Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei trece cu îndemânare de la un registru poetic la altul și stăpânește atât palierul sublimului, cât și pe cel al terifiantului, după cum vom vedea.

Dacă până acum am văzut mai des panorame celeste, imagini cosmice ale universului/ creației, privirea psalmistului se orientează și spre pământ, către frumusețea terestră.

Contextul psalmului 49, la care ne referim, este acela în care Dumnezeu îi amintește omului, prin glasul psalmistului profet, că lumea este creația Sa și că nu dorește jertfe de animale fără o viață curată, morală, a celui care aduce jertfa, fără iubire pentru Sine și pentru semenii lui.

A Sa este toată natura creată:

Hiara codrilor cea multă
Toată de Mine ascultă.
Am și dobitoace multe,
Și de zimbri-am cirez[i] multe,
Păsări încă am cu cârduri,
De se țân de hrană-n câmpuri.
Am și țarine destule,
De-m[i] sunt slugile sătule.
(Ps. 49, 45-52)

Se scoate în evidență multitudinea, bogăția faunei și a vegetației, fără prea multă detaliere, în cazul de față.

Detaliile le vom găsi în alți psalmi – în Ps. 103, cu precădere, dar nu numai acolo.

Însă și această privire panoramică nu este lipsită de semnificații și de valoare plastică și poetică.

Peisajul de mai sus este unul vast și aproape complet: el conține codri și câmpii („câmpuri”) și țarini (câmpuri cultivate), hiare [fiare/ animale sălbatice] și dobitoace [domestice], cirezi de zimbri și cârduri de păsări și totodată hrană pentru toate aceste viețuitoare, cât și pentru slugile lui Dumnezeu, pentru oamenii care fac voia Lui.

Imaginea care se imprimă pe retina minții este a belșugului creației, a preaplinului existențial, a vieții care inundă și adapă pământul. E o revărsare de viață în tot universul terestru, în mijlocul căruia omul nu trebuie să fie decât iubitor și ascultător.

Toate aceste făpturi aduse de Dumnezeu întru existență sunt multe, fapt subliniat (părut tautologic) de Dosoftei: „hiara codrilor cea multă”, „dobitoace multe”, „cirez[i] multe”, „țarine destule”. Încât „este lumea /…/ plină” (Ps. 49, 55-56).

Ideea de multitudine, chiar dacă perfect conturată, este completată de imaginile cirezilor și ale cârdurilor, conducând la impresia de suprasaturare de bunătate și viață, a pământului.

Astfel încât toate aceste elemente devin metonimice, pentru că ele ilustrează doar, un întreg care nu poate fi cuprins într-o enumerare, care depășește putința de reprezentare completă a sa.

Același procedeu, al metonimizării, îl va urma și Eminescu. Dar nu numai pe acesta, dar și pe cel al imprimării de trăsături aurorale/ caracteristici primordiale acestei naturi îmbelșugate și virgine, a cărei mulțime și frumusețe nu sunt pauperizate și afectate de morbul păcatului și al neascultării.

Poezia lui Eminescu este plină de codri și păduri emblematice

Cirezile de zimbri și cârdurile de păsări sunt impresionate și reușesc să imprime dimensiuni paradisiace naturii terestre.

Eminescu e posibil să fi preluat cirezile/ turmele și cârdurile de la Dosoftei (de codri nu mai vorbesc), pe care însă le transferă mai des pe seama peisajelor siderale: „cârduri lungi de blonde lune”, „stelele în cârduri blonde” (Memento mori), „stelele-n urmă gonite, o turmă” (Diamantul Nordului), „fluturii, Don Juanii grădinelor, vin în cârduri la nuntă” (Archeus), etc.

Semnificația este aceeași, a preaplinului existențial, la nivel terestru și cosmic.

Nu este, de altfel, prima dată, când Dosoftei suprapune belșugul edenic peste un peisaj de natură (un peisaj moldovenizat/ românizat, cu trăsături recognoscibile): „Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul [rodul],/ Cu cirezi și turme, copără pământul./ Dară miere dulce! Cine poate spune/ Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!/ Cine poate scrie toate de-amănuntul,/ Că știută este țara-n tot pământul!” (Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei).

Un tablou cu semnificații contrare aflăm puțin mai departe, în psalmul 52, în care descoperim o natură infernală, în locul celei paradisiace, un iad care este pedeapsa dumnezeiască pentru păcătoși, care nu renunță la fărădelegi:

Când să vor vedea-să petrecând cu pace,
Le va veni veste precum nu le place.
Fugindu-ș[i] de umbră, să hălăduiască,
Îi va-mproșca Domnul ca să-i răsâpească.
Cu multă urgie oasele le-a frânge,
Vor fi de ocară și nu s-or mai strânge,
Că vor cădea-n câmpuri goale și mâncate
De múșini, de pasări, de gadini spurcate.
(Ps. 52, 19-26)

Imaginile sunt macabre, înspăimântătoare.

Ne amintim că și altădată a construit Dosoftei astfel de perspective terifiante: „Să să concenească, să trec peste stârvuri /…/ Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,/ Să strângă troiene de vânturi suflate” (Ps. 17, 104, 119-120), etc.

Așa încât există două tipuri de peisaj dosofteian: cel paradisiac și cel infernal.

Did you like this? Share it: