Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [2]
Traduceri patristice
*
vol. 4
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș
***
Sfântul Augustin,
Episcopul Hipponei
(13 noiembrie 354-28 august 430,
pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)
*
Despre Sfânta Treime
*
Prima parte.
***
S-a zis: „Căci am judecat întru mine să nu știu altceva în voi, decât pe Iisus Hristos și pe Acesta răstignit” (I Cor, 2, 2). Apoi a zis: „Și eu în slăbiciune și în frică și în mare cutremurare am fost la voi” (I Cor. 2, 3).
Și puțin mai târziu le-a zis lor: „Și eu, fraților, n-am putut să vă vorbesc vouă ca unora duhovnicești [quasi spiritualibus], ci ca unora trupești [quasi carnalibus].
Ca unor prunci/ copii în Hristos, v-am dat să beți lapte, nu mâncare/ carne [escam]: căci încă nu erați în stare [să mâncați]. Dar nici acum încă nu puteți” (I Cor. 3, 1-2).
Când li se spun acestea, unii sunt iritați [irascuntur] și le privesc ca fiind spuse într-un mod care nu-i privește pe ei înșiși.
Și adesea preferă să creadă că cei pe care ei îi aud vorbind acestea nu au nimic vrednic de spus, mai degrabă decât [să creadă] că ei nu sunt în stare să înțeleagă/ să ia aminte [capere] la ceea ce au auzit.
Și câteodată, când ei întreabă despre Dumnezeu, noi le răspundem conform raționamentului lor, nu după cum ei doresc.
Pentru că nu au putere să înțeleagă, sau poate că nu suntem noi în stare să înțelegem sau să exprimăm [pe potriva minții lor].
Dar [ceea ce le spunem] le va arăta cât de incapabili și cu totul nepregătiți sunt ca să înțeleagă cele despre care întreabă.
Dar pentru că nu aud ceea ce doresc [să audă], ei cred că noi fie încercăm să părem deștepți/ pricepuți, ca să ne ascundem neștiința, fie că ne comportăm cu răutate, fiindcă suntem invidioși pe știința lor.
Și pleacă indignați/ revoltați și tulburați.
*
Capitolul II
4. De aceea, ajutându-ne Domnul Dumnezeul nostru, și pe cât stă în puterea noastră, ne vom strădui să oferim o explicație pentru lucrul despre care ei întreabă, și anume, acela că Treimea este unul, singurul și adevăratul Dumnezeu [quod Trinitas sit unus et solus et verus Deus] și că cel [ce este] drept mărturisește, crede și înțelege că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au una și aceeași fire sau esență [unius ejusdemque substantiae vel esentiae].
Astfel încât ei să nu se simtă luați în râs, ca și cum ne-am scuza [că nu putem să le explicăm].
Ci să poată învăța, prin însăși experiența lucrurilor, că binele absolut există, și acesta poate fi cunoscut numai de către mințile care sunt cu totul curățite [purgatissimis mentibus cernitur].
Și că ei înșiși nu sunt în stare să discearnă sau să înțeleagă pentru acest motiv: acela că ochiul slab [invalida] al minții umane nu poate contempla asemenea lumină orbitoare [excellenti luce], decât dacă s-a întărit hrănindu-se cu dreptatea credinței [per justitiam fidei].
Dar mai întâi [de toate] trebuie să cunoaștem, apelând la autoritatea Sfintelor Scripturi, dacă credința are puterea să facă aceasta.
Mai departe, dacă Dumnezeu binevoiește și ne dăruiește ajutorul Său, poate că vom putea fi de folos acestor parteneri de dispută atât de vorbăreți, mai degrabă aroganți decât în stare să cunoască, și, de aceea, suferind de o boală periculoasă.
Astfel încât ei să poată descoperi ceva de care să nu se poată îndoi.
Căci dacă nicio încredințare/ certitudine nu poate fi descoperită, atunci ei se vor plânge mai degrabă de propria lor minte decât de adevărul însuși sau de argumentele noastre.
Și dacă există, așadar, vreo scânteie a iubirii sau a fricii de Dumnezeu în ei, se întorc la calea credinței și la ordine/ cuviință [ordinem] și își dau seama în sfârșit cât de sănătos este medicamentul celor credincioși, care a fost instituit în Sfânta Biserică.
Prin acesta, credința bine învățată vindecă slăbiciunea minții, pentru ca să poată percepe adevărul care nu se schimbă, ca nu cumva îndrăzneala necugetată să scufunde [mintea] în credințe care sunt vătămătoare și mincinoase.
În ceea ce mă privește, nu voi șovăi să mă cercetez dacă sunt undeva în îndoială, nici nu mă voi rușina să învăț [de la alții], dacă undeva greșesc.
*
Capitolul III
5. Prin urmare, lasă-l pe oricine citește aceste pagini să înainteze împreună cu mine, unde este la fel de convins ca și mine.
Lasă-l să se întrebe împreună cu mine, unde este la fel de neîncrezător ca și mine.
Indiferent dacă își recunoaște greșeala ca fiind a sa [sau nu], lasă-l să se întoarcă la mine. Și chiar dacă este a mea, lasă-l să mă cheme din nou.
Astfel să intrăm împreună pe calea iubirii [charitatis viam] în căutarea Lui, despre Care s-a zis: „Căutați fața Lui întotdeauna” (Ps. 104, 4).
Aceasta este înțelegerea sfântă și sigură întru care eu, în prezența Domnului Dumnezeului nostru, voi intra împreună cu cei care citesc ceea ce scriu, și în toate scrierile mele, mai cu seamă în cea de față, în care căutăm să cunoaștem unitatea Treimii [unitas Trinitatis], a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt.
Căci nicăieri [ca aici] nu este greșeala mai mare, căutarea mai grea/ laborioasă și rezultatele mai mulțumitoare/ fructuoase.
Oricine exclamă în timp ce citește, „Nu este scris bine pentru că nu înțeleg”, găsește greșeli în exprimarea mea dar nu în credința mea.
Și poate că, într-adevăr, [ceea ce scriu] ar putea fi exprimat cu mai multă claritate, dar nimeni nu a vorbit [vreodată] într-un asemenea mod, încât să fie înțeles în toate de către toată lumea.