Zi: 14 martie 2013

Iubiții mei,

Postul Mare începe cu amintirea căderii Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva.

Cu amintirea căderii și a plânsului lor. A pocăinței lor…

Căci „scos a fost Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta și șezând în preajma lui, plângea tânguindu-se” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 100].

Cu ei începem, cu Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva…și tot împreună cu ei ajungem la Paști…și îi vedem în Icoana Învierii Lui…care este icoana scoaterii lor din Iad.

Pentru că postul nostru, care începe mâine, trebuie să ne scoată și pe noi din Iad…

Iar Iadul e necredință, e răutate, e nesimțire, e indiferență, e mojicie, e libertinaj, e alergare după iluzii.

Iar noi, cu toții și fiecare în parte, trebuie să ieșim din Iadul nostru dacă vrem să ne umplem de slava Celui răstignit și înviat, a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Care a luat trupul nostru tocmai pentru ca să arate că umanitatea e pentru a fi umplută de slava lui Dumnezeu și nu de urât.

Pentru că lumea s-a umplut de urât prin…neînfrânare.

Am păcătuit prin aceea că am dorit lucruri…nedorite de Dumnezeu.

De aceea „o poruncă am călcat, a Stăpânului meu și de tot binele m-am lipsit” [Ibidem]. Pentru că binele e comuniunea cu Dumnezeu iar în comuniune cu El stau prin ascultarea Lui.

Și prima rugăciune de dezlegare de la Înmormântare ne amintește faptul că tot binele nostru, al oamenilor, consta în faptul că eram împodobiți „cu înfățișare și frumusețe” dumnezeiască, asemenea unei „cinstite făpturi cerești” [Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 233].

Pentru că binele nostru era acela că eram plini de slava Lui.

Însă pentru a rămâne în slava Lui, în iubirea Lui, în frumusețea Lui e nevoie de…efort continuu. De întărirea în bine. De exercitarea noastră în tot binele, în toată virtutea.

Pentru că binele interior se ține din bine…din faptele făcute în harul lui Dumnezeu.

Și de aici…nevoia de a liturghisi, de a posti, de a ne ruga, de a face metanii, de a munci, de a studia, de a scrie, de a traduce, de a clădi lucruri bune.

Pentru că binele ne ține în bine.

Și nu ne mai putem lăuda cu faptele noastre bune, dacă le privim ca pe aerul care ne ține în existență, pentru că ele nu sunt un surplus al nostru, ceva care facem peste termen…ci o necesitate.

O necesitate personală…care e pe măsura dorinței omului.

Și dacă unii se nevoiesc mai mult e pentru că simt că au nevoie de mai mult…și mai multul lor nu e un moft ci o necesitate ontologică.

De aceea postul, rugăciunea, citirea, slujba sunt pe măsura inimii omului.

Și dacă încercăm să turnăm cu toptanul cunoaștere și sentimente și responsabilitate în ființa cuiva vom realiza că va socoti binele un lucru nenecesar. Chiar rău…

Pentru că fiecare are măsura lui…deschiderea lui…capacitatea lui de a înțelege lucrurile și de a primi pe Dumnezeu și pe oameni în inima lui.

Însă nu trebuie să rămânem la stadiul în care suntem…ci trebuie să fim avizi de mult…de și mai mult în materie de înțelegere și de iubire a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Trebuie să fim avizi de adevărul Lui, de curăția Lui, de frumusețea Lui…care ne face să ne rușinăm de întunericul nostru, de iadul nostru interior…

De goliciunea noastră…care înseamnă scoaterea din „desfătare și din bucuria cea neîncetată” [Triodul, ed. cit., p. 101].

Căci dacă nu trăim mereu în simțirea și în vederea Lui, în recunoașterea Lui, în dorirea Lui, în simțirea continuă a nevoii de El…nu avem desfătare duhovnicească. Nu suntem în bucuria Lui cea negrăită.

Iar toate slujbele acestui mare și zdrobitor post, epuizant…ne vor aminti mereu că fericirea noastră e înăuntrul nostru și nu în afara noastră.

De aceea, de la Matei 25, de duminica trecută, de la Judecata Lui…Biserica ne întoarce azi la Matei 6.

Și în Mat. 6, 14-21, în Evanghelia de azi, Domnul ne vorbește despre iertare, despre post și despre milostenie.

Adică despre faptele care ne țin în harul lui Dumnezeu…care ne întrețin sănătatea interioară, duhovnicească.

Pentru că lucrurile pe care noi le cerem cu toată inima lui Dumnezeu sunt iertarea, miluirea, umplerea noastră de har.

Iar prin iertare, prin post, prin rugăciune, prin milostenie…aducem lumina Lui în sufletele oamenilor, aducem ușurarea Lui, aducem eliberarea Lui de teamă, de singurătate, de neștiință, de egoism.

Căci atunci când oamenii simt că Dumnezeu lucrează prin noi…și se deschid lui Dumnezeu datorită nouă, ei simt că Dumnezeu e viu și prezent în Biserica Sa, că e mereu cu noi…și că acest a fi cu noi al lui Dumnezeu e o realitate și nu o poveste.

Iar dacă slava Lui ne inundă, dacă adevărurile Lui înfrățesc în noi și dau rod, dacă frumusețea Lui e îmbrăcămintea sufletelor noastre…atunci suntem niște ridicați din Iad, din moarte, din păcatele noastre de către Dumnezeu și ne veselim dumnezeiește în Biserica Sa.

Despre cine suntem noi...împreună cu El e vorba în toată iconomia mântuirii!

Despre ce face Dumnezeu din noi.

Și ce vrea El să facă din noi e să ne reîmbrace în veșmântul nestricăciunii, adică în slava Sa…așa cum l-a făcut El pe om dintru început.

Dar pentru a ne umple de nestricăciunea slavei Sale trebuie să lepădăm de la noi…în mod dureros, prin asceză, prin renunțarea la plăceri și fapte vătămătoare…rănile păcatelor.

Iar a accepta durerea care aduce vindecare înseamnă a scăpa de consecințele păcatelor noastre care înseamnă Iadul nostru.

Durerea tămăduitoare, durerea și oboseala care ne umplu de har…ne umplu de Raiul nostru, de Raiul nostru de taină/ mistic…pentru care suntem foarte mulțumitori în fața lui Dumnezeu…pentru că știm cum arată Iadul…cum arată depărtarea de El…

De aceea, Biserica ne cheamă să urcăm de la moarte la viață cu Hristos Dumnezeu, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Treimea cea preasfântă și preadumnezeiască, pentru că Dumnezeu e Raiul nostru.

Pentru că Raiul nostru e comuniunea veșnică cu Cel veșnic, frumusețea veșnică cu Frumusețea întreit-ipostatică, viața desăvârșită cu Cel ce este Viața lumii.

Și El, Cel ce ne-a creat pe noi spre viață și nu spre moarte, ne va da nouă, tuturor, să gândim ce e propriu Lui și să facem faptele voii Lui, dacă Îl punem pe El început, cuprins și împlinire a toată dorința și fapta noastră.

Dumnezeu să binecuvinteze eforturile noastre, ale tuturor, din acest preafrumos post al mântuirii, pentru ca prin toate să ne umplem de slava Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!