Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 20 martie 2013

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2013]

Duminica Ortodoxiei

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor

creştini din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,

iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În fiecare an, în această primă Duminică din Postul Paştilor, sărbătorim biruinţa dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor şi a altor învăţături greşite şi, în acelaşi timp, ne aducem aminte cu evlavie de toţi cei care şi-au închinat viaţa lui Hristos şi Sfintei Sale Biserici, precum şi de cei care au luptat de-a lungul veacurilor pentru apărarea dreptei-credinţe cea „dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).

După ce şi-a dobândit libertatea de credinţă şi cult prin Edictul de la Mediolanum, din anul 313, al Sfântului împărat Constantin cel Mare, Biserica şi-a apărat unitatea şi învăţătura de credinţă, formulată de Sfinţii Părinţi în hotărârile dogmatice şi canonice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii.

Însă, dintre toate biruinţele sale, numai cea referitoare la învăţătura despre sfintele icoane a fost proclamată în chip solemn ca biruinţă a Ortodoxiei, fiind sărbătorită de Biserică începând cu data de 11 martie 843, în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.

Învăţătura de credinţă despre sfintele icoane a fost formulată de Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787, care, pe temeiul cuvintelor Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14), mărturiseşte: „după cum chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, asemenea să se aşeze şi cinstitele şi sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase şi veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri, şi adică icoana Domnului şi Dumnezeului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi cea a Sfintei Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiţilor Îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi. Căci dacă vor fi văzuţi mai des zugrăviţi pe icoane, cu atât mai vii vor fi în faţa respectivilor, care îi privesc, reînviindu-se memoria şi dorul de prototipul lor, le vor săruta şi le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credinţa noastră se cuvine numai firii dumnezeieşti” (Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, Tipografia Diecezană Arad, 1930, pp. 39-40).

Icoana lui Dumnezeu-Cuvântul, a Domnului nostru Iisus Hristos, este mărturia întrupării Sale adevărate şi sfinţitoare. Din acest motiv icoana este numită şi Evanghelia în imagini. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă zicând: „Ceea ce cuvântul comunică prin auz, pictura o arată în chip tăcut, prin reprezentare” (Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 93), şi „cinstea dată chipului trece asupra prototipului„( Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVIII, Col. 149, trad. de Pr. prof. dr. Constantin Corniţescu, în col. PSB 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 60), care se află în cer.

Cu toate acestea, în veacurile VIII şi IX, Biserica s-a confruntat cu o luptă făţişă împotriva cinstirii sfintelor icoane a celor care tăgăduiau tradiţia reprezentării Mântuitorului Iisus Hristos şi a sfinţilor şi considerau că icoanele nu trebuie cinstite sau venerate.

Potrivnicii sfintelor icoane nu puteau înţelege faptul că, în icoana lui Hristos, este reprezentat chipul Persoanei Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, nu Dumnezeirea nevăzută. Răspunzând celor care erau potrivnici sfintelor icoane, Sfântul Ioan Damaschin explică: „Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut nu ca nevăzut, ci ca Unul care S-a făcut văzut prin participare la trup şi sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu. Dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea!” (Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 6, trad. de Pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 128).

Înţelegem de aici că cel care cinsteşte icoana lui Hristos cinsteşte de fapt pe Cel pictat pe ea, adică pe Hristos Mântuitorul, pe Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut om pentru a dărui oamenilor viaţa veşnică. Cel Unul Sfânt S-a făcut om pentru a sfinţi pe oameni.

De aceea, a respinge cinstirea icoanei înseamnă a respinge taina întrupării sau a înomenirii Fiului lui Dumnezeu şi a nesocoti întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu cel Sfânt, are chemarea să ajungă, printr-o viaţă curată, la „asemănarea cu Dumnezeu”, potrivit poruncii lui Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16).

De aceea, Sfinţii Apostoli îndeamnă pe creştini, zicând: „Ca fii ascultători, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din vremea neştiinţei voastre, ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii” (1 Petru 1, 14-15). Sau: „Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră…” (1 Tesaloniceni 4, 3).

Prin urmare, icoanele pictate înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului luminat şi sfinţit prin harul lui Dumnezeu, dăruit oamenilor prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi împărtăşit de Duhul Sfânt, pentru ca oamenii să devină „fii ai lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1, 12), după har.

Conţinutul şi mesajul icoanei ortodoxe mărturisesc, pe de o parte, adevărul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, iar pe de altă parte, adevărul că omul poate ajunge la înfiere şi îndumnezeire prin harul dumnezeiesc. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că Maica Domnului este mai presus decât toţi sfinţii şi cea mai cinstită dintre sfinţi, fiind „cea plină de har” (Luca 1, 28), întrucât a născut ca om pe Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos.

Chipul înnoit al omului sfinţit şi îndumnezeit prin har ni-l arată şi icoanele sfinţilor. Din acest motiv, imaginea care nu transmite acest mesaj al sfinţeniei nu este icoană, ci doar un tablou religios, chiar dacă este o imagine plăcută la vedere.

Prin urmare, cinstirea icoanei lui Hristos ne apropie şi mai mult de El, prin harul sfinţitor al relaţiei dintre icoană şi Prototip. Icoana ne întăreşte credinţa în dumnezeirea şi umanitatea lui Hristos şi în comuniunea sau legătura Lui cu noi, chiar după Înălţarea Sa la Cer: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

De asemenea, rugăciunile rostite în faţa icoanei Maicii Domnului şi înaintea icoanelor tuturor sfinţilor ne apropie şi mai mult de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, astfel încât putem spune, împreună cu psalmistul, că: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmi 67, 36).

Icoanele şi picturile bisericilor şi mănăstirilor ne înfăţişează unirea firii umane cu harul dumnezeiesc într-o armonie sau măsură cumpănită. Această măsură cumpănită este o expresie liturgică a învăţăturii de credinţă formulată de Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic prin care mărturisim neîncetat: „pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Definiţia dogmatică de la Calcedon, în rev. Ortodoxia, anul III, nr. 2-3/1951, p. 409).

Potrivit acestei formulări, omul sfânt este om înduhovnicit şi transfigurat, aşa cum este reprezentat în picturile murale şi icoanele ortodoxe de tradiţie bizantină, iar nu redus la estetica trupului material nespiritualizat, aşa cum este redat adesea în arta religioasă a Renaşterii. Trebuie însă precizat că o icoană devine pe deplin icoană numai prin actul sfinţirii ei, care „schiţează un hotar de netrecut între un tablou religios – fie el chiar unul superior după cuprinsul lui religios şi realizarea lui artistică – şi o icoană, oricât ar fi ea de modestă în această privinţă. Sfinţirea este acţiunea tainică a Bisericii în timpul căreia „se sfinţeşte icoana aceasta cu harul Sfântului Duh” […].

De aceea, trebuie să spunem că nu orice reprezentare, nu orice icoană are puterea iconicităţii, ci numai cea sfinţită” (Pr. Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, trad. de Ierom. Paulin Lecca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 148, 153).

Desigur, putem să ne întrebăm care este folosul duhovnicesc al cinstirii sfintelor icoane şi cât de mult ne ajută acestea în viaţa noastră? Încă de la Botez, prin însuşi numele care ni se dă, primim lumina şi ocrotirea sfântului al cărui nume îl vom purta întreaga viaţă.

Apoi, crescând, avem nevoie de sfintele icoane pentru întărirea credinţei şi evlaviei, deoarece sfinţii pictaţi pe ele sunt învăţători şi rugători pentru noi. Pe parcursul vieţii, fiecare dintre noi avem nevoie de sfintele icoane pentru rememorarea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu şi a faptelor de sfinţenie ale celor care L-au urmat, astfel încât, privind chipurile lor, vom simţi şi noi chemarea de a le urma pilda tăriei în credinţă şi a vieţii lor de sfinţenie.

Pe de altă parte, icoanele ne ajută să ne exprimăm şi dragostea pentru Dumnezeu. Dacă, din iubire, purtăm cu noi şi în casele noastre imagini ale rudelor şi oamenilor apropiaţi, cu atât mai mult suntem datori să arătăm evlavie faţă de icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, împodobind cu ele casele, spre sfinţire şi binecuvântare.

Sfintele icoane sunt, totodată, o vedere duhovnicească a frumuseţilor şi învăţăturilor Sfintei Scripturi prezentate în culori şi o cale de cunoaştere şi urmare a modelelor de credinţă, iubire şi milostenie ale sfinţilor.

Astăzi este prima duminică din Postul Mare, pe care o sărbătorim liturgic şi duhovniceşte ca fiind Duminica Ortodoxiei şi a sfintelor icoane. Iar pentru că cinstirea arătată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele, noi folosim această sărbătoare pentru a vă îndruma părinteşte: să vă închinaţi cu credinţă şi evlavie în faţa sfintelor icoane ori de câte ori intraţi în biserică, rugându-vă sfinţilor reprezentaţi pe ele; să aşezaţi la loc de frunte în casele voastre icoane sfinţite, mai ales ale sfântului ocrotitor, şi să le cinstiţi prin aprinderea candelei, închinare şi rugăciune evlavioasă zilnică; să purtaţi în călătoriile voastre icoanele sfinţite ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi ale sfinţilor ocrotitori, ca să vă fie spre ajutor şi izbăvire de primejdii; să dăruiţi o icoană sfinţită unui copil la primirea Tainei Sfântului Botez sau tinerilor care primesc Taina Sfintei Cununii, pentru sfinţirea familiei; să aduceţi linişte şi tămăduire sufletească în viaţa unui bolnav aflat pe patul de suferinţă, oferindu-i o icoană sfinţită; să mergeţi în pelerinaj individual sau organizat de Biserică la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi de la locurile sfinte ale Ortodoxiei de peste hotare, pentru a primi întărire în credinţă, pace sufletească, vindecare de boli şi de suferinţe şi ajutor în necazurile vieţii.

În aceste vremuri de criză economică, morală şi socială, de indiferentism şi individualism, rugăciunea smerită şi plină de credinţă săvârşită în faţa sfintelor icoane ne ajută să ne luminăm mintea pentru a fugi de păcate şi a săvârşi fapte bune, să ne încălzim inima şi să apărăm dreapta credinţă în faţa rătăcirilor de tot felul şi să ne întărim voinţa de a lucra pentru binele Bisericii şi al poporului nostru.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Chipul omului înnoit din sfintele noastre icoane este chipul omului care a iubit pe Domnul Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul, iar pe aproapele său, ca pe sine însuşi (cf. Luca 10, 27). Aşadar, nu putem spune că iubim pe Dumnezeu, dacă urâm pe fratele nostru (cf. 1 Ioan 4, 20); trebuie să iubim pe fratele nostru, nu numai cu vorba, ci şi cu fapta şi cu adevărul (cf. 1 Ioan 3, 18).

Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat cel mai frumos exemplu de iubire a aproapelui nostru prin Pilda Samarineanului milostiv (Luca 10, 30-37) şi ne-a arătat, de asemenea, că dragostea cea vie către aproapele nostru trebuie arătată ajutând pe cei flămânzi sau însetaţi, pe cei goi, pe cei străini, pe cei bolnavi, pe cei întemniţaţi, pe care El Însuşi îi numeşte „fraţi ai Mei prea mici” (Matei 25, 35-40).

Luând aminte că fapta cea bună este dovada şi măsura vieţii noastre creştine, pe temeiul Sfintei Scripturi, aflăm din Vieţile Sfinţilor şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi că rugăciunile personale şi nevoinţele noastre duhovniceşti îşi găsesc împlinirea în faptele milosteniei, ca fapte ale dragostei adevărate, care „acoperă mulţime de păcate” (1 Petru 4, 8) şi biruiesc în faţa judecăţii (cf. Iacov 2, 13), făcându-ne milostivi precum Dumnezeu este milostiv (cf. Luca 6, 36).

La acest început de urcuş duhovnicesc din Postul Sfintelor Paşti, îndreptăm un cuvânt de suflet către toţi preoţii şi credincioşii Sfintei noastre Biserici ca, după obiceiul îndătinat din Duminica Ortodoxiei şi a cinstirii sfintelor icoane, să participe cu dărnicie la colecta organizată în toate parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române şi să dea fiecare cum socoteşte cu inima sa (cf. 2 Corinteni 9, 7) pentru ajutorarea semenilor noştri mai lipsiţi decât noi, adică a „fraţilor prea mici” ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Darurile băneşti ale dumneavoastră se vor aduna în Fondul Central Misionar, care va fi folosit de Biserică şi în acest an la sprijinirea activităţilor sale misionare, la edificarea şi întreţinerea de biserici şi aşezăminte social-filantropice, precum şi la sprijinirea parohiilor sărace din eparhii.

Să nu uităm nici de responsabilitatea noastră comună faţă de fiii Bisericii noastre, aflaţi în afara hotarelor ţării, care au nevoie de ajutor pentru păstrarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti.

Ne rugăm Milostivului Dumnezeu să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din anul trecut pentru Fondul Central Misionar şi vă îndemnăm să continuaţi a uni rugăciunea cu fapta de milostenie şi anul acesta, bine ştiind, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, că: „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7).

Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin!

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

† DANIEL
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† Teofan
Arhiepiscopul Iaşilor
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu
Arhiepiscopul Sibiului
şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei
şi Mitropolitul Olteniei

† Nicolae
Arhiepiscopul Timişoarei
şi Mitropolitul Banatului

† Petru
Arhiepiscopul Chişinăului,
Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† Iosif
Arhiepiscopul Ortodox Român
al Europei Occidentale
şi Mitropolitul Ortodox Român
al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim
Arhiepiscopul Ortodox Român
al  Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
şi Mitropolit Ortodox Român
al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nifon
Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie
Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu
Arhiepiscopul Alba Iuliei

†Gherasim
Arhiepiscopul Râmnicului

† Eftimie
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

†Ciprian
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Calinic
Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei
Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae
Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

† Justinian
Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Ioan
Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu
Episcopul Huşilor

† Lucian
Episcopul Caransebeşului

† Sofronie
Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim
Episcopul Severinului și Strehaiei

† Vincenţiu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Galaction
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie
Episcopul Giurgiului

† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion
Episcopul Tulcii

† Petroniu
Episcopul Sălajului

† Gurie
Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil
Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei
Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie
Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail
Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Varlaam Ploieşteanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Andrei Făgărăşeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

† Ioan Casian de Vicina
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

† Ignatie Mureşeanul
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2013]

Iubiții mei,

Ortodoxia pe care o prăznuim astăzi, în Duminica Ortodoxiei, nu este una folclorică, pe care o păstrăm din gură în gură, ca pe-o poveste, peste secole, amestecată cu tot felul de fantezii și de minciuni…ci e Ortodoxia teologică.

Ortodoxia pe care o explică teologii, trăitorii profunzi ai Bisericii și care are legătură cu trecutul sfânt/ tradițional al Bisericii.

Pentru că în 11 martie 843 nu s-au repus, în primul rând, Sfintele Icoane în Biserică…ci s-a repus teologia Bisericii la locul ei, care vorbește și despre Sfintele Icoane.

De aceea am început predica de azi prin a sublinia că Duminica Ortodoxiei se referă la Ortodoxia teologică, adică dogmatică, la teologia atentă, în cele mai mici detalii, ca să fie fidelă Tradiției și nu la preluări după ureche…despre credința ortodoxă.

Și observăm, cu vârf și îndesat, ce se petrece astăzi când neștiința teologică vorbește…

Când fiecare ortodox, dintr-un zel mai bun sau mai puțin bun, își dă cu părerea, în mod democratic dar nu teologic, despre credință.

Pentru că se merge pe ideea că libertatea religioasă, libertatea de conștiință înseamnă ca fiecare să se exprime, după cum crede de cuviință, despre credință.

Însă în materie de teologie ortodoxă nu oricine se poate pronunța într-o chestiune.

Pentru ca să te pronunți într-o chestiune teologică, cu greutate, trebuie să demonstrezi că poți să faci acest lucru.

Și ca să demonstrezi că te poți pronunța într-o chestiune…trebuie să demonstrezi că poți să te pronunți în multe chestiuni teologice, nu oricum, ci cu mintea Bisericii.

Pentru că Sinodul al VII-lea Ecumenic, în esență, e opera a doi-trei Sfinți Părinți, adică a 2-3 teologi. Dar a unor teologi profund ancorați în teologia Bisericii.

Care au văzut Icoana în mod hristologic, ca pe un fapt ce atestă întruparea Fiului lui Dumnezeu și nu ca pe un idol. Căci cei care au gândit Icoana neconform Tradiției Bisericii au gândit-o fără a avea în spate toată osatura teologică a Bisericii.

Și când afirmi una pentru ca să negi zece lucruri, atunci te numești eretic și nu ortodox atent la detalii.

Căci Duminica Ortodoxiei, care anatematizează toți ereticii Bisericii, înseamnă un exemplu de anvergură teologică și nu de extremism.

Ea, Duminica Ortodoxiei, ne învață ce nu mai vrem noi să învățăm: că teologul Bisericii se ocupă cu toate problemele ei, din punct de vedere teologic și nu doar cu cele care îi convin.

Că teologia este o hartă clară, cu multe puncte care se întrepătrund și că pentru a o citi trebuie să ai privire de ansamblu și nu una exclusivistă.

De aceea, ca să fii ortodox, unul care înțelege cum merg lucrurile în Biserică…trebuie să înveți Ortodoxia teologică a Bisericii.

Adică să înveți de la teologii ei ce crede Biserica despre toate punctele credinței nu doar despre unele

Pentru că Biserica nu se ocupă doar de Antihrist, canonizări, morală și pedepse bisericești, după cum vor să spună unii astăzi, ci Biserica se ocupă, în primul rând, de teologia ei trinitară, de modul sfânt în care oamenii se renasc, de darurile dumnezeiești, de asceză, de tot parcursul interior al îndumnezeirii.

Tot Triodul în care suntem vorbește despre Treime, Biserică și mântuire, adică despre lucruri esențiale ale Bisericii și nu despre dacă e bine sau nu…să primim, din partea statului român, acte biometrice.

Așa că triumfalismul ortodox fără teologie la bază, fără cunoaștere aprofundată a Scripturii și a Părinților, fără muncă de traducere și înțelegere a textelor, fără rezultate concrete de liniștire și înduhovnicire interioară…e jalnic.

Pentru că e folcloric și nu dogmatic.

Nu știe ce cinstește drept Ortodoxie, pentru că nu i-a spus nimeni și nici el nu a căutat să cunoască.

Însă credința ortodoxă e o știință cutremurător de grea și de sfințitoare, și pentru ea trebuie să jertfești totul pentru ca să o înveți pas cu pas. Să devină una cu tine…dând afară din tine, în același timp, toate minciunile pe care le-ai auzit, învățat, citit, moștenit de la alții.

Pentru că nu poate coexista Ortodoxia cu minciuna. Și pentru ca să îi înveți toate tainele, luminat fiind de Dumnezeu, trebuie să elimini din tine toate lucrurile care contravin adevărului.

Toate semețirile prostești ale minții umane, toate agonisirile de rușine ale inimii noastre, toți idolii născuți din infatuare și lâncezeală.

Pentru că adevărul dumnezeiesc al dumnezeieștilor dogme ale Bisericii e organic, e ca apa curată și bună de băut…în care orice impuritate îți sare imediat în ochi.

Acesta e motivul pentru care teologii plini de sfințenie ai Bisericii taxează imediat neadevărul, murdărirea adevărului, erezia.

Nu din spirit de ceartă, ci pentru că cei care se pronunță neevlavios vizavi de teologia Bisericii exclud multe date tradiționale ale adevărului, pe care Biserica le are de la Profeți, Apostoli și Părinții ei.

Și teologii apară cetatea adevărului cu luminare dumnezeiască și cu multă înțelepciune, pentru că nimeni nu poate să adauge, în adevărurile lui Dumnezeu, nesimțirea minciunii.

De aceea, pentru ca să fim ai Ortodoxiei…trebuie să ne nevoim, în primul rând, să cunoaștem cu toată ființa noastră adevărurile Bisericii.

Adică să nu excludem nici citirea teologică, nici împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, nici curăția interioară și nici fapta bună, pentru că noi înșine trebuie să ne clădim ca oameni integri, formați din toată învățătura, curăția și fapta bună.

Iar acum, în Postul Mare, mai mult decât oricând, se observă cine plesnește de viață, adică cine nu postește dar poftește la multe, fapt pentru care e „neobosit”…și cine își tescuiește ființa ca pe struguri, prin post și rugăciune, prin citire și nevoință, ca să scoată vinul evlaviei.

Dar cine nu se schimbă, cu schimbare duhovnicească, și nu se face vin al credinței, care produce bucurie dumnezeiască Bisericii, produce doar indispoziție tuturor.

Pentru că numai cine bucură, cine învață, cine îi scoate pe oameni din minciună, cine îi înviază duhovnicește pe oameni, bucură Biserica și, în primul rând, pe Dumnezeu.

Astfel, de ziua Ortodoxiei, suntem bucurii ale Ortodoxiei sau dezamăgiri ale ei?

Cine sunt cei pe care i-am învățat, i-am ajutat, i-am făcut din neoameni oameni?

Ce rămâne în urma a milioane de ortodocși români, greci, sârbi, bulgari, americani etc.?

Suntem proprii momentului pentru Ortodoxie sau suntem cu secole în urma a ceea ce trebuia să facem pentru ea?

Acestea sunt întrebări serioase de ziua…Ortodoxiei. Pentru că Ortodoxia se ține cu întrebări grave, dureroase și, mai ales, cu proiecte personale de toată viața…și nu cu simple mergeri cu Icoane pe străzi.

În România toți știu cum arată Icoanele ortodoxe. Icoanele trebuie arătate acolo unde nu e Ortodoxie: la arabi, chinezi, japonezi, africani…

La ei trebuie să mergem cu Icoana…iar noi trebuie să fim icoane!

Aici, în România, trebuie arătată în noi înșine sfințenia, transfigurarea Ortodoxiei…și nu doar muzeificarea ei. Pentru că românii sunt sătui de vorbe…dar nu sunt sătui de uimire. Pentru că nu îi prea uimim cu lucruri mari, frumoase, sfinte.

Așa că, dacă vrem să facem ceva pentru Ortodoxie, trebuie să facem ceva care e cu adevărat frumos pentru toți.

Și dacă îi vom uimi pe oameni cu sinceritatea vieții noastre, atunci Ortodoxia noastră devine o flacără vie, care arde în oameni…și nu un prilej de ironie. Amin!

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [4]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a și a 3-a.

***

Capitolul IV

7. Toți pe care am putut să-i citesc, care înaintea mea au scris despre Sfânta Treime, că este Dumnezeu, interpreți catolici/ universali/ sobornicești ai Dumnezeieștilor Scripturi, atât a celei vechi cât și a celei noi[1], aceasta s-au străduit să învețe, după Scripturi: că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt au una și aceeași fire și formează o unitate [insinuent unitatem], fiind nedespărțiți și egali în dumnezeire.

Și că nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu: întrucât Tatăl naște pe Fiul [Pater Filium genuerit], [și] pentru aceea Fiul nu este ceea ce este Tatăl.

Și Fiul fiind născut de Tatăl, prin urmare Tatăl nu este ceea ce este Fiul. Și Duhul Sfânt nu este nici Tatăl și nici Fiul, ci este atât Duhul Tatălui [cât] și al Fiului [tantum Patris et Filii Spiritus], fiind Însuși deopotrivă egal [coaequalis] cu Tatăl și cu Fiul și făcând parte din unitatea Treimii.

Nu această aceeași[2] Treime S-a născut din Fecioara Maria și a fost răstignită și îngropată sub Ponțiu Pilat și a treia zi a înviat și S-a suit în ceruri, ci numai Fiul.

Nici aceeași Treime nu s-a pogorât în chip de porumbiță [in specie columbae] peste Iisus botezat (Mt. 3, 16), sau în ziua Cinzecimii, după Înălțarea Domnului, făcându-se sunet mare din cer, ca un vânt puternic, n-a stat [Treimea] peste fiecare dintre ei[3] ca niște limbi de foc dumnezeiești (Fapt. 2, 2-4) ci numai Duhul Sfânt.

Nici aceeași Treime nu a zis din cer „Tu ești Fiul Meu”, fie când [Iisus] a fost botezat de Ioan (Marc. 1, 11), fie în munte, când împreună cu El erau trei ucenici (Mt. 17, 5), ori când a auzit glas, zicând „Și L-am slăvit și din nou Îl voi slăvi” (In. 12, 28), ci numai glasul Tatălui s-a făcut/ a fost către Fiul.

Totuși Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, așa cum sunt nedespărțiți, tot așa lucrează în mod nedespărțit.

Aceasta este și credința mea, care este credința universală [a Bisericii].

*

Capitolul V

8. Dar în aceasta unii se tulbură, [atunci] când aud că este Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt și că această Treime nu sunt trei dumnezei ci un singur Dumnezeu.

Și întreabă în ce fel să înțeleagă, mai ales când se spune că Sfânta Treime lucrează nedespărțit în orice lucru pe care îl lucrează Dumnezeu, și totuși într-un anumit fel a vorbit glasul Tatălui, care nu este glasul Fiului.

Și singur Fiul S-a născut în trup și a murit și a înviat și S-a înălțat la cer.

Și numai Duhul Sfânt a venit în chip de porumbiță.

Vor [deci] să înțeleagă în ce fel a lucrat Treimea și acel glas care a fost numai al Tatălui.

Și cum aceeași Treime a creat și acel trup în care numai Fiul a fost născut de către Fecioară.

Și cum a fost lucrat [operata sit[4]] de către însăși această Treime acel chip de porumbiță [illam columbae speciem], în care numai Duhul Sfânt a apărut.

Altfel, dacă Treimea nu lucrează în mod nedespărțit, atunci altele face Tatăl, altele Fiul, altele Duhul Sfânt.

Sau dacă fac [Persoanele dumnezeiești] unele lucruri împreună și altele separat [invicem][5], atunci Treimea nu mai este nedespărțită.

Îi tulbură și modul cum este Duhul Sfânt în Treime, pe Care nici Tatăl, nici Fiul, nici Amândoi[6] nu L-au născut, cum este și Duhul Tatălui și al Fiului.

Acești oameni întreabă deci astfel de lucruri și sunt îngrijorarea noastră.

Dacă prin darul lui Dumnezeu știe ceva slăbiciunea noastră [despre aceste subiecte], le vom explica lor după cum putem și nu vom purcede în călătoria noastră cu pizma care roade (Înțel. 6, 23).

Dacă am spune că nu stă în obiceiul nostru să gândim astfel de lucruri, am minți.

Pe de altă parte, dacă recunoaștem că ele locuiesc în cugetările noastre, pentru că suntem purtați/ răpiți de iubirea de a căuta adevărul, atunci ei ne obligă prin legea iubirii [flagitant jure charitatis] ca să le arătăm ce am putut să cugetăm [excogitare potuerimus], fără să le fi primit încă [pe toate] și fără să fi ajuns desăvârșit.

Căci dacă Apostolul Pavel nu credea [a fi desăvârșit], cu cât mai mult eu, care zac/ mă prostern cu mult sub picioarele lui, nu mă cred a fi stăpân pe învățătură/ cunoaștere.

Dar, după puterile mele, uit pe cele dinapoi și tânjesc spre cele dinainte și după aceasta caut și încununarea [palmam[7]] chemării de sus (Filip. 3, 12-14).

Cerându-mi-se ca să arăt cât de mult din călătorie am parcurs și unde am ajuns și cât de mult încă mai rămâne înainte de a atinge capătul, atunci iubirea mă determină ca, de bună voie, să îi mulțumesc pe cei care mă întreabă.

Se cuvine, pe de altă parte, și prin darul lui Dumnezeu, ca slujind celor ce citesc, să mă desăvârșesc și pe mine însumi și în dorința de a răspunde celor ce caută, să găsesc și eu însumi ceea ce căutam.

Deci am început aceasta, cu porunca [dar] și cu ajutorul [jubente atque adjuvante] Domnului Dumnezeului nostru, nu de dragul de a vorbi cu autoritate [cum auctoritate], ci de a cunoaște explicându-le pe acestea cu evlavie [cum pietate].

 *

Capitolul VI

9.  Cei care au spus că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu sau că nu este Dumnezeu adevărat sau că nu este [împreună] cu Tatăl unul și singur Dumnezeu, sau că nu este cu adevărat fără de moarte [immortalem], fiindcă este schimbător [mutabilem], sunt găsiți vinovați/ osândiți [convicti sunt] prin mărturiile dumnezeiești cât se poate de clare [manifestissima] și unanime [consona voce].

De unde sunt acestea: „În început era Cuvântul [In principio erat Verbum] și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.

Este clar, așadar, că pe Cuvântul lui Dumnezeu Îl primim/ Îl considerăm singurul Fiul al lui Dumnezeu, despre Care zice după aceea, „Și Cuvântul trup S-a făcut și a locuit între noi”, [vorbind astfel] despre nașterea Celui ce S-a întrupat, care a fost în timp/ sub vremi, din Fecioară.

Prin acestea, de altfel, afirmă nu numai că este Dumnezeu, dar și că este de aceeași fire/ natură cu Tatăl, atunci când zice „Și Dumnezeu era Cuvântul”: „Acesta era”, zice, „întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut” (In. 1, 1-3,14).

Și nu spune, prin urmare toate, fără a spune că s-au făcut, adică: toate creaturile/ făpturile.

De unde apare limpede [liquido] că El Însuși nu este făcut, [El] prin Care toate s-au făcut.

Și dacă [El/ Cuvântul] nu este făcut, înseamnă că nu este creatură [si factus non est, creatura non est].

Și, mai departe, dacă nu este creatură, este de aceeași fire cu Tatăl.

De altfel, orice fire/ natură [omnis substantia] care nu este Dumnezeu, este creatură; și ceea ce nu este creatură, este Dumnezeu.

Și dacă Fiul nu este de aceeași natură cu Tatăl, atunci este fire creată, și dacă este fire creată, atunci nu toate prin El s-au făcut.

Dar [este scris]: „Toate prin El s-au făcut”.

Așadar [Fiul] este Unul de aceeași fire cu Tatăl.

Și de aceea, nu numai Dumnezeu [este], ci și Dumnezeu adevărat.

Despre Care același Ioan spune foarte clar în Epistola sa: „Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat nouă înțelegere [intellectum] ca să cunoaștem pe adevăratul Dumnezeu și suntem în adevăratul Fiul Lui, Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu și viața veșnică” (I In. 5, 20).


[1] Vechiul și Noul Testament.

[2] Despre Care am vorbit.

[3] Dintre Apostoli.

[4] Verbul operor, operari, operatus sum implică și o anumită nuanță, care indică lucrarea cu atenție, cu dedicație, cu minuție, o lucrare laborioasă și, în același timp, plină de dragoste și de concentrare.

[5] Una dintre Persoanele dumnezeiești fără celelalte două Persoane.

[6] Tatăl și Fiul.

[7] Literal: laurul/ laurii, cununa de laur/ palmier.

Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [6]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Isidor al Sevillei

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi

 *

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a.

***

40. În anul 564 [526] [d. Hr.], în primul an al domniei lui Justinianus, după ce Theudericus s-a întors în Italia, nepotul său, Amalaricus, și-a început domnia, care a durat 5 ani.

După ce a fost învins în luptă de Childebertus[1], regele francilor, la Narbona, a fugit îngrijorat spre Barcinona.  Astfel el a ajuns demn de dispreț în ochii tuturor, tăindu-i-se gâtul cu o armă și așa a pierit.

41. În anul 569 [531] [d. Hr.], în al 6-lea an al domniei lui Justinianus, Theudis[2] a devenit rege în Hispania după Amalaricus.

Domnia lui a durat 17 ani. Iar el, deși a fost un eretic [haereticus], a lăsat în pace Biserica, dând astfel episcopilor catholici[3] permisiunea de a se aduna împreună în orașul Toletana [Toledo[4]], ca să stabilească în mod liber și după plăcerea lor acele lucruri care erau necesare pentru învățătura Bisericii.

În timpul domniei sale, când regii franci s-au adunat împreună în Hispania, cu trupe nenumărate și devastând cu război provincia Tarraconensis [Aragon], goții, sub conducerea lui Theudisclus, au închis porțile Hispaniei și au micșorat armata francilor în mijlocul unei mari uluiri a victoriei lor[5].

Și după rugămințile făcute și o mare sumă de bani oferită[6] lui, același conducător[7] [got] a îngăduit vrăjmașilor săi rămași [în viață] o perioadă de scăpare de o zi și-o noapte.

Rămânând însă mulți dintre acei nefericiți oameni, care nu au avut posibilitatea să plece în timpul pus la dispoziție, aceștia au fost nimiciți de către armele goților.

42. După rezultatul bun al unei astfel de victorii fericite, goții au dorit, în mod nechibzuit, să traverseze strâmtoarea Gibraltar[8]. Și, într-adevăr, când au traversat strâmtoarea Gibraltar, ei au atacat pe soldații care ocupaseră cetatea Ceuta[9]. Și după ce i-au alungat și după ce au ocupat castrul/ fortul cu marea putere a armatei lor, au pus armele de-o parte când a venit ziua duminicii, căci nu au vrut să calce o astfel de sfântă zi prin  bătălie.

Însă soldații[10] și-au dat seama de această ocazie potrivită, au atacat armata [gotă] printr-un atac neașteptat și au nimicit armata fricoasă și neînarmată, în așa fel încât, fiind închiși de mare și, pe pământ, din toate părțile, niciun om nu a putut să scape de această mare nimicire.

43. Imediat după aceea, conducătorul[11] a avut parte de o moarte meritată. El a fost rănit în palat de către cineva, care mult timp s-a prefăcut nebun, ca să îl înșele pe rege.

Acesta, cu dibăcie, s-a prefăcut nebun și l-a străpuns pe conducător. Căzut la pământ din cauza rănii, el și-a dat sufletul cu indignare.

Însă se spune că pe când îi curgea sângele, el a cerut ca nimeni să nu-l ucidă pe ucigașul său, pentru că astfel a primit plata pentru locurile pe care le-a pustiit. Căci și el, pe când era simplu cetățean, l-a ucis pe conducătorul său pe când acela era într-o stare de neliniște.

44. În anul 586 [548] [d. Hr.], în al 23-lea an al domniei lui Justinianus, după uciderea lui Theudis, Theudisclus[12] a devenit conducătorul goților și a domnit pentru un an [548-549 d. Hr.].

Acesta a pângărit căsătoria unui foarte puternic bărbat prin prostituție publică [prostitutione publica] și din cauza acestui lucru mulți oameni i-au dorit moartea.

[Astfel], fiind copleșit de un grup de conspiratori, el[13] a fost ucis la Seville[14] în timpul unui banchet. După ce a fost înjunghiat cu o sabie, acesta a murit.

45. În anul 587 [549] [d. Hr.], în al 24-lea an al domniei lui Justinianus, după moartea lui Theudisclus, Agila[15] a fost numit rege și a domnit pentru 5 ani.

El a purtat război împotriva cetății Cordubenses [Cordoba[16]]. Și pentru că disprețuia credința catholică/ universală  [a Bisericii], el l-a vătămat pe Prea Fericitul Mucenic Acisclus [Beatissimi Martyris Aciscli][17], și a profanat și pângărit sfântul loc al mormântului său cu sângele vrăjmașilor săi și al animalelor lor de povară, după lupta pe care a purtat-o cu locuitorii din Cordubenses.

Însă și el a fost pedepsit prin lucrarea Sfinților. Pentru că a fost lovit spre răzbunare de războiul care a început și prin pierderea fiului său.

Acesta a fost omorât dimpreună cu o mare parte din armata sa și, de asemenea, [Agila] a pierdut întreaga comoară, dimpreună cu renumele bogățiilor.

46. El însuși a fost învins și pus pe fugă de o frică vrednică de plâns, retrăgându-se la Emeritensem.

După ce a trecut ceva timp, Athanagildus[18], având dorința de a conduce printr-o putere despotică, s-a împotrivit lui Agila.

Și după ce acesta[19], prin abilitatea sa militară, a zdrobit ultima rămășiță a armatei, care a fost trimisă împotriva lui la Seville[20], goții, văzând că pot înfrânge prin distrugere și teamă mai mult decât puteau soldații romani să o facă, au invadat Hispania sub pretextul de a da ajutor, l-au ucis pe Agila la Emeritensem [Mérida] și i-au cedat stăpânirea lui Athanagildus.


[3] Ai Bisericii de pretutindeni/ universale…pentru că, pe atunci, nu exista romano-catolicism.

[5] Goții au fost foarte surprinși de propria lor victorie.

[6] De către franci.

[7] Theudisclus.

[8] Numele strâmtorii apare numai în ediția engleză, pentru că în latină apare: Oceanul. Și se referă la Oceanul Atlantic. A se vedea:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Str%C3%A2mtoarea_Gibraltar.

[9] Numele cetății apare numai în ediția engleză. În latină: castrum magna.

[10] Pe care îi alungaseră din fort.

[11] Theudis.

[13] Theudisclus.

[14] Numele orașului e din ediția engleză. În latină: Hispali. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Seville.

[19] Athanagildus.

[20] În latină avem tot Hispali.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno