îl privește.

Nu au știut să îl vadă

Nu au avut ochi să-l înțeleagă.

Nu au avut timp să-l iubească

Și când te lupți cu marii Sfinți ai lui Dumnezeu…rămâi o rușine pentru Biserică…mai ales dacă ești teolog, episcop, patriarh…

Greșeli care, în ciuda exemplelor marcante, se repetă…tot se repetă…în istorie…

Pentru că, se pare, demonii ne prostesc mințile foarte mult…și îi încurcăm mereu pe oamenii Lui cu contra-exemplele.

Iar Dumnezeiescul Simeon este un monument de sinceritate, de sinceritate frustă, năvalnică, genuină…în teologia și în confesiunile sale…adică lucrul de care are nevoie orice om…când vrea să trăiască și să fie iubit.

Pentru că nu vrem să fim iubiți cu măsură…și nici cenzurați de cineva în năvalnica noastră dorință spre împlinirea duhovnicească.

Ci vrem totul…vrem toată iubirea și tot adevărul…și toată libertatea…și toată mângâierea lui Dumnezeu și a oamenilor în viața noastră.

Iar dacă vrem să ne apropiem de imnele sale, adică de delicata lui bunătate și de brutala lui sinceritate, trebuie să înțelegem că nu vom înțelege nimic…dacă vom merge cu inimă perversă, rea, dușmănoasă…spre ele.

Pentru că acolo e sinceritate totală…e totală recunoaștere de sine…e multă experiență îndumnezeitoare…și nu epatare.

Epatarea e acolo unde frazele nu au în spate nicio iubire, nicio conștiință, nicio curățire.

Pe când, la Simeon al nostru, cuvintele sunt frumusețe…sunt curăție a inimii…pentru că întru el S-a revelat Dumnezeu.

De aceea: Teolog.

Pentru că teologul e un harismat, e un om plin de slava lui Dumnezeu în primul rând…și care păstrează cu fidelitate toate însemnele adevărului dumnezeiesc.

Și teologii sunt ochii Bisericii…sunt cei care văd drumul Bisericii în lume…pentru că prin ei e călăuzită Biserica.

Iar când teologii lipsesc, când lipsesc văzătorii de Dumnezeu, când lipsesc cei care ne luminează întunericul…moartea pare viață, decadența triumf și sfințenia relaxare.

Dar când etalonul, când omul Bisericii e în mijlocul nostru…și vedem diferența dintre el și noi atunci nu mai putem zice amarului dulce și letargiei frumusețe.

Pentru că simpla lui prezență…ne adumbrește micimile de cuget.

Dar dacă vrem să luptăm cu Dumnezeu…și să negăm lucrările Lui în Sfinții Lui…atunci orice nou Simeon al lui Dumnezeu va fi tratat cu același dispreț, ocărât, exilat, ocultat…pentru că nu dorim voia lui Dumnezeu cu noi.

Numai că El…din nou și din nou…va arăta de rușine toate demersurile împotriva Sfinților Lui.

Pentru că El este cu ei…și când nimeni nu mai e cu ei.

El este cu Sfinții Lui…pentru că Se odihnește întru ei.

Și în cei în care Se odihnește Dumnezeu…El lucrează toată curăția și măreția Lui.

De aceea nu trebuie să ne mirăm că nu mulți îi iubesc și îi cinstesc pe Sfinți…și le urmează exemplul.

Pentru că nu îi iubesc pe Sfinți…decât cei care se aseamănă lor.

Care au același dor…aceeași năvalnică iubire…aceeași curăție a împlinirii în Dumnezeu.

Și mă rog Lui pentru noi toți, pentru ca toți să avem iubire înfocată pentru Dumnezeu și pentru Sfinții Lui…pentru că aceasta e frumusețea care împlinește omul.

Dumnezeiescul Simeon a fost simplu și năvalnic în iubirea lui.

Dacă vă rugați lui…nu încercați să fiți altfel. Amin!

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [28]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei trece cu îndemânare de la un registru poetic la altul și stăpânește atât palierul sublimului, cât și pe cel al terifiantului, după cum vom vedea.

Dacă până acum am văzut mai des panorame celeste, imagini cosmice ale universului/ creației, privirea psalmistului se orientează și spre pământ, către frumusețea terestră.

Contextul psalmului 49, la care ne referim, este acela în care Dumnezeu îi amintește omului, prin glasul psalmistului profet, că lumea este creația Sa și că nu dorește jertfe de animale fără o viață curată, morală, a celui care aduce jertfa, fără iubire pentru Sine și pentru semenii lui.

A Sa este toată natura creată:

Hiara codrilor cea multă
Toată de Mine ascultă.
Am și dobitoace multe,
Și de zimbri-am cirez[i] multe,
Păsări încă am cu cârduri,
De se țân de hrană-n câmpuri.
Am și țarine destule,
De-m[i] sunt slugile sătule.
(Ps. 49, 45-52)

Se scoate în evidență multitudinea, bogăția faunei și a vegetației, fără prea multă detaliere, în cazul de față.

Detaliile le vom găsi în alți psalmi – în Ps. 103, cu precădere, dar nu numai acolo.

Însă și această privire panoramică nu este lipsită de semnificații și de valoare plastică și poetică.

Peisajul de mai sus este unul vast și aproape complet: el conține codri și câmpii („câmpuri”) și țarini (câmpuri cultivate), hiare [fiare/ animale sălbatice] și dobitoace [domestice], cirezi de zimbri și cârduri de păsări și totodată hrană pentru toate aceste viețuitoare, cât și pentru slugile lui Dumnezeu, pentru oamenii care fac voia Lui.

Imaginea care se imprimă pe retina minții este a belșugului creației, a preaplinului existențial, a vieții care inundă și adapă pământul. E o revărsare de viață în tot universul terestru, în mijlocul căruia omul nu trebuie să fie decât iubitor și ascultător.

Toate aceste făpturi aduse de Dumnezeu întru existență sunt multe, fapt subliniat (părut tautologic) de Dosoftei: „hiara codrilor cea multă”, „dobitoace multe”, „cirez[i] multe”, „țarine destule”. Încât „este lumea /…/ plină” (Ps. 49, 55-56).

Ideea de multitudine, chiar dacă perfect conturată, este completată de imaginile cirezilor și ale cârdurilor, conducând la impresia de suprasaturare de bunătate și viață, a pământului.

Astfel încât toate aceste elemente devin metonimice, pentru că ele ilustrează doar, un întreg care nu poate fi cuprins într-o enumerare, care depășește putința de reprezentare completă a sa.

Același procedeu, al metonimizării, îl va urma și Eminescu. Dar nu numai pe acesta, dar și pe cel al imprimării de trăsături aurorale/ caracteristici primordiale acestei naturi îmbelșugate și virgine, a cărei mulțime și frumusețe nu sunt pauperizate și afectate de morbul păcatului și al neascultării.

Poezia lui Eminescu este plină de codri și păduri emblematice

Cirezile de zimbri și cârdurile de păsări sunt impresionate și reușesc să imprime dimensiuni paradisiace naturii terestre.

Eminescu e posibil să fi preluat cirezile/ turmele și cârdurile de la Dosoftei (de codri nu mai vorbesc), pe care însă le transferă mai des pe seama peisajelor siderale: „cârduri lungi de blonde lune”, „stelele în cârduri blonde” (Memento mori), „stelele-n urmă gonite, o turmă” (Diamantul Nordului), „fluturii, Don Juanii grădinelor, vin în cârduri la nuntă” (Archeus), etc.

Semnificația este aceeași, a preaplinului existențial, la nivel terestru și cosmic.

Nu este, de altfel, prima dată, când Dosoftei suprapune belșugul edenic peste un peisaj de natură (un peisaj moldovenizat/ românizat, cu trăsături recognoscibile): „Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul [rodul],/ Cu cirezi și turme, copără pământul./ Dară miere dulce! Cine poate spune/ Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!/ Cine poate scrie toate de-amănuntul,/ Că știută este țara-n tot pământul!” (Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei).

Un tablou cu semnificații contrare aflăm puțin mai departe, în psalmul 52, în care descoperim o natură infernală, în locul celei paradisiace, un iad care este pedeapsa dumnezeiască pentru păcătoși, care nu renunță la fărădelegi:

Când să vor vedea-să petrecând cu pace,
Le va veni veste precum nu le place.
Fugindu-ș[i] de umbră, să hălăduiască,
Îi va-mproșca Domnul ca să-i răsâpească.
Cu multă urgie oasele le-a frânge,
Vor fi de ocară și nu s-or mai strânge,
Că vor cădea-n câmpuri goale și mâncate
De múșini, de pasări, de gadini spurcate.
(Ps. 52, 19-26)

Imaginile sunt macabre, înspăimântătoare.

Ne amintim că și altădată a construit Dosoftei astfel de perspective terifiante: „Să să concenească, să trec peste stârvuri /…/ Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,/ Să strângă troiene de vânturi suflate” (Ps. 17, 104, 119-120), etc.

Așa încât există două tipuri de peisaj dosofteian: cel paradisiac și cel infernal.

Cuvântările de la întronizarea ÎPS Ciprian Spiridon [10 martie 2013]

IPS Ciprian Spiridon

*

În Biserica Ortodoxă, slujba de întronizare a noului arhipăstor al unei eparhii este plină de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, fiind de fapt momentul prin care noul arhipăstor al unei eparhii, în urma alegerii de către Sfântul Sinod, este recunoscut în mod public şi solemn de Biserică în noua demnitate şi arătat sau prezentat clerului şi credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire.

Solemnitatea slujbei, departe de a fi doar o simplă ceremonie formală, în care sunt prezentate însemnele rangului noului arhiepiscop, este menită de fapt să evidenţieze rolul de părinte duhovnicesc, de învăţător şi slujitor al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii, pe care noul arhipăstor îl va avea în eparhia încredinţată lui spre păstorire.

Slujba de întronizare conţine o rugăciune de mulţumire şi cerere rostită în timpul Sfintei Liturghii şi o doxologie (tropar) la sfârşitul Sfintei Liturghii, deoarece prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos, Capul Bisericii şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic sau mistic.

Prin aceasta se vede că întronizarea arhipăstorului unei eparhii nu este un simplu ritual, sau o simplă tradiţie formală, ci este un eveniment şi un moment sfânt din însăşi viaţa Bisericii, în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care, după ce a trimis pe Apostolii Săi în lume să înveţe, să boteze şi să păstorească toate popoarele (cf. Matei 28, 19), a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Rugăciunea de mulţumire şi cerere este adresată Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, ca să ajute pe noul arhipăstor „pentru a spori în dreapta credinţă, în dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toate faptele cele bune”.

După sfârşitul Sfintei Liturghii, slujba de întronizare continuă cu citirea Gramatei Mitropolitane, documentul oficial de recunoaştere şi de prezentare a noului chiriarh, prin care acesta primeşte oficial, în public, învestirea sau confirmarea canonică de păstorire a noii eparhii, pentru care a fost ales arhipăstor de către Sfântul Sinod. Apoi îi sunt acordate în mod solemn însemnele arhiepiscopale, iar noul arhipăstor este aşezat în tronul chiriarhal. În timpul ceremoniei de întronizare, noul arhiepiscop primeşte: mantia arhierească, crucea pectorală, engolpionul, camilafca şi cârja arhierească, fiecare având o semnificaţie aparte:

Mantia arhierească, de culoare roşiatică, aminteşte de jertfa lui Hristos, „Cel îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge”(Apocalipsa 19, 13) şi simbolizează o lucrare cerească sau îngerească. Ea este haina de arhipăstor, învăţător şi slujitor al eparhiei în lucrarea de păzitor şi călăuzitor al oamenilor pe calea mântuirii, împreună cu îngerii păzitori şi călăuzitori trimişi de Dumnezeu în lume.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că mantia este „darul lui Dumnezeu Cel purtător de grijă, cuprinzător şi acoperitor” (Liturgica generală, Pr. Prof. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993, p. 624).

Iar Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că râurile sau pliurile mantiei înseamnă „învăţăturile ce izvorăsc necontenit din cele două Legi” (Sfântul Gherman al Constantinopolului, Explicare despre Sfânta Biserică, în Liturgica generală, Pr. Prof. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993, p. 624), Vechiul şi Noul Testament, „care trebuie să izvorască deplin din mintea şi gura arhiereului” (Op.cit. p. 624).

Crucea pectorală simbolizează crucea lui Hristos, fiind semn al biruinţei Lui asupra păcatului şi a morţii, dar şi simbol al lucrării jertfelnice a Păstorului cel bun pentru mântuirea oamenilor. Ea aduce aminte de cuvintele Domnului Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), de îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Galateni 6, 14), dar şi de cuvintele Bisericii: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!” (Slujba Utreniei de Duminică).

Engolpionul, după Sfântul Simeon al Tesalonicului, simbolizează „pecetea şi mărturisirea credinţei cea din inimă” (Sfântul Simeon al Tesalonicului, op.cit., p. 628), având zugrăvită pe el icoana Mântuitorului Hristos purtând Evanghelia pe braţul stâng, lângă inimă – Evanghelia iubirii – iar cu mâna dreaptă binecuvântând; sau purtând globul pământesc, arătând că El este Pantocratorul, Atotţiitorul şi Mântuitorul lumii. Atunci când pe engolpion se află imprimată icoana Maicii Domnului, aceasta simbolizează „puterea mijlocitoare şi ocrotitoare a Preacuratei, căreia i se încredinţează arhiereul” (Op.cit., p. 628), ea fiind Mama Arhiereului Hristos, apărătoarea, protectoarea şi călăuzitoarea tuturor arhiereilor şi a întregului cler.

Totodată, engolpionul simbolizează şi marea responsabilitate a arhiereului în Biserica lui Hristos, zidită pe temelia sfinţilor apostoli (cf. Efeseni 2, 20), întrucât lui, ca următor şi moştenitor al aceluiaşi dar şi har dumnezeiesc, i se încredinţează grija pentru Biserică, precum odinioară ucenicului iubit, Ioan, Iisus i-a încredinţat-o pe Mama Sa (cf. Ioan 19, 26-27), ea fiind icoana vie a Bisericii, care arată lumii pe Hristos. Astfel, se vede că noul arhiereu primeşte de la Însuşi Hristos responsabilitatea de a păstori eparhia sau Biserică locală, deoarece „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu” (Evrei 5, 4).

Cârja arhierească aminteşte de toiagul de sprijin pentru călători (Facere 32, 10), păstori (Ieşire 4, 2) şi nobili (Facere 38, 18), dar şi de toiagul lui Aaron (Numeri 17; şi Evrei 9, 4), Arhiereu al Vechiului Testament, care însă prefigura pe Arhiereul veşnic Hristos, despre Care cartea Apocalipsei spune că: „Se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi Se războieşte întru dreptate (…) şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu (…) şi El îi va păstori cu toiag de fier” (Apocalipsa 19, versetele 11, 13 şi 15) ca un păstor drept.

Pe scurt, cârja arhierească simbolizează demnitatea, dreptatea şi responsabilitatea arhipăstorului de suflete, care va da seamă în faţa Dreptului Judecător pentru cei încredinţaţi lui spre păstorire părintească pe calea mântuirii, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă” (Evrei 13, 17). De aceea, cârja arhierească este numită în  cartea Arhieraticon: toiag de sprijin şi întărire – pentru cei ascultători, iar pentru cei neascultători şi nestatornici – toiag de deşteptare şi îndreptare.

Toate aceste mari responsabilităţi ale arhipăstorului unei eparhii, exprimate simbolic de însemnele pastorale arhiereşti, pot fi împlinite numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi prin conlucrarea arhipăstorului cu clerul şi credincioşii din eparhie, precum şi prin consultarea şi conlucrarea lui cu ierarhii Sfântului Sinod.

Arhipăstorul are deci datoria sfântă de a păstra cu fidelitate integritatea mesajului evanghelic (cf. 1 Timotei 6, 20; 1, 3 ş.u.; 2 Timotei 3, 14) şi de a lucra, cu timp şi fără timp pentru a binevesti şi a face roditoare credinţa apostolică (cf. 2 Timotei 4, 1-4).

Această mare responsabilitate de a veghea permanent ca dreapta credinţă mântuitoare a Bisericii să fie păstrată de către tot clerul şi toţi credincioşii din eparhie explică de ce Biserica pomeneşte pe episcop în timpul Sfintei Liturghii şi în toate rugăciunile ei, cerând lui Dumnezeu: „dăruieşte-l sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău!” (cf. 2 Timotei 2, 15)

Comuniunea sau legătura permanentă a preoţilor, diaconilor şi credincioşilor din toate parohiile, precum şi a monahilor şi monahiilor din mănăstiri şi schituri, cu arhipăstorul lor canonic este semnul sau dovada menţinerii acestora în dreapta credinţă şi în comuniunea Bisericii universale de azi, din toate timpurile şi din toate locurile.

Episcopul sau Arhiepiscopul, ca arhipăstor şi bun chivernisitor al eparhiei încredinţate lui de Dumnezeu spre păstorire şi reprezentant al ei în Sfântul Sinod, trebuie să-i adune pe toţi păstoriţii în comuniunea lui Hristos, fiind păzitorul unităţii eparhiei sale.

Episcopul sau Arhiepiscopul este arhipăstor pentru eparhia sa, dar în acelaşi timp el este coliturghisitor, coresponsabil şi împreună-slujitor în şi pentru Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească a lui Hristos. El este întâiul slujitor al lui Hristos pentru oameni în eparhia sa, înţeleasă nu ca fragment dintr-un întreg, ci ca o epifanie sau manifestare într-un loc şi un timp anume a Bisericii soborniceşti sau universale a lui Hristos din toate timpurile şi toate locurile, după cum Hristos-Domnul nu este parţial sau fragmentar prezent în Sfânta Euharistie, ci întreg prezent în fiecare părticică din Sfânta Euharistie, pe care o primeşte cel ce se împărtăşeşte, potrivit făgăduinţei Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 6, 56).

De aceea, autonomia şi libertatea pe care o are fiecare episcop în eparhia sa nu trebuie să devină nici izolare, nici autarhie şi nici autosuficienţă, ci responsabilitate maximă, grijă părintească permanentă şi dăruire de sine totală pentru cei păstoriţi de el, asemenea lui Hristos, Păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11).

Marea demnitate şi responsabilitate de a mărturisi şi sluji, prin cuvânt şi faptă, prezenţa şi lucrarea lui Hristos Marele-Preot sau Arhiereul veşnic în Biserica Sa, explică de ce episcopul a fost numit încă din primele veacuri ale Bisericii „om al lui Dumnezeu” (cf. 1 Timotei 6, 11), „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (cf. 1 Corinteni 4, 1), învrednicindu-se de îndoită cinste, ca unul ce se osteneşte „cu cuvântul şi cu învăţătura” (1 Timotei 5, 17).

Asemenea lui Hristos, Păstorul cel bun, slujitorii Lui trebuie să păstorească cu dragoste părintească pe cei încredinţaţi lor, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, zicând: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 1-4; vezi şi 1 Timotei 4, 12-13; Tit 2, 7).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne arată principalele virtuţi ale slujirii arhiereşti: ştiinţa teologică, înţelepciunea practică, viaţa virtuoasă, simţul dreptăţii, smerenia, curajul, dărnicia, iubirea părintească dezinteresată, spiritul de sacrificiu, blândeţea, răbdarea, ospitalitatea şi respectul pentru fiecare om.

Mărturisitor şi slujitor al Evangheliei iubirii milostive a lui Hristos, păstorul şi părintele duhovnicesc al eparhiei trebuie să fie solidar cu cei bolnavi, bătrâni săraci, orfani, îndoliaţi, singuri şi neajutoraţi.

Demnitatea slujirii de arhipăstor în eparhie este sfântă şi mare, iar sarcinile ei sunt multiple, mai ales într-o lume aflată în criză spirituală şi materială. Însă, multele lucrări ale slujirii pastorale ne îndeamnă să ne apropiem, prin rugăciune, trăire şi lucrare, mai mult de Hristos-Capul Bisericii, de Sfânta Treime şi de toţi Sfinţii lui Dumnezeu, pentru a primi ajutorul lor, spre folosul celor mulţi.

Astăzi, prin voia lui Dumnezeu, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu clerul şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei în special, sărbătorim întronizarea Înaltpreasfinţitului Părinte Ciprian, ca Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei.

Înaltpreasfinţia Voastră, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Ciprian,

Comoara de mare preţ, adică dreapta credinţă şi dreapta vieţuire în Hristos din eparhia Buzăului şi Vrancei, a fost păstrată din generaţie în generaţie, prin râvna, priceperea şi osteneala multor vrednici episcopi înaintaşi ai Înaltpreasfinţiei Voastre, care au îndrumat pe calea mântuirii şi a sfinţeniei poporul nostru român de pe aceste plaiuri.

Urmând pilda lor, suntem încredinţaţi că veţi împlini în primul rând datoria sfântă şi mare de a apăra şi promova dreapta credinţă a ierarhilor mărturisitori şi cărturari, a marilor voievozi jertfelnici, a cuvioşilor şi cucernicilor slujitori ai sfintelor altare şi a credincioşilor statornici în Ortodoxie.

De asemenea, avem convingerea că veţi înmulţi faptele iubirii milostive, despre care ne vorbeşte Evanghelia acestei Duminici, continuând şi amplificând lucrarea social-filantropică din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Totodată, cunoaştem că doriţi să intensificaţi viaţa duhovnicească din mănăstiri şi parohii, precum şi activitatea culturală a eparhiei.

Calităţile teologice şi administrative deosebite pe care le-aţi dovedit în slujirea ca Episcop Vicar patriarhal vreme de aproape 11 ani ne îndreptăţesc speranţa că lucrarea pe care o începeţi astăzi va fi o lucrare binecuvântată de Dumnezeu şi folositoare Bisericii.

Vă adresăm părinteşti şi frăţeşti urări de sănătate, de pace şi bucurie, întru mulţi şi binecuvântaţi ani, rugând-ne Domnului nostru Iisus Hristos să dăruiască, pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Ciprian, din Corint, pe care îl prăznuim astăzi, harul Său cel sfânt şi mântuitor Înaltpreasfinţiei Voastre, tuturor clericilor şi credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, precum şi tuturor celor care vă vor sprijini în activitatea sfântă pe care o împliniţi.

Ca semn de preţuire pentru viitoarea activitate liturgică şi pastorală a Înaltpreasfinţiei Voastre, pentru ostenitorii centrului eparhial şi pentru slujitorii şi închinătorii acestei noi, mari şi frumoase Catedrale Arhiepiscopale din Buzău, oferim în dar o Sfântă Evanghelie nouă, tipărită şi ferecată la Tipografiile şi Atelierele Patriarhiei Române.

Cu multă bucurie, Vă încredinţăm, Înaltpreasfinţia Voastră, de sprijinul nostru personal şi al ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în lucrarea sfântă la care aţi fost chemat, spre slava Preasfintei Treimi, binele Bisericii noastre şi mântuirea celor binecredincioşi!

† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Patriarh Daniel,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Distinşi reprezentanţi ai autorităţilor de stat, centrale şi locale,
Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, slujitori ai sfintelor altare,
Preacuvioase maici şi binecuvântat popor al lui Dumnezeu,
din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei,

Cu adâncă smerenie şi teamă sfântă, îndrăznesc să urc astăzi treptele tronului de arhipăstor al clerului şi credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, având nădejdea şi credinţa neclintită că „dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte”,  mă va întări „spre slujirea ce-mi este pusă înainte”, ca „să nu fiu ruşinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmaşii mei”, după cuvântul psalmistului şi proorocului David (Ps. 24, 2).

Este o mare binecuvântare pentru mine să fiu rânduit astăzi la cârma corabiei lui Hristos din această veche eparhie, întemeiată în anul 1502, de către domnitorul Radu cel Mare al Ţării Româneşti şi Sfântul Ierarh Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului, dar ale cărei începuturi datează încă din secolul al IV-lea, ea fiind de fapt continuatoarea unei eparhii mai vechi, cunoscută ca Biserica Gothiei, care a înflorit duhovniceşte în zona de curbură a Carpaţilor, în vremuri de restrişte pentru strămoşii noştri, aflaţi pe atunci în plin proces de formare ca popor român şi creştin, şi care a rodit întru sfinţenie, prin numărul mare de martiri, în frunte cu Sfântul Sava, ocrotitorii dreptcredincioşilor creştini, trăitori pe aceste plaiuri.

În cei 510 ani de la înfiinţare, poporul lui Dumnezeu din această eparhie a fost călăuzit duhovniceşte de numeroşi ierarhi, între care se cuvine să amintim măcar numele câtorva – Luca din Cipru, distins diplomat şi sfetnic al marelui voievod Mihai Viteazul; Mitrofan, strălucitul meşter tipograf şi diortositor al Bibliei lui Şerban Cantacuzino; Chesarie, ctitor de biserici şi şcoală teologică, precum şi întemeietorul primei şcoli naţionale din Buzău; Filothei cel iubitor de patrie şi neam şi sprijinitor al Unirii din 1859; Dionisie Romano cărturarul, fondator al Bibliotecii Academiei Române şi primul ei membru de onoare; marele mitropolit Antonie Plămădeală, deschizător de drumuri într-o epocă ostilă credinţei şi Bisericii şi încheind cu vrednicul de pomenire vlădică Epifanie cel gospodar.

Gândindu-mă la vrednicia lor şi la bogata moştenire culturală, spirituală şi materială transmisă urmaşilor, mă cutremur atât în faţa exigenţelor pe care le impune însemnătatea acestei eparhii istorice – izvor de credinţă, de unitate naţională şi valori nepieritoare – cât şi a aşteptărilor celor care m-au primit cu atâta dragoste, bucurie şi speranţă; cu toate acestea, simt în adâncul sufletului un glas lăuntric dumnezeiesc, care mă încurajează tainic, şoptindu-mi cuvintele „nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5).

Pentru aceasta, dau mai întâi slavă Preasfintei Treimi, Dumnezeul îndurărilor şi al iubirii de oameni, că m-a învrednicit să pun un nou început slujirii mele arhiereşti, după zece ani şi jumătate de activitate administrativă, culturală, social-filantropică, pastoral-misionară şi liturgică, desfăşurată, ca episcop vicar patriarhal, la Patriarhia Română şi în Arhiepiscopia Bucureştilor, sub îndrumarea şi povăţuirea a doi patriarhi înţelepţi ai Bisericii noastre, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; totodată, doresc să exprim profundă recunoştinţă tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru votul de încredere pe care mi l-au acordat în data de 28 februarie, anul mântuirii 2013, când m-au ales în demnitatea de Arhiepiscop al de Dumnezeu păzitei Eparhii a Buzăului şi Vrancei, rămasă vacantă în urma trecerii la cele veşnice a vrednicului vlădică Epifanie Norocel, în data de 7 ianuarie 2013.

Încrederea şi dragostea iubiţilor fraţi întru arhierie mă onorează, desigur, dar mă şi îndatorează, deoarece îmi dau seama de povara crucii ce mi s-a aşezat astăzi pe umerii mei slabi, deodată cu acordarea însemnelor bisericeşti specifice acestui moment – mantia şi cârja arhierească – urmate de aşezarea mea în tronul de arhipăstor al credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în calitatea sa de întâistătător şi al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, din care face parte această eparhie.

Fără îndoială, emoţiile pe care le trăieşte un ierarh în astfel de clipe sunt copleşitoare; multe şi felurite sunt gândurile ce-i trec prin minte, pe măsură ce conştientizează responsabilităţile uriaşe pe care şi le asumă faţă de comunitatea credincioşilor ce-i este încredinţată spre păstorire, începând chiar cu această duminică binecuvântată, când la Sfânta Liturghie am ascultat cu toţii cutremurătoarele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, referitoare la înfricoşătoarea Judecată, ce va avea loc la sfârşitul veacurilor, când Fiul Omului va să vină cu slavă şi cu putere multă, înconjurat de sfinţii Săi îngeri (cf. Matei 25,31), ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

Criteriul de judecată, în funcţie de care unii vor fi rânduiţi la viaţa veşnică, iar alţii la osânda veşnică, îl va constitui modul în care am împlinit porunca iubirii aproapelui, ca expresie a iubirii faţă de Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce din iubire nemărginită faţă de oameni S-a întrupat pe pământ, a trăit asemenea nouă, a suferit moarte pe cruce pentru păcatele întregii omeniri, a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri întru slavă, şezând de-a dreapta Tatălui, iar toate acestea, pentru a-l salva pe om din robia păcatului şi a morţii şi a-l repune în starea de comuniune cu Dumnezeu, pierdută cândva, în zorii creaţiei, din pricina păcatului neascultării.

Nicicând nu mi-au răsunat mai clare cuvintele Dreptului Judecător ca în ziua de astăzi, când Sfântul Sinod al Bisericii noastre strămoşeşti mi-a încredinţat, prin glasul Întâistătătorului ei, spre pază şi păstorire, Biserica lui Hristos din ţinuturile Buzăului şi Vrancei, sfinţite de-a lungul secolelor, cu sânge de  martiri şi binecuvântate de rugăciunea multor sfinţi cuvioşi şi mucenici, precum Vasile de la Poiana Mărului şi Teodosie de la Brazi, trăitori în schiturile şi mănăstirile fondate pe aceste meleaguri încă din primul mileniu creştin şi care constituie mărturii elocvente ale credinţei ortodoxe şi ale trăirii autentice în Hristos.

Din nefericire, în ultimii ani, societatea românească, ca de altfel întreaga lume, se confruntă cu grave probleme sociale din cauza crizei economico-financiare, care generează adevărate drame în viaţa oamenilor şi a căror soluţionare este, în primul rând, de competenţa factorilor politici şi de conducere ai statelor.

Dar cea mai periculoasă criză, cu consecinţe dezastruoase în planul vieţii spirituale, o constituie cea morală, din cauza înmulţirii păcatelor de tot felul, precum mândria, lăcomia, setea de putere, autosuficienţa şi indiferenţa faţă de valorile perene ale umanităţii, care au dus la slăbirea şi relativizarea credinţei, la înstrăinarea omului de Dumnezeu, la împuţinarea iubirii faţă de aproapele şi la diminuarea comuniunii şi solidarităţii umane.

În aceste circumstanţe, omul contemporan are nevoie mai mult ca oricând de repere morale autentice şi de ajutor spiritual, pentru a redescoperi calea dreptei credinţe în Hristos, singura valoare care dă sens vieţii sale pământeşti, în perspectiva dobândirii vieţii veşnice.

Or, pentru aceasta, un rol determinant în ţara noastră l-au avut întotdeauna şi îl au în continuare conducătorii spirituali ai comunităţilor creştine, preoţii din parohii şi mănăstiri, conduşi de episcopii, pe care Duhul Sfânt i-a rânduit să păstorească „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28), motiv pentru care şi ei vor fi răspunzători de felul în care credincioşii vor da sau nu vor da „răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”.

Care este însă semnificaţia cuvântului „episcop” şi de unde izvorăşte autoritatea celui ce va trebui să dea socoteală în faţa nemitarnicului Judecător, pentru sufletele ce i-au fost încredinţate spre păstorire? De ce îl înconjoară credincioşii cu atâta respect şi-i arată cinste şi preţuire? Oare, doar din pricina faptului că este conducătorul unei instituţii bisericeşti superioare, asimilat demnitarilor publici? Nicidecum! Deoarece – aşa cum ne încredinţează  Sfântul Apostol Pavel – „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu precum Aaron” (Evrei 5, 4), căci „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu” (Evrei 5, 1), adică să-L slujească pe Dumnezeu prin slujirea oamenilor.

Însăşi etimologia cuvântului episkopos, derivat din verbul grecesc episcopeo-episcopo, care înseamnă „a veghea, a priveghea şi a supraveghea”, sugerează întreita misiune a celui îndrituit să poarte acest apelativ – respectiv arhiereul – iar aceasta constă în următoarele îndatoriri: să vegheze asupra păstrării nealterate a dreptei credinţe, pe care trebuie să o cunoască şi să o propovăduiască „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4, 2); să privegheze în rugăciune smerită şi nevoinţe multiple pentru binele şi progresul duhovnicesc al credincioşilor încredinţaţi spre păstorire şi să-i supravegheze pe aceştia cu dragoste părintească, păzindu-i atât de atacurile vrăjmaşilor din afară, cât şi de pericolul propriilor lor slăbiciuni.

Din această perspectivă, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, în orice Biserică locală, cum este eparhia, episcopul este în primul rând păstor de suflete şi slujitor, întâistătătorul prin excelenţă al comuniunii euharistice. Din această slujire izvorăşte toată autoritatea sa episcopală: învăţătoare, sfinţitoare şi pastorală sau conducătoare. Lucrarea sa primordială este aşadar aceea de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, care constituie „dialogul lui Hristos cu Biserica şi al Bisericii cu Hristos” (Pr. Prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 276); la Sfânta Liturghie, episcopul prezidează adunarea euharistică „şezând în locul lui Dumnezeu şi fiind după chipul lui Hristos” – după expresia Sfântului Ignatie Teoforul – însă înconjurat de preoţi, care slujesc „după chipul Apostolilor”.

Când păstoreşte şi binecuvintează poporul din eparhia încredinţată lui, episcopul împărtăşeşte harul şi binecuvântarea Preasfintei Treimi primite prin săvârşirea Sfintei Euharistii, pentru sfinţirea credincioşilor şi a vieţii Bisericii locale. Din acest motiv, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie fără sfântul antimis pe Sfânta Masă, care poartă semnătura episcopului locului, antimisul fiind inelul de legătură ce exprimă legătura canonică şi liturgică a episcopului cu preoţii unei Biserici locale, care au mandat şi binecuvântare din partea sa pentru săvârşirea celor sfinte.

Sfântul Ignatie Teoforul, în drumul său spre martiriu, a arătat o grijă deosebită pentru unitatea Bisericii creştine, confruntată pe atunci cu fel de fel de concepţii, străine de duhul Evangheliei lui Hristos. De aceea, în epistolele sale adresate Bisericilor locale din Asia Mică, i-a îndemnat cu stăruinţă pe creştini să asculte de episcop, fără de care nu poate exista Biserică văzută. „Cu toţii să-l urmaţi pe episcop, după cum Iisus urmează pe Tatăl, iar pe preoţi, ca pe Apostoli; … Unde este episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde este Hristos, acolo este şi Biserica întreagă” (Epistola către Smirneni 8); „Trebuie să privim pe episcop ca pe Domnul Însuşi” – le spunea el Efesenilor ( Epistola către Efeseni 6).

Prin aceste cuvinte, Sfântul Ignatie înţelege că episcopul cuprinde sau adună în sine mulţimea credincioşilor, care alcătuiesc Biserica locală şi căreia Hristos îi dă unitate, prin dreapta credinţă şi prin Sfânta Euharistie, care este Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. El nu se sfieşte să accentueze legătura spirituală dintre episcop şi Iisus Hristos, pe Care Sfântul Apostol Petru Îl numeşte adevăratul „Păstor şi Episcopul sufletelor noastre” (I Petru 2, 25).

De aceea, episcopul văzut este typos şi chip sau icoană a lui Hristos – Arhiereul veşnic, după cum Hristos este chipul Tatălui. Aşadar, unitatea în jurul episcopului este unitate în harul lui Dumnezeu Cel în Treime închinat (Mitropolit Ioannis Zizioulas, Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în episcop (în lb. greacă), Athena, 1990, p. 97).

Sfântul Grigorie Teologul ne învaţă şi el că „episcopul este capul plinătăţii lui Hristos” şi că „ nu există episcop prin sine, fără Biserică, dar nici Biserică fără episcop”.

În ceea ce priveşte responsabilitatea învăţătorească a episcopului, care izvorăşte din întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, aceasta este sugerată chiar la momentul hirotoniei sale întru arhiereu prin aceea că episcopii săvârşitori ai acestei Sfinte Taine aşează pe creştetul său, deodată cu punerea mâinilor, o Sfântă Evanghelie deschisă, tocmai pentru a arăta că noul ierarh este învestit, prin harul Sfântului Duh, cu puterea de a propovădui Evanghelia mântuirii şi că are datoria de a transmite cu fidelitate adevărurile de credinţă, convins fiind că, prin cuvântul Evangheliei, împărtăşeşte credincioşilor pe Însuşi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, pe Iisus Hristos.

Această responsabilitate rezultă, de asemenea, şi din reprezentarea iconică a celor patru Sfinţi Evanghelişti pe mitra episcopului, aşezaţi în jurul chipului lui Hristos, Marele Arhiereu (cf. Evrei 4, 14), pentru a arăta că arhiereul văzut nu se predică pe sine sau alte învăţături omeneşti, ci pe Arhiereul cel nevăzut, Hristos Cel răstignit şi înviat, a Cărui învăţătură este consemnată în Sfintele Evanghelii şi explicitată apoi de către Sfinţii Părinţi cei de Dumnezeu inspiraţi.

Cât despre calitatea de păstor a episcopului, ne amintim din Evanghelia după Ioan (10,11) că Mântuitorul Hristos S-a definit pe Sine, printre altele, cu apelativul „Păstorul cel bun”, Care „îşi pune viaţa pentru oile Sale”.

După cum păstorul de oi îşi arată grija şi afecţiunea faţă de ele, prin aceea că le conduce spre păşune bogată şi apă curată (cf. Ps. 22, 2), păzindu-le, în acelaşi timp, de lupii cei răpitori, tot astfel, păstorul de suflete, episcopul şi, implicit, preotul, este chemat să vegheze neîncetat asupra credincioşilor, să-i apere şi să-i păzească de rătăciri, hrănindu-i duhovniceşte din cuvântul Sfintei Scripturi şi adăpându-i cu harul Sfântului Duh, prin rugăciunea sa neîntreruptă către Dumnezeu, în cadrul Sfintei Liturghii şi a celorlalte Sfinte Taine.

Dacă păstorul sufletesc va arăta bunătate şi iubire jertfelnică faţă de oile sale cele cuvântătoare şi le va călăuzi cu blândeţe şi înţelepciune pe calea mântuirii, acestea îl vor urma cu certitudine, pentru că îi cunosc glasul de părinte rugător şi veghetor şi, astfel, împreună – o turmă şi un păstor – vor pregusta încă din această viaţă bucuria şi fericirea Împărăţiei Cerurilor.

Iubiţi părinţi, slujitori ai sfintelor altare şi binecuvântaţi creştini din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei,

Cu aceste gânduri despre misiunea sfântă pe care trebuie să o împlinească episcopul în eparhia sa, dar şi cu emoţia firească a întâlnirii cu clerul şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, îmi încep astăzi arhipăstorirea, pe care doresc să o aşez sub semnul continuităţii, înnoirii şi dinamizării vieţii bisericeşti sub toate aspectele ei: spiritual, pastoral-misionar, liturgic, cultural, editorial, social-filantropic, catehetic şi administrativ-gospodăresc.

Aşa cum am afirmat public chiar în ziua alegerii mele în această înaltă demnitate bisericească, priorităţile mele ca arhiepiscop vor fi concentrate îndeosebi spre trei direcţii principale, aflate însă toate pe aceeaşi treaptă: consolidarea relaţiei părinteşti, organice, între arhipăstor şi preoţii de parohie; intensificarea vieţii duhovniceşti în cele peste 30 de aşezăminte monahale existente în cuprinsul eparhiei şi îmbunătăţirea calitativă a învăţământului teologic în cele două seminarii, din Municipiul Buzău şi Mânăstirea Răteşti.

Aceasta nu înseamnă că celelalte activităţi specifice unei instituţii bisericeşti superioare se vor bucura de mai puţină atenţie; dimpotrivă, ele vor gravita în jurul celor trei obiective menţionate mai sus şi vor constitui, de fapt, baza lor de susţinere.

De aceea, îi încredinţez pe toţi slujitorii sfintelor altare de la parohii şi mânăstiri că mă voi strădui să fiu cât mai prezent în viaţa lor şi a credincioşilor pe care îi păstoresc, săvârşind Sfânta Liturghie, împărtăşindu-le cuvânt de învăţătură şi bucurându-mă sau întristându-mă împreună cu ei la evenimentele triste care marchează, în genere, viaţa unei comunităţi.

Ştim cu toţii că există multă suferinţă în rândul credincioşilor noştri, iar vocaţia preoţilor şi a arhipăstorului lor este aceea de a aduce alinare în suflete şi de a-i ajuta efectiv, prin continuarea şi diversificarea programelor social-filantropice destinate categoriilor sociale defavorizate (familii sărace, copii abandonaţi, bătrâni singuri, ş.a.), precum şi a celor catehetice, menite să-i apropie şi mai mult pe tineri de Biserica lui Hristos, în care aceştia pot să-şi însuşească valorile morale creştine, precum dragostea, pacea, prietenia, frăţietatea, solidaritatea, responsabilitatea şi cooperarea între semeni. De ce?

Pentru că – aşa cum afirma Părintele Patriarh Daniel într-una dintre predicile sale – „omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materialist-consumiste şi a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice ori să reducă fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca iubire de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică. De aceea, trebuie să înţelegem că educaţia  creştină a copiilor, pe lângă formarea caracterelor umane în spiritul credinţei creştine, are drept scop să formeze nu doar cetăţeni ai patriei pământeşti, ci şi cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor, ai comuniunii de iubire veşnică divino-umană. Astfel, cateheza trebuie să îi înveţe pe copii să cultive valori profund umane şi sfinte…care îl evidenţiază pe om ca fiinţă capabilă de iubire eternă în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi (Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii, Ziarul Lumina de Duminică, 17 februarie 2013, p. 5).

Însă, pentru împlinirea acestor deziderate, arhiepiscopul sau arhipăstorul  dumneavoastră nu va reuşi dacă nu va fi ajutat; de aceea el are nevoie atât de rugăciunea, cât şi de sprijinul concret al păstoriţilor săi: în primul rând al colaboratorilor de la Centrul Eparhial, apoi al preoţilor de la parohii, în frunte cu părinţii protoierei, al monahilor şi monahiilor din mănăstiri, al autorităţilor locale şi al altor instituţii publice, care doresc să ajute Biserica pentru împlinirea vocaţiei ei spirituale şi sociale.

În acest sens, noul arhipăstor al Eparhiei Buzăului şi Vrancei îşi exprimă încă de pe acum deschiderea şi disponibilitatea de a coopera cu toţi cei ce şi-au asumat responsabilitatea de a sluji poporul, însă această cooperare se va întemeia negreşit pe principiile creştine care izvorăsc din Evanghelia lui Hristos.

Astfel, ne exprimăm speranţa că vom putea dezvolta o activitate cultural-misionară şi mai bogată, prin tipărirea şi răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a altor cărţi ziditoare de suflet în toate casele credincioşilor, prin conservarea şi restaurarea monumentelor bisericeşti care fac parte din patrimoniul cultural naţional, paralel cu activitatea social-filantropică şi catehetică, în special cea destinată copiilor şi tinerilor, pe care am menţionat-o mai sus.

Pentru aceasta, îi rog pe toţi creştinii ortodocşi din această binecuvântată eparhie să fie alături de arhipăstorul lor şi să-l sprijine în lucrarea sa pastoral-misionară, luând aminte la îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13,17).

În acest înţeles, se poate afirma că slujirea episcopală este, cu adevărat, un drum al Crucii şi al Învierii, deoarece arhiereul se roagă neîncetat pentru popor, se jertfeşte pentru binele lui, ridică pe umerii săi oaia cea rătăcită, ajutând-o să urce pe drumul Golgotei şi spre Înviere, ascultă suspinele săracilor, simte durerea şi suferinţa bolnavilor, este sensibil la tânguirea celor neputincioşi şi caută să aducă bucurie celor lipsiţi de ea.

Preafericirea Voastră,

Înainte de a-mi încheia cuvântul, îngăduiţi-mi să Vă mulţumesc încă o dată, din adâncul sufletului, pentru toată dragostea şi grija părintească arătate în cei cinci ani şi jumătate de împreună-lucrare la Patriarhie; sunt convins că sfaturile Preafericirii Voastre şi experienţa pe care am acumulat-o în diferitele domenii de activitate bisericească îmi vor fi de mare folos în această nouă etapă a slujirii mele arhiereşti, ca arhipăstor al unei eparhii.

Un cuvânt de aleasă preţuire şi gratitudine îndrept acum către ierarhii Bisericii Ortodoxe Române care şi-au luat osteneala de a fi alături de mine în acest moment unic şi crucial din viaţa mea şi, în mod deosebit, înalţilor oaspeţi din partea unor Biserici Ortodoxe surori: ÎPS Părinte Iosif, Mitropolit de Prikonisou, delegatul Sanctităţii Sale, Bartholomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului; ÎPS Părinte Ilarion, Mitropolit de Volokolamsk – Patriarhia Rusă – prieten şi colaborator în cadrul organismelor Panortodoxe şi creştine; ÎPS Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra – Biserica Ortodoxă a Greciei şi ÎPS Părinte Isaia, Mitropolit de Tamasou şi Orinis – Biserica Ortodoxă a Ciprului. Le mulţumesc din suflet pentru dragostea lor frăţească şi onoarea pe care mi-au făcut-o, venind de la distanţe mari pentru a împărtăşi cu noi bucuria unui nou început în slujirea Bisericii lui Hristos.

Mulţumesc, de asemenea, Preacucernicului Părinte Consilier-cultural Costică Panaite, pentru frumoasele cuvinte de întâmpinare rostite în numele clerului şi credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei şi-l încredinţez de toată preţuirea mea, exprimându-mi nădejdea unei rodnice cooperări pe tărâm cultural.

Salut, de asemenea, prezenţa la acest eveniment a înalţilor demnitari de Stat, senatori, deputaţi, miniştri şi reprezentanţi ai autorităţilor locale din judeţele Buzău şi Vrancea, precum şi ai altor instituţii publice, pe care îi asigur de tot respectul şi consideraţia noastră.

Cu sentimente de profundă recunoştinţă faţă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care m-a ales Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, faţă de profesorii de la Seminarul Teologic Chesarie Episcopul din Buzău şi de la Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Thessalonic;  cu sentimente de gratitudine şi preţuire faţă de ierarhii care m-au călăuzit de-a lungul anilor, în vremea studiilor teologice – Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Casian al Dunării de Jos, Teofan al Moldovei şi Bucovinei şi Galaction al Alexandriei şi Teleormanului, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; cu sentimente de pioşenie faţă de fericiţii întru adormire, vrednici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – Teoctist, Patriarhul României, Hristodoulos, Arhiepiscopul Athenei, şi Mitropoliţii Hrisostom al Edessei şi Maxim de Serres; cu sentimente de frăţească şi părintească dragoste faţă de toţi slujitorii sfintelor altare şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei; cu sentimente de stimă faţă de autorităţile de stat locale şi centrale şi ale altor instituţii publice, aici, prezente, mă încredinţez cu toată fiinţa mea milostivirii Preasfintei Treimi, Dumnezeul nostru, rugându-mă Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, să-mi dăruiască sănătate, putere şi înţelepciune, pentru a păstori cu cinste şi demnitate poporul lui Dumnezeu din această binecuvântată eparhie şi de a păstra nealterată comoara dreptei credinţe, pe care vrednicii noştri înaintaşi au apărat-o cu multe jertfe şi nevoinţe.

În încheiere, îi încredinţez pe toţi slujitorii sfintelor altare de la parohii şi din mănăstiri, pe monahi şi monahii, pe profesorii şi elevii Seminarului Teologic şi mai ales pe dreptcredincioşii creştini, tineri şi vârstnici, că am venit aici să-L slujesc pe Hristos cu toată dragostea, dăruirea şi devotamentul meu, adică pe dumneavoastră, cei ce constituiţi realmente Trupul Său tainic, Biserica, şi sunteţi, totodată, „pecetea apostoliei mele în Domnul”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (1 Cor. 9,2) şi odorul de mare preţ pe care Hristos îl va cere de la mine la cea de-a doua Sa venire.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin”.

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

Facerea (cap. 7)

Facerea

*

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Traducerea noastră s-a făcut din limba greacă veche, conform: Septuaginta (LXX), ed. Alfred Rahlfs, Ed. Württembergische Bibelanstalt/ Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, inclusă în ediția electronică BibleWorks v. 7.

***

Cap. 1, 2, 3, 4, 5, 6.

***

Capitolul 7

1. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Noe: „Intră tu și toată casa ta întru arcă, căci pe tine te-am văzut drept înaintea Mea în neamul acesta.

2. Şi din[1] animalele curate adu înăuntru [isagaghe], către tine, [câte] șapte. Șapte de parte bărbătească și de parte femeiască. Și din animalele necurate [câte] două. Două de parte bărbătească și de parte femeiască.

3. Şi din[2] păsările cerului [care sunt] curate [să iei câte] şapte. Șapte de parte bărbătească și de parte femeiască. Și din păsările necurate câte două. Două de parte bărbătească și de parte femeiască. [Ca astfel] să le păstrezi sămânţa[3] [lor] pe tot pământul.

4. Căci [mai sunt] încă șapte zile [și] Eu voi aduce ploaie pe pământ 40 de zile şi 40 de nopţi și voi șterge/ nimici [exalipso] toată învierea [pasan tin exanastasin][4] pe care am făcut-o de la fața pământului”.

5. Și a făcut Noe toate după cum i-a poruncit lui Domnul Dumnezeu.

6. Și Noe era de 600 de ani. Și potopul [o cataclismos] a făcut [să fie] apă pe pământ[5].

7. Şi a intrat Noe și fiii lui și femeia lui și femeile fiilor lui cu el întru chivot/ arcă, din cauza apei potopului.

8. Și din păsări şi din animalele curate şi din animalele necurate și din toate reptilele/ târâtoarele de pe pământ

9. [au intrat câte] două. [Câte] două au intrat către Noe întru chivot/ arcă, parte bărbătească și parte femeiască, după cum i-a poruncit lui Dumnezeu.

10. Și [potopul] a venit după 7 zile. Și apa potopului a venit pe pământ,

11. în al 600-lea an în viaţa lui Noe, în luna a 2-a, în a 27-a [zi] a lunii. [În] ziua aceea s-au desfăcut/ au izbucnit [erraghisan] toate izvoarele abisului [e pighe tis abissu] şi cataractele [i catarracte][6] cerului s-au deschis.

12. Și a fost ploaie pe pământ 40 de zile şi 40 de nopți.

13. În ziua aceea a intrat Noe, [cât și] Sim, Ham [și] Iafet, fiii lui Noe şi femeia lui Noe și cele trei femei ale fiilor lui, cu el, întru chivot/ arcă.

14. Și toate fiarele sălbatice după felul lor şi toate animalele după felul lor și tot șarpele care se mişcă pe pământ după felul lui și tot [ce] e pasăre după felul ei[7].

15. [Toate] au intrat către Noe întru chivot/ arcă, două [câte] două, din tot trupul în care este duhul vieții [pnevma zois].

16. Şi [cele care] au intrat înăuntru, parte bărbătească și parte femeiască, din tot trupul au intrat, după porunca lui Dumnezeu către Noe şi Domnul Dumnezeu a închis [eclisen] pe dinafară chivotul/ arca lui.

17. Și a fost potop 40 de zile şi 40 de nopți pe pământ și s-a înmulțit apa și chivotul/ arca s-a ridicat și s-a înălțat de la pământ.

18. Și apa s-a înstăpânit [epecrati][8] și s-a înmulțit foarte pe pământ şi chivotul/ arca se purta [epefereto] pe deasupra apei[9].

19. Iar apa s-a înstăpânit foarte, foarte [mult] pe pământ și a acoperit toți munții înalți care erau sub cer.

20. [Și] apa s-a înălțat [cu] 15 coţi deasupra [munților] și acoperea toți munții înalți.

21. Și a murit tot trupul care se mișca pe pământ, al păsărilor și al animalelor și al fiarelor sălbatice și a tot târâtorul care se mișca pe pământ și a tot omul[10].

22. Și toate câte au suflarea vieții [pnoin zois] și tot cel care era pe uscat au murit.

23. Și a șters/ a nimicit toată înălțarea/ ridicarea [to anastima], care era pe fața a tot pământul, de la om până la animal și reptile/ târâtoare și păsările cerului. Și s-au șters [toate] de pe pământ și a rămas numai Noe și cei care erau cu el în chivot/ arcă.

24. Și s-a înălțat [ipsoti] apa pe pământ 150 de zile.


[1] Cu sensul de: dintre.

[2] Ibidem.

[3]  Se referă la posibilitatea de perpetuare, de înmulţire. Sămânța desemnează tot genul unei specii sau neamul ei. Sămânţa e înmulţirea în potență dar trebuie sămânță atât de la mascul cât şi de la femelă pentru reproducere, pentru continuitatea speciei ca atare.

Vorbirea Sfintei Scripturi e una concentrată dar ea poate fi observată până în ultimele ei consecinţe. Animalul provine din copulaţia celor două sexe distincte dar el e văzut atât ca formă seminală, cât şi ca rezultatul final, în speţă animalul matur. Dar cu toate că animalul nu mai poate să se reîntoarcă la starea primară, de făt sau de oocit, totuşi Dumnezeu ne aminteşte că el nu e decât sămânţă şi că nu trebuie să uităm acest amănunt.

[4] Ed. BOR 1988: „toate făpturile”. Ed. BOR 2001: „toate fiinţele”. Dar textul Septuagintei se referă la învierea vieţii pe pământ, la apariţia forfotei vieţii pe pământ. Omenirea e o mare de persoane, de fiinţe pline de viaţă raţională. Dar şi animalele şi plantele au într-un anume fel, specific fiecăruia, un anume fel de viaţă. Murmurul existenţei pământeşti e un murmur al vieţii.

Naşterea e o venire la viaţă. Dar naşterea e şi o „înviere”. Pentru că apare cineva care nu a mai fost şi care începe să devină, să fie de la un moment dat.

Este ștearsă departe de viață această omenire plină de viaţă rea, de o bucurie păcătoasă pentru viaţă, care și-a negat bucuria frumoasă de Dumnezeu.

De fapt, Dumnezeu nu distruge viaţa – căci ar fi un non-sens să lupte împotriva Sa – ci Se dispensează de acei oameni care nu mai vor să trăiască plenar viaţa, ci au eliminat din viaţa lor tocmai ce era cel mai frumos: o viaţă curată, sfântă. Pentru că își creaseră un mod de viaţă care amăra fiinţa lor, care o îmbolnăvea continuu. Căci ei erau de fapt morţi interior.

Nu potopul a omorât omenirea! Potopul nu a făcut decât să spele pământul de o lume deja moartă, dar care încă mai bântuia pe faţa lui. Din acest unghi,  dacă e privit potopul, el este o icoană a lumii ce va veni, unde lumea va avea o altă faţă, îndumnezeită şi unde prefacerea lumii va însemna o spiritualizare a ei şi nu o distrugere.

[5] Trebuie să vedem aici o indicare discretă a totalităţii pământului şi nu numai a unei anumite părţi afectate de diluviu.

[6] Cascadele.

[7] În ceea ce priveşte amintirea şerpilor şi a păsărilor ediţiile româneşti folosesc pluralul şi nu singularul ca în LXX. Însă singularul de aici conţine dimensiunea pluralului, pentru că se referă la soiurile de târâtoare şi  de păsări care au intrat în corabie.

[8] Ed. BOR 2001 a fost cea mai aproape de LXX în această situație, de unde am preluat verbul folosit.

[9] Aceeași purtare pe deasupra apei ca la Fac. 1, 2. Acolo Sfântul Duh Se purta pe deasupra apei iar aici chivotul, arca, corabia lui Noe, tip al Bisericii, se poartă pe deasupra apelor, izbăvind de moarte pe cei care se află în ea. Pentru că Biserica este plină de harul Prea Sfintei Treimi și ne poartă spre limanul mântuirii.

[10] Și prin această enumerare, în care omul e în finalul expunerii, Domnul ne arată că omul a murit pentru că s-a comportat mai prejos de demnitatea lui. S-a făcut ceea ce nu a fost: pătimaș.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno