Zi: 16 martie 2013

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [31]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

***

Domnul Dumnezeu caută spre rugăciunea noastră și ascultă bucuria celor credincioși [8, 28]. Și ochii Lui sunt deschiși întru casa Lui ziua și noaptea [8, 29]. Căci El ascultă rugăciunea care se face în casa Lui/ în templu [8, 29-30].

Și Sfântul Salomon leagă prezența harică a lui Dumnezeu în templu de prezența Lui în cer în 8, 30, atunci când spune: „Și Tu vei asculta în locul sălășluirii Tale în cer și vei face și milostiv vei fi [Si isacusi en topo tis catichiseos Su en urano che piisis che ileos esi]”. Pentru că El privește spre pământ și spre casa Lui și e prezent în ea prin slava Lui, pentru că El e prezent în întreaga Lui creație prin slava Sa.

El ascultă din cer și face și judecă pe Israil [8, 32, 34]. Și dă celui nedrept după nedreptatea lui și celui drept după dreptatea lui [8, 32]. Însă cu cei care își recunosc păcatele și se roagă Lui, El va fi milostiv cu păcatele lor [8, 34].

Cerul se oprește și nu mai dă ploaie din cauza păcatelor oamenilor [8, 35]. Și neplouarea e o smerire a noastră din partea Domnului [8, 35].

Domnul ne arată calea cea bună [tin odon tin agatin] pe care trebuie să mergem [8, 36]. Și El este Cel care dă ploaie pe pământ [8, 36].

În 8, 39 și 8, 43 se adaugă ceva textului de la 8, 30 pe care l-am prezentat mai sus: „Și Tu vei asculta din cer, din gata/ pregătitul [ex etimu] lăcașul Tău și milostiv vei fi”. Căci locașul Lui deja pregătit e locașul Său cel veșnic.

Domnul dă oamenilor după faptele lor, după cum le cunoaște inimile lor [8. 39]. Căci doar El cunoaște inima tuturor fiilor oamenilor [8, 39]. Și e pentru prima oară în LXX când se subliniază cunoașterea tuturor inimilor oamenilor de către Dumnezeu. Adică atotștiința Sa în ceea ce privește viața interioară a oamenilor.

De aceea e nevoie de temerea de Dumnezeu în toată viața noastră [8, 40].

8, 42, în MGK, e mai extins decât în LXX. Și în MGK găsim sintagmele: „mâna Ta cea tare” [tin hira Su tin cratean] și „brațul Tău cel întins” [ton brahiona Su ton exiplomenon].

Iar străinul va fi ascultat și el dacă va veni în casa Domnului [8, 43].

Căci trebuie să cunoască toate popoarele numele Domnului și să se teamă de El [8, 43]. Fiindcă numele Domnului e chemat peste casa Lui [8, 43]. Și observăm aici dorința lui Salomon de a universaliza cultul lui Dumnezeu din Ierusalim. Dorința ca Ierusalimul să devină centrul de închinare al umanității.

Domnul face dreptate celor care se roagă către El [8, 45]. Iar păcatul e făcut în relație cu Dumnezeu, pentru că păcatul Îl vizează pe El. De aceea, „vor păcătui  Ție”[8, 46]. Însă, în comparație cu Dumnezeu, „nu este om care să nu greșească [uc estin antropos os uh amartisete] [8, 46].

Dar când oamenii vor păcătui Domnul „îi va da pe ei înaintea vrăjmașilor” lor [8, 46, cf. LXX]. În MGK, la 8, 46, există și amănuntul că Domnul „îi va urgisi întru ei” [orghistis is aftus]. Și tocmai pentru că El îi va urgisi, îi va da pe mâna vrăjmașilor lor [8, 46, MGK]. Iar vrăjmașii îi vor duce în robie [8, 46, LXX].

Însă scăparea din robie se face prin întoarcerea inimilor, prin pocăință și prin recunoașterea greșelilor în fața lui Dumnezeu [8, 47-48]. Căci pocăința, ca și păcatul, se face în relație cu Dumnezeu.  Și când se vor întoarce către Domnul, în toată inima și în tot sufletul lor, El îi va dezrobi [8, 48].

Domnul e milostiv și îi face și pe oameni milostivi cu cei care se pocăiesc [8, 50]. Căci ochii și urechile Sale sunt deschise în rugăciunea celor credincioși [8, 52].

Salomon binecuvintează pe Domnul pentru că El a dat odihnă lui Israil [8, 56]. Și a înțeles că nu a rămas niciun cuvânt bun spus de Domnul în mâna lui Moise, care să nu coincidă [u diefonisen]/ care să nu se fi împlinit [8, 56]. Pentru că Salomon era conștient de faptul că cuvintele lui Dumnezeu se împlinesc în viața lui Israil.

Salomon vrea ca Domnul să fie cu ei cum a fost și cu părinții lor [8, 57]. Iar a fi cu poporul lui Israil înseamnă ca Domnul să nu-i lase/ să nu-i lepede de la El/ să nu-i părăsească/ să nu-i abandoneze [mi engatalipito] și să nu Se întoarcă [apostrepsito] de la ei [8, 57]. Pentru că relația e față către față, presupune comunicarea directă, iar întoarcerea Lui de la ei înseamnă părăsirea lor.

Dar pentru a rămâne cu noi trebuie să plecăm inimile noastre către El, să mergem în toate căile Lui și să păzim toate învățăturile și poruncile Lui, pe care le-a poruncit părinților noștri [8, 58].

În 8, 59, Salomon consideră cuvintele rugăciunii ca „apropieri către Domnul [enghizontes pros Chirion]”. Și aceste apropieri sfinte de Domnul, adică rugăciunile, sunt cele care „fac dreptatea” [tu piin to dicheoma] noastră [8, 59].

Din nou despre universalizarea credinței lui Israil, pentru că trebuie să cunoască toate popoarele pământului că Domnul Dumnezeul lui Israil este Dumnezeu și nu mai există altul [8, 60].

Inimile noastre trebuie să fie desăvârșite [telie] către Domnul Dumnezeu, pentru ca în mod sfânt [osios] să mergem în poruncile Lui și să le păzim pe ele [8, 61].

Praznicul [tin eortin] se face înaintea Domnului Dumnezeu [8, 65]. Și cei care participă la el trebuie să se bucure și să aibă inimă bună pentru bunătățile pe care le face Dumnezeu oamenilor [8, 66].

Domnul i Se arată lui Salomon pentru a doua oară [9, 2]. Bineînțeles, i Se arată în vedenie. În mod extatic. Și îi spune că a auzit glasul rugăciunii lui și că i-a făcut lui după toată rugăciunea sa [9, 3]. Căci a sfințit casa Lui, ca să stea numele Său acolo întru veac și vor fi ochii și inima Lui acolo în toate zilele [9, 3].

La 8, 52 a fost vorba despre ochii și urechile Lui. Aici, la 9, 3, pentru prima oară, se vorbește în binom despre ochii și inima Lui.

Iar El cere de la noi să mergem înaintea Lui „în sfințenia inimii și în dreptate” [en osiotiti cardias che en eftititi ] [9, 4], făcând toate poruncile Lui [9, 4].

Domnul va ridica tronul lui Salomon peste Israil întru veac [9, 5], dacă va împlini voia Lui. Dar dacă va sluji la alți dumnezei [9, 6], Domnul îl va îndepărta pe Israil de pe pământul pe care i l-a dat și va lepăda de la fața Lui casa/ templul și îl va face pe Israil să fie pe cale de dispariție și întru vorba tuturor [9, 7].

Și cei care vor vedea casa Lui înaltă părăsită se vor minuna pentru ce a făcut Domnul cu ea și cu pământul lui Israil [9, 8-9]. Pentru că El îi va părăsi tocmai pentru că ei L-au părăsit pe El [9, 9]. Și părăsirea noastră de către Dumnezeu este un rău/ o nenorocire [tin cachian] [9, 9].

Regina Saba/ Sava [vasilissa Sava] Îl binecuvintează pe Domnul Dumnezeu că l-a pus pe Salomon pe tronul lui Israil [10, 9]. Și totodată afirmă faptul că din iubirea [dia ton agapan] Domnului pentru Israil a devenit rege Salomon, pentru „a face judecată în dreptate” [10, 9].

Din 10, 24 aflăm că toți regii pământului căutau fața lui Salomon ca să audă înțelepciunea [tu acuse tis froniseos] pe care Domnul i-a dat-o în inima lui [en ti cardia aftu].

Însă, datorită femeilor lui [11, 1-2, LXX și 11, 1-3 MGK], la vremea bătrâneții, Salomon nu a mai avut inima lui desăvârșită cu Domnul Dumnezeu [11, 4]. Și slujind idolilor [11, 5-7, LXX], el a făcut rău înaintea Domnului și nu a mai mers după Domnul ca David, tatăl său [11, 8, LXX].

De aceea Domnul l-a urgisit [orgisti] pe Salomon, pentru că și-a abătut [execlinen] inima lui de la Domnul Dumnezeu [11, 9]. Și îi vestește acestuia că îi va rupe regatul [11, 11] în timpul fiului său [11, 12].

Domnul îi ridică lui Salomon un potrivnic [satan]: pe Ader Idumeul [11, 14]. Și la 11, 14 avem singurele două ocurențe ale lui satan în LXX.

În MGK avem antipalon [care înseamnă tot potrivnic, vrăjmaș, dușman] care are 3 ocurențe: I Sam. 2, 32, I Reg. 11, 14 și I Reg. 11, 23. Și în această ediție, la 11, 23, aflăm că Dumnezeu i-a ridicat lui Salomon alt potrivnic, după Ader, și anume pe Rezon, fiul lui Eliada.

Profetul Ahias Silonitul [11, 29] îi vestește lui Ieroboam faptul că Domnul îi va da 10 sceptre [11, 31], adică 10 neamuri ale lui Israil iar celelalte două vor fi ale lui Salomon [11, 32]. Căci aceasta e pedeapsa pentru idolatrie [11, 33].

În MGK, la 11, 36, aflăm că cele două seminții ale lui David sunt lumină [lihnon] înaintea Lui în Ierusalim. Și tot aici, la 11, 39, folosind un cuvânt unicat în MGK, cacuhisi, Domnul anunță că va face rău/ va chinui seminția lui David dar nu pentru totdeauna.

Istorie III. 2

7 comments

 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte.

*

4. O ciocnire între două trenuri

În ziarul Opinia, de duminică, 5 ianuarie 1914, sub titlul Teribilă ciocnire de trenuri, ni se prezintă evenimentul nefericit în următorii termeni tabloizi:

„Aseară a avut loc, între stațiile Crivina și Periș, o teribilă ciocnire între expresul de Galați, care sosește în Capitală la 7 și 5 minute și trenul de marfă 693.

Ciocnirea a fost extrem de violentă – așa că toate geamurile de la ultimele trei vagoane ale expresului s’au făcut țănduri [țăndări].

S’a iscat o panică teribilă – dar din nefericire nu este de cît un singur mort, frînarul Vasile Dima, care aruncat între vagoane, a fost oribil mutilat.

Sunt 12 vagoane complect sfărâmate – și, din cauza aceasta toate trenurile din și spre București, au avut mari întîrzieri”[1].

Adică nu numai azi se expediază în trei fraze un întreg eveniment, ci tabloidizarea are un trecut deloc recent în ziaristica românească.

*

5. Hașdeu și boierii

Pe 11 februarie 1869, Hașdeu își semna Oda la boiari. Un poem social în 19 strofe[2].

În care boierii sunt asemănați omizilor lacome, care au supt „sucul și sângele din vine”[3]. Din vinele românilor.

Jupânul [boierul] râde ca un gâde[4]. Suspinul poporului are ecou[5]. Și boierul a nesocotit „suspinul Românieĭ”[6].

În strofa a 8-a citează din Sfânta Scriptură despre învierea morților[7]. În strofa a 11-a, boierii au „hoĭturĭ învechite”[8].

Despre trupul mortului blestemat[9]. Și despre mitul că strigoiul se dezmorțește și iese din mormânt în timpul furtunii[10].

Fudulia boierului e datorată neamului său[11]. Deși el arată, prin tot ceea ce face, că suferă de goliciune de inimă și minte, e lacom, disprețuiește cele sfinte și e lipsit de rușine[12].

Boierii trag după ei „invasia [invazia] străină”, chemându-i astfel pe străini și unguri ca să danseze pe mormintele românilor[13].

Și se observă faptul că ungurii nu sunt niște „străini oarecare” ci o entitate aparte, care ne dorește răul mai mult decât oricare alt neam străin.

Ultima strofă îndeamnă la luptă, pentru ca să îngropăm „lăcustele”, adică pe cotropitori[14].

Numai că ultimul vers e disonant cu tot poemul: „Seĭ bațĭ prin libertate!…”[15].

Însă cum să îi bați prin libertate…dacă îi îngropi ca pe lăcuste?

 *

6. Umorul la 1900

Dumitru Teleor (1858-1920) își edita la 1900 cartea: Ultimele schițe umoristice[16]. Schițele fiind în număr de 10[17]…

În Cavaler servant, domnul D. I. Ștefănescu-Buzău se plimba pe bulevard cu amicul său, Ghiță B. Buleandră[18].

Doamna Ceprăzeanu[19] are ceva de spus, pe când „d-șoara Lelia Păstrăveanu” cântă romanțe[20].

Zizica[21], doamna Ciuciulescu a valsat[22], domnii Zemulescu și Bobițescu[23]…spun totul despre ei prin numele lor. Ei sunt caricaturali precum numele pe care le-au primit de la autor.

În Schiță vieneză (începe în p. 23), Betty apare alături de Tudorel[24].

În a 3-a, numită, În vizită, femeile au, de asemenea, nume bătătoare la ochi: Zoica, Mița, Săftica, madam Potgorăscu[25], Marița[26], madam Căldăreanu, Elenuța[27], Frosa, Ghița, Salomia, Bălașa[28]. La fel și singurul bărbat: Mihalache Pîngelescu[29]. Cel care pingelește pantofi.

În La biurou îi găsim, alături de domnul V. Popescu[30], și pe domnii Gion, Patriciu, Pangrati și Speranță[31].

„O damă bătrână” băgă capul pe ușă și întrebă: „Măiculiță, unde se dă bileturile de tren?”[32].

Niculcea Ionescu se recomandă. Îi răspunde Vasile Popescu[33].

Domnul și doamna Gândăceanu nu „șed” nicăieri altundeva decât „în jurul meseĭ din grădină”[34].

Doamna Gândăceanu citește, cu voce tare, romanul Viața la țară de Duiliu Zamfirescu. Gândăceanu ascultă…și lectura e la p. 84[35].

Însă domnul Gândăceanu „cască să i se rupă fălcile” de atâta lectură[36].

În La telefon se sună la Ministerul cultelor[37]. Domnul Licăescu[38] vorbește cu domnișoara secretară Ninetta, cu nume „de Botez” Elena, care locuiește „în fundătura Minotaurului”[39].

După care se descrie[40]: (imagine text).

Însă surpriza lui Licăescu a fost de proporții.

Nu exista nicio domnișoară Ninetta, ci un bărbat se dăduse drept domnișoară, imitând vocea unei fete[41].

Costică și Năică în Un ștrengar[42]. Și boierul îl alinta pe Anton Pann cu apelativul Antonică[43].

Năică apare și în O întîlnire[44]. Alături de Bibica[45]. În Tușa Joița, funcționarul ministerial se numește Zamfirache Păpurescu[46].

*

7.  Raziile polițienești

În Viața Capitalei din 1 ianuarie 1912[47] citim despre „o deciziune…lăudabilă”[48] a Poliției române. Căci „autoritățile polițienești” s-au hotărât să facă „un cât mai riguros control al femeilor ușoare clandestine”[49].

Și dacă atunci se hotărâseră să controleze…înseamnă că până atunci lăsaseră ca…să se prolifereze.

Cine sunt ușoarele clandestine? „Adică al femeilor acelora care fără nici o observație medicală, își practică meseria lor lamentabilă, și devin totdeauna adevărate pepiniere de maladii periculoase”[50].

Mai pe scurt: prostituția = focar de infecție.

Iar poliția a luat „măsuri autoritare în contra cărora nu se poate ridica nimeni”[51].

Însă autorul acestor rânduri nu era indignat că prostituția era o realitate degradantă în spațiul românesc…ci că femeile care se prostituau nu erau sigure din punct de vedere sexual, pentru că nu aveau control medical.

*

8. Teatrele de varietăți din țară

În același număr din Viața Capitalei, în p. 4, aflăm numele teatrelor de varietăți din țară (adică fără București), numele orașelor în care funcționează și numele directorilor lor.  Date de la 1912…

La Brăila, la Trocadero, director era S. Grinberg. Iar la Modern, tot în Brăila, director era I. Dumitriu.

La Bârlad, teatrul se numea Gabor iar directorul lui era I. Gabor.

În Bacău erau două teatre de varietăți: Splendid, condus de D. Popescu și Schmmetter condus de I. Schmmetter.

Filip, de la Buzău, era condus de Filip Dumitrescu. În Botoșani era Francez, condus de E. Paplicher.

La Craiova erau două: Böhm, al lui E. Böhm și Cocor, condus de Ștefan Forai.

Constanța era campioană în materie de teatre de varietăți: avea 7 teatre. Splendid era al lui Mișu Georgescu, Europa al lui G. Stavridi, Princiar al lui Miloși, Principesa Maria al lui Z. Ambrozi, Regal era condus de frații Gheorghiu, Șmolenski era al lui D. Vartolomeu, pe când Carmen Sylva al lui M. Nascalagiu.

În Câmpina era Braun, al lui Braun, în Focșani erau două: Regal, al lui D. Steiner și Terasa Napoleon a lui Napoleon, în Giurgiu era High Life al lui L. Lebenzan, în Galați două: London, condus de A. Drucker și Sofia, al lui Filip Iancu.

În Huși, teatrul Iacob era al lui Iacob Schwartz. În Iași, Coleseul Bragadiru era condus de Leibovici și Grinberg.

La Tecuci era Regal, condus de Segal, tot Regal se numea și cel din Târgu Ocna, condus de Rubinștein, la Ploiești era Grivița, al lui Adolf Venigher, la Roman teatrul se numea ca cel de la Giurgiu, High Life, și era al lui Ioan Nicolescu.

La Piatra Neamț era alt Regal, al lui Dumitru Leventis și ultimul de pe listă, cel de la Caracal, se numea Modern, condus de C. Pârvulescu.

[1] Ziarul Opinia (ziar conservator-democrat), anul XL, nr. 2.073, duminică, 5 ianuarie 1914, p. 3.

Ziarul are 4 pagini, apărea la Iași, și abonamentul lui, pe un an, costa 20 de lei.

[2] B. Petriceicu-Hâjdeu, Oda la boeri (1848-1869), Ed. Tipografia C. A. Rosetti, Bucuresci, 1869, 14 p.

[3] Idem, p. 5.

[4] Idem, p. 6.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 7.

[7] Idem, p. 8.

[8] Idem, p. 10.

[9] Idem, p. 11.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 13.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 14.

[15] Ibidem.

[16] D.[umitru] Teleor, Ultimele schițe umoristice, Ed. Tipografia G. A. Lazareanu, Bucuresci, 1900, 93 p.

[17] Idem, p. 94.

[18] Idem, p. 11.

[19] Idem, p. 13.

[20] Idem, p. 14.

[21] Idem, p. 16.

[22] Idem, p. 17.

[23] Idem, p. 18.

[24] Idem, p. 27.

[25] Idem, p. 32.

[26] Idem, p. 34.

[27] Idem, p. 35.

[28] Idem, p. 36.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 39.

[31] Idem, p. 40.

[32] Idem, p. 41.

[33] Idem, p. 43.

[34] Idem, p. 47.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 49.

[37] Idem, p. 55.

[38] Idem, p. 56.

[39] Idem, p. 58.

[40] Idem, p. 59.

[41] Idem, p. 60.

[42] Idem, p. 64.

[43] Idem, p. 73.

[44] Idem, p. 84.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 89.

[47] Viața Capitalei (revistă de spectacole teatrale, de artiști români și străini, de informații din țară și străinătate), nr. 2,  1 ianuarie 1912, Ed. Tipografia Cooperativa, Bucureșt, 1912, 8 p.

[48] Idem, p. 3.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

Predică: Despre firescul care impresionează

Leave a comment

Iubiții mei,

dacă nu vrem să ne comportăm firesc pretutindeni, așa cum suntem în lăuntrul nostru, vom ajunge la un moment dat să ne fie silă de măștile pe care ni le-am pus. Ni le-am tot pus pe față…

Și prin care ne-am transformat într-un mulaj inexpresiv, non-natural…pe care îl considerăm a fi probitatea noastră. Modul nostru social de a fi.

Problema e că nu avem nevoie de așa ceva…

Și alegerea recentă a papei Francisc (ca să dăm un exemplu mondializat imediat)…un episcop care merge printre oameni, care își face mâncare singur, care merge cu taxiul și nu cu limuzina…și care le-a vorbit franc, deschis, natural, fără farafastâcuri…a uimit și a plăcut tocmai pentru că nu a avut masca de prost gust a „probității” papale.

Pentru că probitatea nu e dată de mimica feței, de încruntare, de păruta onorabilitate…ci de viața și de opera ta.

Cu încruntarea…nu faci decât să joci teatru.

Dar când uimești cu delicatețea ta, cu munca ta, cu generozitatea ta, cu sacrificiile tale, cu firescul tău…deși, alții, la nivelul tău, și-ar înălța nasul în cer…atunci nimeni nu poate să îți nege valoarea personală.

Pentru că valoarea reală e parfumul frumos pe care îl lasă omul prin tot ceea ce face.

Adică trebuie să reînvățăm să vorbim, să mergem, să privim, să atingem, să îmbrățișăm, să lucrăm ceva…fără amprenta păcatului, a moliciunii, a perversității.

Să învățăm să respectăm lucrurile care ne depășesc, oamenii care ne sunt exemple, oamenii care ne impresionează.

Trebuie să facem asceza…și umilința…de a învăța firescul vorbirii, firescul hainei pe care îl purtăm, firescul feței…simplitatea inimii.

Pentru că acestea se simt chiar dacă nu spui cine ești…și ce ai făcut în viața ta.

Nu mă impresionează ereziile papei Francisc…dar mă impresionează că mai e firesc, că mai știe cum trebuie să se comporte omul în societate în ciuda lor.

Sau cu atât mai mult mă impresionează eterodocșii cu părți normale, firești…atâta timp cât văd mulți ortodocși nefirești, care nu știu minimele lucruri care se fac și nu se fac în societate…dar vor să fie crezuți duhovnicești.

Protestul anti-cip de alaltăieri, un al doilea exemplu, de data asta negativ, a fost un protest…cu oameni nefirești. Cu atitudini non-naturale…

Cuvinte și fețe…care nu aveau nimic de-a face cu normalitatea.

Cu normalitatea inimii unui om înduhovnicit sau liniștit.

Pentru că protestul a plecat de la minciuna…că trăim în vremea Antihristului.

Tocmai de aceea nu poate să se nască ceva firesc/ normal…dintr-o înșelare demonică.

Și e uimitor pentru mine cum anumiți ortodocși au devenit niște adventiști în materie de eshatologie…bineînțeles din neștiință dogmatică crasă.

Firescul, în comparație cu agitația perpetuă…e o expresie a liniștii, a non-violenței interioare.

Când nu te lupți pentru cauze hilare, nedrepte, aiurea…nici nu faci gesturi aiurea.

Și când nu vrei să pari altul…e semn că știi cine ești…și ce vrei să faci cu tine.

Privesc adesea oameni în vârstă care sunt împăcați cu ceea ce au făcut, cu ce au trăit toată viața. Bătrânețea liniștește și smerește și mai mult pe cel împlinit.

Nu vor să pară alții…și nici nu apelează la farduri sau la maniere puerile de mascare a bolii și a bătrâneții…pentru că bătrânețea e o realitate pe care o acceptă.

Cel care nu-și acceptă, spre exemplu, lipsa de cultură, de educație…vrea să pară academician pe bază de reviste și știri TV.

Iar cel care nu își acceptă gradul de religiozitate și de cunoaștere teologică sare imediat, în mod imaginar, o mie de trepte ale ascezei…pentru a-ți arăta cât de josnic e în inima lui.

Și îngâmfarea lui…îl face și mai penibil…în fața celor care știu ce e cunoașterea.

Pentru că cunoașterea nu e învățare pe de rost a unor lucruri…ci sinteza multor cunoștințe și experiențe.

Iar cunoștințele/ citirile nu se pot învăța decât prin experiențe.

Așa că presupunerile, presupunerile despre noi înșine…modul în care vrem să fim receptați de alții…fără ca noi să fim cei care merităm o astfel de receptare/ de primire…înseamnă a ne comporta nefiresc.

Când de la tine se cere bunăcuviință și sfințenie…iar tu emani numai drăcism, superbie și aroganță…tot ce faci e anapoda.

Ești o piatră de sminteală, un penibil, o dramă pentru instituția în care te afli…pentru că nu te comporți conform funcției. Și nu te comporți conform ei…pentru că nu te-ai pregătit în mod real pentru ea. Nu ești una cu ea…

Nefirescul…e un tablou cubist…din care nu poți să înțelegi niciodată cum arată masa, femeia, oglinda, cerul, pentru că totul e în cuburi și romburi.

Un curs sau un discurs ideologic nu te vor duce niciodată la realitatea ca atare…ci la o lume ca ochii celor care vor să ți-o predea.

Iar dacă nu trăiești lângă oameni normali, echilibrați, lângă oameni care prețuiesc gândirea, sentimentele, munca, vocația…riști să crezi că umanitatea e plină de mutanți. De non-oameni.

Și mai înainte de a te crede om duhovnicesc…trebuie să înveți să fii om.

Sau să nu consideri că pe oamenii duhovnicești nu-i interesează lucruri de tot felul…ci îi interesează doar o lume ruptă de…realitatea lumii.

…Oamenii normali sunt firești în toate.

Și firescul devine tot mai firesc, tot mai evident…pe cât omul e mai duhovnicesc, mai sfânt.

Însă a confunda nefirescul cu firescul și a considera că Sfinții sunt cei care se comportă nefiresc/ adică repetitiv/ static…e semn că te crezi „duhovnicesc”…fără să te fi interesat smerenia imensă a normalității.

Cum să ne regăsim firescul nostru?!

Prin a începe să privim și să luăm aminte la tăcerea și liniștea copacilor, a pietrelor, a lucrurilor create de Dumnezeu și de om cu ajutorul lui Dumnezeu, la modul cum se comportă animalele și păsările…cât de fals sau de nefals e comportamentul oamenilor în diverse situații.

Prin intrarea în ritmul de viață al lumii…în care să ne facem pe fiecare zi munca noastră.

Și cu cât vom fi mai împliniți prin ceea ce facem…cu atât vom vedea ce bună e normalitatea, adică luarea lucrurilor în serios. Amin!